Archive for 11 Februarie 2009

Omar KHAYYAM… Singuratatea Omului…   Leave a comment

ok_10

Omar Khayyam – Singuratatea Omului…

Sa-ti faci putini prieteni. Din tine nu iesi.
Caci prea des falsitatea credinta ne-o înfrânge.
Când ti se-ntinde-o mâna, înainte de-a o strânge,
Gândeste-te ca poate te va lovi-ntr-o zi.

Sa nu-ti dezvalui taina din suflet celor rai.
Nadejdile, – ascunse sa-ti stea de lumea toata,
în zâmbet sa te ferici de toti semenii tai,
Nebunilor nu spune durerea niciodata.

O, tânar fara prieteni mai vechi de doua zile,
Nu te-ngriji de Cerul cu-naltele-i festile!
Pumnul sa-ti ajunga, si zavorât în tine,
Tacut contempla jocul umanelor destine.

Pe cei curati la suflet si luminati la minte
Neîncetat sa-i cauti. Si fugi de tonti si rai.
Daca-ti va da otrava un întelept, s-o bei –
Si-arunca antidotul, un prost de ti-l întinde.

Renume de-ai sa capeti, hulit vei fi de vulg.
Dar daca te vei tine departe de multime,
Uneltitor te-or crede. Cum, Doamne, sa ma smulg
Sa nu ma stie nimeni si sa nu stiu de nime?

Mai toarna-mi vinul rosu ca un obraz de fata.
Curatul sânge scoate-l din gâturi de ulcioare.
Caci, în afara cupe-i, Khayyam azi nu mai are
Macar un singur prieten cu inima curata.

Cei care are pâine de astazi pâna mâine
Si-un strop de apa rece în ciobul sau frumos,
De ce-ar sluji pe-un altul ce-i este mai prejos?
De ce sa fie sclavul unui egal cu sine?

Când zarile din suflet ni-s singura avere,
Pastreaza-le în taina, ascundele-n tacere.
Atât timp cât ti-s limpezi si vaz, si-auz, si grai
Nici ochi si nici ureche, nici limba sa nu ai.

Nu stie nimeni taina ascunsa Sus sau Jos.
Si nici un ochi nu vede dincolo de cortina.
Straini suntem oriunde. Ni-i casa în tarâna.
Bea – si termina-odata cu vorbe de prisos!

Târzii acum mi-s anii. Iubirea pentru tine
Mi-a pus în mâna cupa cu degetele-i fine.
Tu mi-ai ucis cainta si mintea îngereste.
Dar timpul, fara mila – si roza desfrunzeste..

Putina apa si putina pâine
Si ochii tai în umbra parfumata.
N-a fost sultan mai fericit vreodata
Si nici un cersetor mai trist ca mine.

Atâta duiosie la început. De ce?
Atâtea dulci alinturi si-atâtea farmece
În ochi, în glas, în gesturi – apoi. De ce? Si-acum
De ce sunt toate ura si lacrima si fum?

Batrân sunt, dar iubirea m-a prins iar în capcana.
Acum buzele tale îmi sunt si vin si cana.
Mi-ai umilit mândria si biata ratiune,
Mi-ai sfâsiat vestmântul cusut de-ntelepciune.

Tu vezi doar aparente. Un val ascunde firea.
Tu stii de mult aceasta. Dar inima, firava,
Tot vrea sa mai iubeasca. Caci ni s-a dat iubirea
Asa cum unor plante le-a dat Alah otrava…

Anunțuri

Posted 11 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA

Omar KHAYYAM… Prefacerea…   10 comments

ok_09

Omar Khayyam – Prefacerea…

Da-mi cupa si ulciorul! Sa bem, fermecatoare
Faptura plamadita din roua si eter!
Câte minuni ca tine zeflemitorul cer
De mii de ori schimbat-a În cupe si ulcioare?

Aceste ornamente pe cupa delicata
Un bautor le-nscrise cu mâna-nfrigurata.
De dragul caror gene le-a vrut asa de fine?
Si-o sa le sfarme, poate, îndurerat – de cine?

