Ora 11:02:07 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

IARNA, ca o prietena sincera…

A nins. A nins puternic si adinc. A nins intr-o apriga dorinta de a face bine, macar ochiului obosit de atita nedreptate. De jur imprejurul meu, albul a cuprins dealurile si padurile eterne acoperindu-le anevoios si din gros cu un strat de zapada pufoasa, alba, neintinata, neatirnata… Treptat gerul s-a instalat cu respiratia sa incremenita intr-o pirueta de christal necesar… Multa vreme, iarna s-a jucat cu noi, dar mai ales cu simturile noastre ca intr-o sarabanda de asteptare, ca intr-o hora taraneasca straveche, aminind momentul cernerii zapezilor tirzii, in favoarea unor ropote de ploaie bicisnica, de ploaie militara, stupida, apasatoare… Nu am inteles de ce dorinta iernii, mi-a aminat bucuria revederii intinsului zapezilor… Nu am inteles…

Acum linistea s-a asternut peste tot. Doar cosurile caselor razletite, mai misca atmosfera aninind fuioare firave de fum inspre burtile norilor, atirnate, mult prea jos, mult prea aproape de pamint… Incerc sa aud sunetul fulguitului. Incerc sa discern necesitatea intelegerii acestei comunicari apartinind cerului si pamintului… Chiar in ziua in care s-a dezlantuit dihonia viscolelor, am facut un drum spre Vintul de Jos, judetul Alba. Trebuia imperios sa merg pina intr-acolo. Ceva legat de serviciul meu, m-a trimis. Drumul pe valea Oltului a fost ingrozitor de obositor, de secatuitor… Fiecare kilometru parcurs mi-a mincat energia, in asa fel incit la intoarcere, vlaguit si pustiit, am mincat ceva si m-am dat patului pentru odihna si impacare… La televizor am vazut grozavia ce se desfasura vessel in sudul tarii… Sentimentele s-au scuturat. Iluzia echilibrelor precare, mi-au inundat fiecare coltisor de traire, fiecare bucatica de dorinta neinteleasa…

In Bucuresti, mitingul din Piata Universitatii, continua sa-si scandeze nemultumirea, sfichiuind obrajii livizi ai unei puteri livide si indolente… Viscol amestecat cu lozinci scandate pina la lacrimi inghetate pe obrajii amaritilor din piata iluziilor calcate in picioare…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva -  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Se simţea atît de sigur, ocrotit fiind de generalul Rodrigo de Aguilar şi ajutat de Patricio Aragonés, încît începu să dea uitării presimţirile rele în ce-l privea şi ajunse să se lase văzut tot mai mult, se încu­metă să se plimbe prin oraş însoţit doar de un aghiotant într-o trăsură fără fanioane, contemplînd prin perdeluţe catedrala falnică de piatră pe care el o declarase prin decret cea mai frumoasă din lume, iscodind conacele vechi cu ziduri trainice, cu porţi din vremuri de mult apuse, ce-aveau brîuri cioplite de floarea-soarelui cu faţa spre mare, străzile pietruite cu miros de lumînări stinse din cartierul viceregilor, domnişoarele palide care făceau dantele cu igliţa, vădind o cuviinţă de neînvins dincolo de glastrele de garoafe şi glicine atîrnate prin balcoane, mănăstirea cadrilată a călugăriţelor basce, de unde la ora trei după-amiaza răzbăteau aceleaşi acorduri de clavicord cu care sărbătoriseră prima apariţie a cometei, pentru a străbate apoi labirintul confuz al tîrgului, cu muzica-i ucigătoare, tarabele cu bilete de loterie, cărucioarele cu rachiu, şiragurile de ouă de iguană, mărfurile ieftine de la turci, decolorate de soare, tabloul înfricoşător cu fata prefăcută în scorpion drept pedeapsă că nu-şi ascultase părinţii, ulicioara nenorocită a femeilor fără bărbaţi care ieşeau despuiate în amurg să-şi cumpere plătică albastră şi bibani trandafirii, înjurîndu-se de