Archive for 12 Februarie 2009

Rudyard KIPLING… Cruisers…   Leave a comment

rudkip_021

Rudyard Kipling – Cruisers…

As our mother the Frigate, bepainted and fine,
Made play for her bully the Ship of the Line;
So we, her bold daughters by iron and fire,
Accost and decoy to our masters’ desire.

Now, pray you, consider what toils we endure,
Night-walking wet sea-lanes, a guard and a lure;
Since half of our trade is that same pretty sort
As mettlesome wenches do practise in port.

For this is our office – to spy and make room,
As hiding yet guiding the foe to their doom;
Surrounding, confounding, we bait and betray
And tempt them to battle the seas’ width away.

The pot-bellied merchant foreboding no wrong
With headlight and sidelight he lieth along,
Till, lightless and lightfoot and lurking, leap we
To force him discover his business by sea.

And when we have wakened the lust of a foe,
To draw him by flight toward our bullies we go,
Till, ‘ware of strange smoke stealing nearer, he flies
Ere our bullies close in for to make him good prize.

So, when we have spied on the path of their host,
One flieth to carry that word to the coast;
And, lest by false doublings they turn and go free,
One lieth behind them to follow and see.

Anon we return, being gathered again,
Across the sad valleys all drabbled with rain –
Across the grey ridges all crisped and curled –
To join the long dance round the curve of the world.

The bitter salt spindrift, the sun-glare likewise,
The moon-track a-tremble, bewilders our eyes,
Where, linking and lifting, our sisters we hail
‘Twixt wrench of cross-surges or plunge of head-gale.

As maidens awaiting the bride to come forth
Make play with light jestings and wit of no worth,
So, widdershins circling the bride-bed of death,
Each fleereth her neighbour and signeth and saith: –

„What see ye? Their signals, or levin afar?
„What hear ye? God’s thunder, or guns of our war?
„What mark ye? Their smoke, or the cloud-rack outblown?
„What chase ye? Their lights, or the Daystar low down?”

So, times past all number deceived by false shows,
Deceiving we cumber the road of our foes,
For this is our virtue: to track and betray;
Preparing great battles a sea’s width away.

Now peace is at end and our peoples take heart,
For the laws are clean gone that restrained our art;
Up and down the near headlands and against the far wind
We are loosed (O be swift!) to the work of our kind!…

Anunțuri

Posted 12 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA

Rudyard KIPLING…A Dedication…   Leave a comment

rudkip_01

Rudyard Kipling – A Dedication…

And they were stronger hands than mine
That digged the Ruby from the earth–
More cunning brains that made it worth
The large desire of a king,
And stouter hearts that through the brine
Went down the perfect Pearl to bring.

Lo, I have wrought in common clay
Rude figures of a rough-hewn race,
Since pearls strew not the market-place
In this my town of banishment,
Where with the shifting dust I play,
And eat the bread of discontent.

Yet is there life in that I make.
0 thou who knowest, turn and see–
As thou hast power over me
So have I power over these,
Because I wrought them for thy sake,
And breathed in them mine agonies.

Small mirth was in the making–now
I lift the cloth that cloaks the clay,
And, wearied, at thy feet I lay
My wares, ere I go forth to sell.
The long bazar will praise, but thou–
Heart of my heart–have I done well?…

Posted 12 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA

Omar KHAYYAM… Vinul Eliberator…   Leave a comment

ok_15

Omar Khayyam – Vinul – Eliberator…

O, vinul ma inunda în marea lui lumina)…
Se risipeste ceata ce-a fost sau ce-o sa vina.
Cad lanturile grele de rob întemnitat
Si într-un nimb de aur – renasc eliberat.