Olarul sta în fata rotii. Cânta.
El modeleaza solduri si ulcioare.
El cranii mândre de sultani framânta
Si ofilite mâini de cersetoare.

S-aspiri aici la tihna – ce trista nebunie!
Nebun si cel ce crede în pacea viitoare.
Curând te vei întoarce sub chip de iasomie
Pe care un netrebnic o va calca-n picioare.

Ascultai Macii rosii îsi trag rubinul pur
Din sângele fierbinte al unui împarat.
Iar vioreaua-si scoate culoarea de azur
Din ochi adânci de fata care-a iubit curat.

Olarule, ai grija! Tu chinui sfântul lut
Din care-n ziua-ntâia fu modelat Adam.
Pe roata ta vad mâna cea fina-a lui Bahram
Si inima lui Kosru. la seama, ce-ai facut?

De mii si mii de veacuri se-nvârt în spatii astrii,
De mii si mii de veacuri zori si-asfintituri sunt.
Sa calci usor, caci, poate, farâma de pamânt
Pe care-o sfarmi – alt’data era doi ochi albastri.

Priveam uimit olarul cum harnic modela.
Deodata auzit-am bucata de argila:
Rugându-l pe soptite: .Framânta blând, ai mila!
Un om la fel ca tine am fost si eu cândva”

Cel ce creat-a stele si-ntreaga vasta lume, i
Când a creat durerea s-a depasit pe sine.
Voi, buze ca rubinul si voi, pleoape fine,
Câte sunteti acolo sub tarna fara nume?

Treci vesel prin viata! Sub cer, ratacitoare,
Vor trece pururi inimi. Si sufletu-o sa cheme
La despartire trupul. Iar craniul care geme
De patimi, o sa-l calce olarii în picioare.

Hain, am spart paharul de-o lespede aseara. :
Dar mi-am întors privirea cu groaza si rusine
Am auzit din tandari mustrarea lui amara:.
A fost asemeni tie, vei fi si tu ca mine”.

Când am sa trec prin moarte, mi-oi desfrunzi atomii
Precum de vânt si ploaie se scutura toamna pomii.
Si am sa ies din lume voios printr-o spartura
Pe care-o s-o astupe zidarul cu-a mea zgura.

O mie de ulcioare, acasa la olar,
Vorbeau în soapta. Unul strigatu-mi-a: „Omar,
Evoca pe olarii si pe cumparatorii
Ce-am fost de mult sub astrii, de aur, rotitorii*.

Acest vas fu odata un biet îndragostit
Gemând de nepasarea unei femei frumoase.
Iar toarta era bratul ce mângâia mâhnit
Suavul gât cu-atingeri usoare, de matase.

Tu cauti fericirea? Dar drumul e închis,
Împrejmuit cu moarte. A lui Djemsid tarâna
E pulberea ce joaca În fata ta-n lumina.
Caci un miraj e lumea. Viata e un vis.

Fii vesel, caci tristetea o sa dureze pururi!
Mereu aceleasi stele s-or învârti-n azururi.
Din caramizi facute din trupul tau, n-ai teama
vor zidi Palate pentru neghiobi de seama.

Tu îti evoci stramosii? Sunt târna În tarâna
Gândesti ia al lor merit? Priveste cum surâd.
Sa bem! Si, fara teama, sa ascultam din vid
Tacerea fara nume pe univers stapâna.

De mult timp tineretea s-a scuturat ca merii.
O, dar april al vietii, de-a pururea pierdut!
Te-ai stins pe nesimtite. Te-ai destramat tacut
Cum se destrama zilnic blândetea primaverii.

Eu sunt minunea lumii”, spunea ieri trandafirul
„Cine-ar avea curajul sa-mi faca vreo durere
Cânta privighetoarea si repeta zefirul:
„O zi de fericire, un an de lacrimi cere.”

Ma întristeaza pururi a Rotii învârtire
Si razvratit sunt zilnic pe ticaloasa-mi fire.
Nu am însa puterea sa ma despart de lume
Si nici sa-mi duc viata fara sa-mi pese-anume.