mama focului cu zarzavagioaicele, în timp ce li se uscau rufele pe balcoanele de lemn cioplit, simţi izul de creveţi stricaţi, văzu după colţ strălucirea familiară a petalelor de căldăruşă, dezor­dinea pestriţă a barăcilor negrilor de pe promontoriul golfului, şi dintr-o dată se ivi portul, ah, portul, iată digul cu parapet, străvechiul crucişător al infanteriştilor, mai nesfîrşit şi mai sumbru ca adevărul, negresa care se dădu în lături prea tîrziu pentru a face loc trăsurii speriate înfiorîndu-se de moarte la vederea bătrînului crepuscular care contempla portul cu privirea cea mai tristă de pe lume, el este! se minună înspăimîntată, trăiască şeful, strigă, trăiască, strigau bărbaţii, femeile şi copiii ieşind în fugă de prin cîrciumile şi hanurile indienilor, trăiască, strigau cei care opriră caii şi blocară trăsura ca să strîngă mîna conducătorului, o pornire atît de sinceră şi neaştep­tată încît el abia avu timp să dea la o parte braţul înarmat al aghiotantului dojenindu-l cu asprime, nu fi prost, locotenente, lasă-i să mă iubească, atît de entuziasmat de izbucnirea aceea de dragoste şi de altele asemănătoare din zilele ce au urmat, încît generalul Rodrigo de Aguilar trebui să se străduiască mult pentru a-i scoate din cap ideea de a se plimba într-o trăsură descoperită, ca să mă poată vedea bine patrioţii, ce naiba, fiindcă el n-avea habar că asaltul din port fusese într-adevăr spontan, dar celelalte erau organizate de propriile servicii de siguranţă ca să-i facă pe plac fără nici o primejdie şi într-atît îl îmbătă dovada aceea de dragoste din pragul toamnei lui, încît se încumetă să plece din oraş după ani mulţi, repunînd în funcţie vechiul tren vopsit în culorile drapelului, care se căţăra ca o pisică pe cornişele dealurilor din întinsul său regat al tristeţii, făcîndu-şi drum printre hăţişurile orhideelor şi balsaminelor amazoniene, alungînd maimuţele, păsările paradisului, leoparzii adormiţi pe şine, pînă la satele glaciale şi pustii de pe sălbaticele sale meleaguri natale, în ale căror gări era aşteptat cu fanfară şi marşuri lugubre, întîmpinat cu dangăt funebru de clopote, de oameni purtînd pancarte de bun-venit patriarhului fără nume, care stătea aşezat la dreapta Sfintei Treimi, îi aduceau indieni vagabonzi pe cărările ce coborau în vale ca să cunoască puterea ascunsă în penumbra de moarte a vagonului prezidenţial, şi cei care izbuteau să se apropie nu vedeau nimic altceva decît ochii buimaci în spatele geamului prăfuit, buzele tremurînde, palma unei mîini anonime ce saluta din limbul gloriei, în timp ce un oarecare din escortă încerca să-l ia de la fereastră, aveţi grijă, domnule general, patria are nevoie de dumneavoastră, dar el răspundea cufundat în visare, nu te nelinişti, colonele, oamenii ăştia mă iubesc, atît în trenul ce străbătea pustietăţile cît şi în vasul cu zbaturi de lemn care înainta lăsînd în urmă amintirea unor valsuri la pianolă, învăluită în mireasma dulce de gardenii şi salamandre moarte în afluenţii ecuatoriali, ferindu-se de leşuri de dragoni preistorici, de insule provi­denţiale unde se ascundeau să nască sirenele, de înserări funeste peste imense oraşe dispărute, pînă şi în cătunele dezolante cu focuri aprinse ai căror locuitori veneau în fugă la ţărm să privească vasul de lemn vopsit în culorile patriei şi abia de izbuteau să desluşească o mînă a nimănui cu mănuşă de atlaz ce saluta de la fereastra cabinei prezidenţiale, însă el vedea pîlcurile de oameni adunaţi la mal fluturînd în lipsă de steaguri frunze de malanga, îi vedea pe cei care se aruncau în apă cu cîte un tapir viu, un nap uriaş cît o labă