Acest vin în esenta-i sub zeci de forme-apare:
Când pasare, când planta, când stea, când nenufar
Sa nu crezi ca prin asta înseamna ca el moare.
Esenta sa-i eterna. Doar formele dispar…

Sa dam pe vin avutul ce n-a fost cheltuit,
‘Nainte ca-n tarâna si-n noapte sa intram.
Caci (ama în tarâna, prieteni o sa stam,
Fara de vin si vise – si fara de sfârsit…

Ni-i vinul si prieten si aur si noroc.
De cer nu ne e frica, nu-i cerem îndurare.
Caci suflete si inimi si cupe si ulcioare
N-au teama de tarâna, de apa si de foc.

Traiesc iar anii tineri. Aprinsul tamâios
În flacari sa ma arda, caci – iata – vine ceata.
Vin! Nu importa care. Nu sunt pretentios.
Pe cel mai bun gasi-l-voi la fel de-amar ca viata…

Acum din fericire doar numele persista.
Iar cel mai vechi prieten tot vinul nou ramâne.
Mângâie cupa plina. E singurul tau bine
În ora asta goala, în ora asta trista.

De ai alaturea de tine doua masuri de vin si-o cupa,
Sa bei în orice adunare, si când esti singur iarasi bea!
Caci Cel ce face si reface tot ce-i în lume nu se-ocupa
Nici de musteti ca ale tale si nici de barbi cum e a mea.

De-i dam sa bea, si-un munte o sa danseze-n soare.
Dispretuirea cupei e cea mai grea smintire.
Tu-ai vrea sa schimbi paharul pe viata viitoare?
Dar vinul e un suflet ce da desavârsire…

În vin cel întelept gaseste extazul celora Alesi.
El ne reda si tineretea si ce-am pierdut si ce ni-i dor.
În flacari aurii ne arde într-un vârtej ametitor.
Dar si tristetea ne-o preschimba într-un izvor racoritor.

Imperiile toate pentru o cupa plina!
Toata stiinta noastra pe parfumatul vin.
Cântarile iubirii pe glasu-i cristalin
Si slava lumii pentru curata lui lumina!

Îneaca-n vin si teama si umbrele tristetii!
N-ai sa mai sovai Intre nenumarate secte.
Caci vinu-i filtrul magic al linistii perfecte.
E-un alchimist ce schimba în aur plumbul vietii.

Cei marginiti la minte si cei trufasi sustin
Ca între trup si suflet ar fi deosebire.
Eu stiu un singur lucru: tu vei afla în vin
Uitarea care-mpaca nemarginita fire.

Turnati-mi vin! Sa curga prin vine-n val, de-a-nnotul!
Fara ragaz sa fiarba în creierul obosit!
Umpleti-mi alta cupa! Ah! O minciuna-i totul!
Mai toarna-mi, hai, mai iute! Am si îmbatrânit!

Nu ma certati! Lasati-mi pe masa vinul bun!
Caci ascultati: atuncea când beau, aud ce spun
Narcisii, trandafirii si-aprinsele lalele.
Aud chiar si cuvântul nespus al dragei mele.

O, vin fara credinta! De mult m-ai dezbracat
De haina pietatii. Si, totusi, vrei sa-mi spui:
Cum poate podgoreanul sa-si vânda vinul lui?
Ce poti sa cumperi oare mai bun si mai curat?

Mâhnire, câta vreme vei da cu cenusiu
Pe trandafiri, pe buze, pe cerul de safir?
Umpleti-mi iarasi cupa, prieteni, caci nu stiu
De-am sa expir parfumul pe care n inspir.

Aud zicând ca vinul e singurul balsam.
Atunci – tot vinul lumii aduceti-mi! Caci am
Atâtea rani! Tot vinul din toate vranile!
Iar inima pastreze-si deschise ranile!

Secretul fericirii doar cupa ne învata.
Caci mintea cleveteste si deseori dezarma.
De mai cârteste înca, o voi scuipa în fata.
Mai da-mi o-nghititura de vin… ca sa adoarma.