Din veac se-nvârte Roata, fara ca ea sa tie
De calculul tau seama. La ce tot numeri stele?
Gândeste mai degraba ca vei dormi sub ele.
Somn fara vise. Câinii cadavru-o sa-ti sfâsie.

Khayyam, Cereasca Roata-ascunde-al tau destin,
Si-a-nchis orice discutii. Si totusi, tu stii bine:
Paharnicul ei toarna sub chip de stropi de vin
În cupa vesniciei mii alti Khayyami ca tine.

Roata a tariei! Dezleaga-ma de tine
Caci tu te-amuzi s& darui nectaru-acestei vieti
La prosti. Dar a mea minte nu-ncape si nu tine
Mai multe ca a celor pe care li rasfeti.

Pe rai Ti fericeste nedreapta lumii Roata.
Oglinda ei cea strâmba ma doare. Ochiu-mi plânge
Pe-obrajii supti asemeni cu-o cupa rasturnata.
Iar inima mi-e plina – ca un ulcior, – de sânge.

S-alerge dupa moartea-mi, Eternei Roti îi place
Si împotriva noastra, iubito, uneltesc.
Aseaza-te pe iarba. Da-mi chipul îngeresc,
Caci mâini îngerul mortii în iarba il preface.

Posted 11 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA

Omar KHAYYAM… Poezia Absoluta…   Leave a comment

ok_081

Omar Khayyam – Poezia Absoluta…

În juru-acestei roze pluteste-o fina boare.
E-un nimb fragil de ceata? Vrej de parfum e oare?
Un rest din valul noptii e parul tau de maur?
Trezeste-te, caci zorii în cupe toarna aur…

Surâs si puritate! O, rasarit divin!
În cupe scânteiaza câte-un imens rubin!
Fa dintr-un ram de santal o harfa sa vibreze
Si arde alta creanga ca sa ne parfumeze!

Din flori ceresti coboara petale de lumina
Si-alcatuiesc corole de aur în gradina.
În cupa cum e crinul torn vin cu-obraz de roza.
În asfintit nori vineti mor în apoteoza…

În zori stropi puri de roua pun perle pe lalele.
Duios si-nclina fruntea timide viorele.
lar mugurele rozei plapânde si sfioase
Îsi strânge-n juru-i pudic tunica de matase.

În asta seara vinul ma-nvat-un sens mai pur:
Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline,
lar cupa-i modelata din închegat azur.
Si noaptea-i pleoapa unei launtrice lumine…

Ma fascineaza pururi un chip frumos de fata
Si mâna-mi are vesnic magnet pentru pahar.
Caci orice-atom din mine se bucura de-un har,
Oricarei parti din mine o bucurie-i data.

leri dis-de-dimineata cu-o fata ca o stea
Sorbeam parfumul noptii si vinul roz si ora.
Ca perla-n scoica vinul asa intens lucea,
Încât trezi deodata din somnu-i aurora.

Din cripta mea arome de vin au sa emane,
Încât cei ce vor trece pleca-vor îmbatati.
Si-atât senin pluti-va în nimburi diafane,
Ca-ndragostitii sta-vor în loc transfigurati.

Un câmp de roze-i lumea. Privighetori le cânta.
lar fluturii sunt oaspeti. Când nu-s privighetori,
Nici trandafiri, nici fluturi – am stele-n loc de flori,
lar soapta ta e harfa ce-mi face ora sfânta.

Putin mai mult vin rosu, pentru ca trandafirii
Pe-obrajii tai, iubito, mai vii sa se deschida.
Khayyām, putin mai multa tristete fericirii,
Caci în curând iubita va-ncepe sa-ti surâda.

E-april. Pluteste-n aer o vraja de nespus.
Se nasc din nou sperante si-ndemnuri de a fi.
Fiece floare alba e mâna lui Moisi
Si-n fiecare briza respira, blând, lisus.