de elefant, nişte găinuşe de munte pentru tocăniţa preşedintelui, şi ofta mişcat în penumbra ca de biserică a cabinei, uită-te la ei cum vin, căpitane, vezi cît de mult mă iubesc. În luna decembrie, cînd lumea Caraibilor se făcea ca de sticlă, urca în trăsură pe coastele stîncoase pînă la casa căţărată pe culmea reci­felor şi-şi petrecea după-amiaza jucînd domino cu foştii dictatori din alte ţări de pe continent, părinţii detronaţi ai altor patrii, cărora el le dăduse azil vreme îndelungată, şi care acum îmbătrîneau în umbra milostiveniei sale, visînd, în fotoliile de pe terasă, la himerica navă a unei a doua şanse, vorbind singuri, murind deja morţi fiind în vila de odihnă pe care el le-o construise pe faleză după ce-i primise pe toţi ca pe unul singur, căci toţi apăreau în zori, cu uniforma de gală îmbrăcată pe dos peste pijama, cu un cufăr de bani furaţi din tezaurul naţional şi o valiză cu decoraţii, tăieturi din ziare lipite pe vechi registre de contabilitate şi un album de fotografii pe care i le arătau lui la prima întrevedere de parcă ar fi fost scrisori de acre­ditare, spunîndu-i uitaţi-vă, domnule general, acesta sînt eu pe cînd eram locotenent, aici sînt în ziua cînd am pre­luat puterea, aici la a şaptesprezecea aniversare a preluării puterii, iar aici, priviţi, domnule general, însă el le acorda azilul politic fără să le dea prea multă atenţie şi fără să cerceteze asemenea scrisori de acreditare, pentru că singurul act de identitate al unui preşedinte răsturnat de la putere trebuie să fie certificatul de deces, spunea, şi asculta la fel de dispreţuitor amărîtul discurs amăgitor cum că accept pentru puţină vreme nobila dumneavoastră ospitalitate pînă cînd poporul meu va face dreptate judecîndu-l pe uzurpator, veşnica formulă de o solemnitate puerilă pe care puţin mai tîrziu i-o debita uzurpatorul, şi apoi uzurpatorul uzurpatorului ca şi cum n-ar şti ticăloşii de ei că în treburile astea de bărbaţi cel care cade e bun căzut, şi-i găzduia pe toţi cîteva luni în palatul prezi­denţial, îi obliga să joace domino pînă-i scutura de ultimul sfanţ, şi apoi mă duse de braţ pînă la fereastra dinspre mare, mă ajută să mă lamentez din pricina vieţii ăsteia nenorocite care curge necontenit într-un singur sens, mă consolă cu iluzia că mă voi duce acolo, uite, acolo, în vila aceea uriaşă ce pare un transatlantic eşuat pe culmea recifelor, unde am pentru dumneata o cameră foarte luminoasă şi mîncare bună, şi o grămadă de timp ca să poţi uita împreună cu alţi tovarăşi întru nenorocire, şi cu o terasă spre mare, unde lui îi plăcea să stea în după-amiezile de decembrie, nu atît din dorinţa de a juca domino cu droaia aceea de oameni de nimic, ci pentru a se desfăta la bucuria meschină de a nu fi unul dintre ei, pentru a se pri­vi în oglinda pilduitoare a mizeriei lor în vreme ce el se bălăcea în mocirla nesfîrşită a fericirii, visînd de unul singur, urmărind cu paşi ageri şi gînd rău mulatrele supuse care măturau palatul în penumbra zorilor, adulmecîndu-le mirosul de dormitor comun şi briantină de duzină, şi pîndind ocazia să dea peste una singură şi să facă dragoste ca un cocoş în spatele uşilor de pe la birouri, pe cînd ele se prăpădeau de rîs în întuneric, ce şmecher mai sînteţi, domnule general, atît de mare şi încă atît de hămesit, însă după aceea pe el îl cuprindea tristeţea şi începea să cînte spre a se consola fără să-l audă nimeni, sclipitoare lună de ianuarie, priveşte-mă cum pătimesc pe eşafodul ferestrei tale, cînta, atît de sigur de dragostea poporului său în lunile acelea de octombrie fără presimţiri rele, încît îşi atîrna hamacul în