Cunosc la chip Fiinta si stiu si Nefiinta.
Cunosc si Dinlauntru! a tot ce-i sus si jos.
Ce rusinata însa mi-ar ramânea stiinta,
De-as pune-un singur lucru de cupa mai presus!

La margini de ulcioare alesu-ne-am altarul
Si demni de a fi oameni, bând vinu-am devenit.
Sub boltile tavernei sorbind din plin nectarul
Am câstigat iar timpul în temple irosit.

Din nou în iarba, iata, un nour lacrameaza.
Ca sa traiesti bea vinul cu magice culori.
Azi eu contemplu roua ce-n iarba irizeaza.
Mâini, cine pe mormântu-mi o sa contemple flori?

Sub cerul îndaratnic bea vin, caci locuiesti
O lume a durerii. De la Principiu pâna
La ultima zi – tama e tot. Tu sa traiesti
Ca om care se afla deasupra, – nu sub tina.

O, roza, esti asemeni c-un chip ceresc de zâna!
O, vin – rubin cu raze ce-n suflet se desfac!
Capricioasa soarta! îmi pari tot mai straina
În orice ceas – si totusi, parca te-as sti din veac!

Beau precum bea apa o salcie din râu.
Alah, le stie toate, spui tu. Când m-a creat
Stia oare sa-mi placa sa beau. Daca m-abtiu
Eu i-as stirbi stiinta si-as face un pacat.

Bea vin, caci el da mintii suprema stralucire,
Credintelor lumina si inimii uimire.
De-ar fi baut si dracul un strop, s-ar fi-nchinat
Cu o mie de matanii la tot Adamul beat.

‘Nainte ca al mortii pahar sa te îmbete
Si-a timpului rotire In neant sa te alunge,
Tu soarbe vin din cupa cât pentr-un ev de sete.
Sa nu ai mâna goala, în lut când vei ajunge.

De-un veac tot laud vinul. Mai sus de el nimic
Nu are pret. In cupa sta Firea si Nefirea.
Tu crezi ca-ntelepciunea te-nvata fericirea?
Ci afla: – acest maestru mi-e doar un ucenic.

Pe cei ce beau se spune ca Ceru-o sa-i condamne.
Cât adevar e-n asta, eu n-as putea sa stiu.
Dar daca bautorii si-ndragostitii, Doamne,
Vor merge-n iad, desigur ca raiul e pustiu.

Puterii lui Kai-Kaus prefer ulciorul plin.
Dau glorii si dau aur pe cupa mea de vin.
Respect pe-ndragostitul gemând de fericire,
Detest pe ipocritul scâncind în manastire.

Bea vin! Curând vei trece si tu supremul prag.
Si nu vei lua cu tine nimic din ce ti-i drag.
Aceasta-i marea taina: laleaua scuturata ;
Nu înfloreste iarasi, o. Saki, niciodata.

Coranul – cartea sfânta – citimu-l câteodata,
Dar cine se desfata cu el în orice ceas?
Pe cupa plina însa o maxima-i gravata
Pe care zi si noapte o soarbem cu nesat.

Cât tine-o zi? Doar spatul dintre inspir si-expir.
Bea vin, si intervalul sa-l umpli-asa deplin.
Când Lumea tot ruineaza si-ti frânge-al vietii fir,
Imit-o zi si noapte ruinându-te în vin...

Posted 12 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA

Omar KHAYYAM… Vanitas Vanitatum…   Leave a comment

ok_14

Omar Khayyam – Vanitas Vanitatum…

Miresme cupe, harfe si bucle aurii:
O, jucarii sfarmate de Vreme, jucarii!
Gând, fapta, renuntare, virtuti cainti si rugi:
Cenusi pe care Timpul le spulbera, – cenusi…

Ce-s oamenii? Podoabe ce-atârna din tarie.
Sosesc, se duc si iarasi sosesc aici sub soare.
Din buzunarul humei si-a cerului cutie
Mereu fapturi s-or naste, caci Dumnezeu nu moare…

Spuneti-mi, ce aduse a lumii bogatie?
Nimic, În mâna timpul lasatu-mi-a doar vânt.
Un foc sunt. Când s-o stinge, nimicu-o sa ramâie.
Am fost a lui Djem cupa; dar sparta – nimic sunt.

