Parsons este coleg cu Winston, funcţionar şi el la Ministerul Adevărului…

Parsons este coleg cu Winston, funcţionar şi el la Ministerul Adevărului. E un grăsan activ, de o prostie paralizantă, o masă de entuziasm imbecil, unul dintre mulţii sclavi devotaţi care nu pun absolut nici o întrebare şi de care depinde stabilitatea Partidului poate mai mult decît de Poliţia Gîndirii însăşi.

La treizeci şi cinci de ani, a fost scos, împotriva voinţei lui, din Liga Tineretului, iar înainte de a promova în Liga Tineretului, reuşise să stea la Spioni cu un an peste vîrsta maximă prevăzută de statut. La Minister are o slujbă oarecare, ceva de rutină, pentru care nu-i trebuie inteligenţă, dar, pe de altă parte, este un membru de bază al Comisiei Sportive şi al tuturor celorlalte comisii care se ocupă de organizarea excursiilor în grup, a demonstraţiilor spontane, a campaniilor de economisire şi a celorlalte activităţi voluntare în general. Este genul care îţi aduce la cunoştinţă cu o mîndrie liniştită, pufăind din pipă, că în ultimii patru ani a fost pontat prezent la Centrul Comunitar în fiecare seară, fără excepţie. Oriunde merge, lasă în urma lui un miros covîrşitor de transpiraţie care persistă şi după plecarea lui, ca un fel de mărturie inconştientă a greutăţilor pe care viaţa i le tot face lui Tom Parsons.
– Aveţi o cheie? – întreabă Winston, chinuindu-se să deşurubeze capacul sifonului.
- O cheie…? – îl îngînă doamna Parsons, devenind brusc nevertebrată. Nu ştiu, zău că nu ştiu. Poate copiii…

Din camera de alături se aude o tropăială de cizme şi din nou suflatul în pieptene; după alte cîteva momente, copiii dau buzna în sufragerie. Doamna Parsons vine triumfătoare cu cheia cerută. Winston dă drumul la apă şi scoate din sifon, plin de scîrbă, un smoc de păr care înfundase ţeava de scurgere. Îşi freacă degetele cît poate mai bine cu apa rece de la robinet şi vine înapoi în camera cu hărmălaia.
- Sus mîinile!! – răcneşte o voce sălbatică. Un băiat frumuşel şi bine făcut, de vreo nouă ani, răsare din spatele mesei şi-l ameninţă cu un pistol automat de jucărie, în timp ce sora lui, cu vreo doi ani mai mică, face acelaşi gest cu o bucată de lemn tăiată în formă de armă. Amîndoi sînt îmbrăcaţi în uniforma Spionilor, cu pantaloni scurţi albaştri, cămăşi gri şi eşarfe roşii la gît. Winston îşi ridică mîinile deasupra capului, cu un vag sentiment de nelinişte, văzînd cît de brutal se comportă copiii, că pentru ei nu este numai joacă.
- Eşti un trădător! – zbiară din nou băiatul. Un criminal în gîndire! Eşti un spion eurasian! Te-mpuşc, te vaporizez, te bag la ocnă!

Deodată, încep amîndoi să ţopăie în jurul lui şi să strige “Tră-dă-tor!” şi “Cri-mi-nal!”, fetiţa imitîndu-şi fratele la orice gest. Jocul este oarecum înfricoşător – nu-şi dă nici el seama de ce -, aşa cum sînt giumbuşlucurile tigrişorilor care ajung, într-o bună zi, mîncători de oameni. În ochii băiatului se citeşte un fel de sălbăticie calculată, dorinţa vizibilă de a da în Winston sau de a-l lovi cu piciorul şi conştiinţa că este aproape destul de mare ca să şi facă treaba asta. Bine că pistolul ăla pe care-l ţine în mînă e de jucărie, se gîndeşte Winston.

O mie noua sute optzeci si patru…

George ORWELL