Zefirul racoreste obrajii rozelor
Si-n umbra parfumata ne mângâie extazul.
Atât de plin de vraja si de noroc e ceasul,
Ca tristul ieri dispare ca fulgul de usor…

Noi suntem sensul unic al vesnicului Faur
Si noi esenta prima din ochiul sau curat.
Al lumii cerc l-aseaman cu un inel de aur
În care omul este rubinul încrustat.

Toti idolii pe care atât i-am adorat
Mi-au sângerat credinta cu rani ce nu se vindec.
Mi-ai înnecat tristetea în vinul parfumat
Si mi-au vândut la urma renumele pe-un cântec.

Cu trandafiri se umple azurul de clestar,
În aer curge-n picuri viersul privighetorii.
– Când stii ca-n clipa asta smintiti viseaza glorii…
Ce matasos ti-e parul si trupul cât de clar!

Când vioreaua-n haina de ametist apare.
lar roza la suflarea zefirului se-nvoalta,
Bea vin c-un trup alaturi, sculptat de-o fina dalta
Si sparge apoi cupa cuprins de încântare!

Când te-a secat de lacrimi viata care doare,
Gândeste-te la roua din geana unei flori.
Si când ai vrea ca noaptea din urma sa coboare,
Gândeste la trezirea unui copil în zori.

Trezeste-te caci zorii în noapte-au aruncat
Cu pietre, si toti astrii din cer i-a alungat.
Si, iata, vânatorul din Est c-un nimb de aur
L-a prins în lat pe Turret, vestitul rege maur.

Mai toarna-mi vin în cupa! Mi-e inima bolnava.
Vin roz ca trandafirii. Vin vechi de tamâioasa.
Vin, ca sa-nnec tristetea! lar mâna ta duioasa
Sa-nlacrameze harfa din strune de matase…

Duh clar de vin e-n cupa, – si-n vasul de clestar
Un suflet straveziu e. Cel ce-i opac si van
Nu-i demn sa-mi stea la masa. Doar sfântul meu pahar.
Caci el este deodata si dens si diafan.

Zefirul blând desface a rozei fina haina.
Divina-i frumusete privighetoarea-ncânta.
Mergi si te odihneste la umbra ei cea sfânta,
Caci tarna-i da viata si ea din nou o-ntaina.

Ce zi frumoasa-i astazi! Si cât de blând zefirul!
În roua-si spala fata aprinsa trandafirul.
Privighetoarea-i spune în grai stravechi si sfânt:
„Îmbata-te tot timpul de-arome si de cânt!”

Voi, fetelor frumoase, cu-obraji de catifea,
E mai. Vom face-un lucru oprit de Sfânta Carte:
O sa varsam în iarba vin roz pâna departe
Si-o sa schimbam gradina în cîmpuri de lalea.

Când briza diminetii desface-a rozei haina
Soptindu-i: „Toporasul s-a desfacut în lunca” –
Demn sa traiasca-i numai cel ce contempla-n taina
lubita care doarme, bea cupa si-o arunca.

Priveste cedrul mândru! Atâtea brate are!
Dar nu ca sa cerseasca, ci ca s-adune soare.
Si limbi nenumarate au nuferii si crinii.
Vorbesc însa limbajul tacerii si-al luminii…

Posted 11 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Uncategorized

Omar KHAYYAM…Nimicnicia si Absurdul Vietii…   Leave a comment

ok_07

Omar Khayyam – Nimicnicia si Absurdul Vietii…

Ivirea mea n-aduse nici un adaos lumii,
Iar moartea n-o sa-i schimbe rotundul si splendoarea.
Si nimeni nu-i sa-mi spuna ascunsul tâlc al spumii:
Ce sens avu venirea? Si-acum – ce sens plecarea?

Un joc ce se repeta e viata – si tu stii:
Câstigul e durere si moartea fara
Ferice de copilul sfârsit în
Mai fericit acela ce n-a venit.

Spun unii ca exista un Creator, si zic
Ca pentru a distruge, fiinte a creat.
Fiindca sunt urâte? Dar cine-i vinovat?
Sau pentru ca-s frumoase? Nu mai pricep nimic.