Crearea ta si-a lumii, destinul ei si-al tau
Sunt taine-aici si taine vor fi în veci si-n moarte.
Surâde-le ca unor pericole desarte.
Caci pacea te-asteapta dincolo, -n negrul hau.

Cereasca bolta pare o magica lanterna
Si soarele e lampa. Iar lumea e-o cortina
Pe care defileaza în hora lor eterna
Imaginile noastre – rani negre în lumina…

Nu plânge dupa ierii ce rupti ti-au fost din viata
Si nu gândi la ziua ce nu stii de-o sa vie.
Si ieri si mâini si astazi iluzii sunt si ceata.
Atât ai: clipa. Fa-o sa umple-o vesnicie.

Bagdadul, Balkul, – spune-mi, ce s-a ales din ele?
Fatala e si-o briza când floarea-i invoalata.
Bea! Si evoca-n noapte, cu luna laolalta,
Popoarele si evii stinsi rând pe rând sub stele.

A lui Bahram palate refugiu-s de gazele.
Unde cântau fecioare pândesc lei singuratici.
Bahram, neîntrecutul la prins magari salbatici
Sub trei movile doarme. Magarii pasc pe ele…

Posted 12 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA

Omar KHAYYAM…Traieste-ti Clipa!…Caci,Clipa-i Viata Ta!…   Leave a comment

ok_13

Omar Khayyam – Traieste-ti Clipa! Caci Clipa-i Viata Ta !…

Viata se grabeste, rapida caravana.
Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa.
Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana,
Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…

Bea vin! In el gasi-vei Viata-fara-moarte.
Pierduta tinerete din nou ti-o va reda,
Divinul timp al rozei si-al inimii curate!
Traieste-ti clipa data! Caci clipa-i viata ta!

Grabite ca si apa si repezi ca un vânt
Ce-alearga prin pustiuri, fug zilele-mi putine.
Si totusi doua zile indiferente-mi sunt:
Ziua de ieri si ziua care-o sa vina mâine.

Nu depasi prezentul cu gândul! Stii tu oare
Macar daca-ai sa termini cuvântul început?
Mâini poate deja fi-vom asemeni celor care
De saptezeci de veacuri în neant au disparut.

În parfumatul prier, când – beata de iubire
Tu îmi întinzi paharul, eu uit ziua de mâine.
De m-as gândi atuncea la rai si mântuire,
N-as pretui, iubito, mai mult decât un câine.

Se-ntoarce anotimpul suav al tineretii.
Mi-e dor de vinu-acesta în care înfloresc
Surâsurile toate. Chiar aspru-l pretuiesc.
Nu m-a certat. E aspru, caci, are gustul vietii.

Nu caut nici minciuna nici adevar viclean.
Dar vesnic is-în cetatea de vin trandafiriu.
Mi-e parul alb, prieteni. Am saptezeci de ani.
Vreau sa ma bucur astazi. Mâini – poate-i prea târziu.

Culege din viata tot ce-i surâs si floare.
Serbeaza orice clipa! la cupa cea mai mare!
Alah nu tine seama de vicii sau virtuti. :
Nu numara matanii, nici ochii ce-i saruti.

Priveste-n jur durerea cu mii si mii de fete.
Cei dragi sunt morti. Esti singur cu palida tristete
Ridica însa fruntea! Culege tot ce-atingi!
Trecutul e-un cadavru. Nu este timp sa-l plângi.