curtea conacului de la marginea oraşului unde locuia maică-sa, Benedición Alvarado, şi-şi făcea siesta la umbra tamarinilor, fără escortă, visînd peşti rătăcitori care navigau pe apele colorate ale dormitoarelor, patria e tot ce poate fi mai bun din cîte s-au inventat, mamă, suspina, însă niciodată nu aştepta răspunsul singurei fiinţe de pe lume care se încumeta să-l dojenească din pricina mirosului de ceapă putredă ce i se răspîndea de la subsuori, ci se întorcea la palatul prezidenţial pe poarta principală, exaltat de anotimpul acela miraculos din Caraibi în ianuarie, de împăcarea cu lumea la sfîrsitul bătrîneţilor sale, de serile violete în care făcuse pace cu nunţiul apostolic care îl vizita neanunţat pentru a încerca să-l convertească la credinţa întru Cristos pe cînd serveau ciocolată cu fursecuri, iar el argumenta prăpădindu-se de rîs că dacă Dumnezeu e atît de grozav cum ziceţi dumneavoastră, spuneţi-i să-mi scoată gîza asta care-mi zumzăie în ureche, îi zicea, şi-şi descheia cei nouă nasturi de la şliţ şi-i arăta hernia uriaşă, spuneţi-i să-mi dezumfle vietatea asta. Îi zicea, dar nunţiul îl păstorea plin de stoicism, încerca să-l convingă că tot ce este adevărat, spună lumea ce o vrea, purcede de la Sflntul Duh, şi el îl petrecea pînă la uşă cu cele dintîi lămpi, scuturîndu-se de rîs, aşa cum fusese văzut de foarte puţine ori, nu prăpădiţi praful de puşcă pe vulturi, părinte, îi zicea, la ce bun să mă convertiţi dacă oricum fac ceea ce vreţi dumneavoastră, ce naiba! 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Cînd se încredinţa de zădărnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravieţuise impasibil la şase atentate, luase obiceiul să-şi tîrîie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, îi ţiuiau urechile şi-l supăra hernia în zorii zilelor de iarnă, şi învăţase să-şi scoată şi să-şi pună pintenul de aur încurcîndu-şi curelele numai ca să cîştige timp în cursul audienţelor, bombănind ducă-se naibii cataramele astea făcute de meşterii din Flandra, nu-s bune de nimic, şi din mucalit şi vorbăreţ cum fusese pe cînd sufla sticlă la cuptorul părintelui său ajunse gînditor şi sumbru, neatent la ce i se spunea, scrutînd penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fără a răspunde vreodată la o întrebare înainte de a întreba la rîndu-i dar dumneata ce părere ai?, şi din trîntor şi parazit cum fusese pe vremea cînd vindea minuni se făcu trudnic de sîrguincios, călător neînduplecat, zgîrcit şi hrăpăreţ, mulţumindu-se să facă dragoste cu forţa şi să doarmă pe podea îmbrăcat, cu faţa în jos şi fără pernă, renunţînd la ifosele-i timpurii de identitate proprie şi la orice vocaţie moştenită în ce priveşte ambiţia strălu­cită de a fi pur şi simplu suflător de sticlă, şi înfrunta cele mai îngrozitoare riscuri ale puterii, aşezînd cea dintîi piatră acolo unde niciodată n-avea să se mai pună vreuna, tăind panglici inaugurale pe meleagurile duşmanilor şi îndurînd năruirea atîtor vise duse pe apa sîmbetei, înfrînîndu-şi atîtea suspine stîrnite de speranţe imposibile pe cînd încorona aproape fără să le atingă atît de multe şi atît de efemere şi de inaccesibile regine ale frumuseţii, căci se împăcase pe veci cu soarta ce-i hărăzise un destin care nu era al său, chiar dacă n-a făcut-o din lăcomie, nici din convingere, ci fiindcă el i-a schimbat existenţa dîndu-i slujba de impostor oficial pe viaţă, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe lună şi avantajul de a trăi ca un rege fără pacostea de a fi rege cu adevărat, ce-ţi poţi dori oare mai mult? 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