Credinta si-ndoiala, eroare si-adevar,
Ca boaba unei spume, usoare sunt si goale.
Opaca sau bogata în irizari de cer,
Aceasta boaba-i chipul si tâlcul vietii tale.

Când am sa plec din lume n-au sa mai fie flori,
Nici chiparosi, nici buze, nici vin cu-arome fine.
Nici zâmbet, nici tristete, nici înserari si zori.
Nu va mai fi nici lumea – caci gândul meu o tine.

Un punct pierdut e lumea în haosul imens
Toata stiinta noastra: cuvinte fara sens.
Om, pasare si floare sunt umbre în abis.
Zadarnic este gândul, iar existenta – vis.

Un joc de sah e viata. Destinul singur joaca.
Iar noi suntem pionii. Vrând de urât sa-i treaca,
Ne muta, ne opreste, un timp ne muta înca
Si apoi în cutia neantului ne-arunca.

Tu ai sa pleci spre ziua sau poate chiar deseara.
E timpul sa bei vinul cu sufletul usure.
Tu te compari, nebune, cu o comoara rara
Si crezi ca hotii-asteapta cadavrul – sa ti-l fure?

Toti cei care plecara au adormit pe rând
În pulberea saraca a vanitatii lor.
Sa bem, si-asculta-aicia amarul adevar
Tot ce-a spus fiecare, o, Saki, a fost vânt.

Durere si mâhnire în lumea nesfârsita,
Cu mii de taine plina – alt lucru n-am gasit.
Ai vrut mai mult sa afli, o, inima-ostenita,
Dar astazi, la plecare, nu stim de ce-am venit.

Se-ntuneca. Mesenii extenuati de viata
Au adormit, în umbra, priviti ce palizi sunt!
Întinsi si reci! Tot astfel vor fi si în mormânt :
N-aduceti lampa! Mortii nu mai au dimineata.

Vreau beat sa fiu într-una si-as vrea sa dorm mereu.
Am renuntat sa aflu ce-i bine si ce-i rau.
Durerea, bucuria – ia fel sunt pentru mine.
Caci zâmbetu-i solia tristetii care vine.

Tu esti, batrâna lume, palatul trist în care
Alearga nopti si zile, spre moarte galopând
Si unde sahi de-a rândul visara fiecare
Marire sau iubire – si s-au trezit plângând.

Ma-ntreb: ce-mi apartine cu-adevarat? Ce rost
Avui, când fara urma am sa ma pierd în moarte?
Un scurt incendiu-i viata. Vapai de toti uitate,
Cenusa spulberata-n vânt: un om a fost.

N-as fi venit aicea de-as fi putut alege.
Si chiar daca-as fi liber, spuneti-mi,
unde-as merge?
Sa nu te nasti mai bine-i. Dar cum sa evitam?
…Acum însa ca suntem – de ce sa mai plecam?

Betivule, imensa urna, eu nu stiu cin’ te-a modelati
Stiu doar ca poti sa-ncapi trei vedre si stiu c-ai sa te sfarmi curând.
Mult timp am sa ma-ntreb atuncea: de ce ai fost oare creat,
De ce-ai fost fericit si-acuma – de ce nu esti decât pamânt?

Prisos de stralucire eu lumii n-am adus.
Tot ce ma înconjoara – de mine-i mai presus.
Nedumerit si singur ma-ntreb neîncetat:
De ce-am venit pe lume? De ce sunt alungat?

Prietenii mei unde-s? Calcatu-i-a-n picioare
Ne-nduratoarea moarte? Dar noaptea mi se pare
Ca-i mai aud cum cânta prin parcul adormit
– Sunt morti, ori poate numai sunt beti de-a fi trait?

Cu toate ca-s frumoasa si am parfum de lotusi,
Desi am ca laleaua obraz catifelat
Si svelt ca chiparosul mi-e trupul, spune-mi, totusi.
Ce scop avu cerescul Zugrav când m-a schitat?…

Posted 11 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Uncategorized