Cât de sarac e-acela ce nu poate sa spuna:
„Sunt beat mereu de vinul cel tare al iubirii!”
Cum poate el sa simta în zori uimirea firii
Si noaptea vraja sfânta a clarului de luna?

Nimic nu mai m-atrage. Da-mi vin! Iar asta seara
Cea mai frumoasa roza din lume-i gura ta.
Da-mi vin! Sa straluceasca aprins la fel ca ea!
Cainta mea sa fie ca bucla ta, usoara…

Noi nu vom sti vreodata ce ne asteapta mâine.
Tu bucura-te astazi! Atâta Iti ramâne.
Ia cupa si te-aseaza sub luna de clestar,
Caci mâine poate luna te va cata-n zadar.

Ce rusinos e timpul celui gândind amar
Ca-n lume afli zilnic în loc de îngeri, râme.
Ci tu în cânt de harta bea vin dintr-un clestar,
Caci poate mâini clestarul o piatra-o sa-l sfarâme.

Fa-ti rost de vin si-o fata cu chip de heruvim,
– daca heruvi exista. De Rai grija sa n-ai,
caci în afara dragei si-a cupei – ce alt Rai
mai dulce-i, – daca este ceva ce Rai numim.

Pe drumul spre iubire cadea-vom în curând
Nepasator destinul ne va calca-n picioare.
Ridica-te copila – o, cupa vrajitoare!
Da-mi buzele aprinse cât înca nu-s pamânt!

Nadejdi nesabuite mi-au risipit, iubito,
În vânt multi ani din viata. Dar timpul ce-mi ramâne
Din plin de-acum trai-l-voi. Vreau prin intensul mâine
S-ajung din urma viata pe care n-am trait-o.

Vreau doar o cupa plina, o pâine de jumate
Si-o carte de poeme. Si daca sunt cu tine,
Chiar stând într-o ruina, – mai fericit ca mine
Nici un sultan nu este cu-o suta de palate.

În zori într-o taverna s-a auzit un glas:
„O, voi nebuni de viata! Voi, tineri veseli! Vinul
Turnati-l iar în cupe, înainte ca destinul
Cu lacrime sa umple paharu-acestui ceas!”

Nu mai cârti, nu geme – durerea mea! Tacere!
Iti voi gasi balsamul ce vindeca si minte!
Vreau sa-mi revad iubita, cât inima o cere.
Vreau sa traiesc! Caci mortii nu-si mai aduc aminte.

Nu-ti rasadi în suflet copacul întristarii,
Ci rasfoieste zilnic a desfatarii carte.
Bea vin si poarta-ti pasii pe caile-ncântarii,
Caci masurat ti-e drumul de la surâs la moarte.

Sfârsit e Ramazanul! O, inimi vestejite!
Se-ntoarce bucuria! Vor vinde iar surâsuri
Cei care poarta vinul – negutatori de visuri.
Redati-ma vietii, chemari ale iubitei!

În loc s-o fac  sa cânte cu fiece zvâcnire,
Tu inima ti-ai pus-o în lanturi de mâhnire…
Iar mintea ta si chipul ti le-ai îndoliat.
– Ma tot uimesc într-una: „Ce ignorant ciudat!”

Priveste! Trandafirul se leagana în vânt.
Ce patimas îi cânta de sus privighetoarea!
Bea! Ca sa uiti ca vântul va scutura azi floarea
Si va lua cu dânsul fermecatorul cânt…

Ce-i întelept? Sa-ti bucuri camarile fiintei
Având în mâna o cupa. Ce-a fost si ce-i de fata
Sa nu te mai framânte. Fa-ti dintr-o clipa-o viata
Si sufletul sloboade-l din temnitele mintii.

Nimic n-au sa te-nvete savantii. Dar alintul
Suav al unor gene o sa te instruiasca
Ce este fericirea. Preschimba-n vin argintul,
Caci tarina e grabita ca sa te gazduiasca.

S-au desfacut în juru-mi, aprinsi iar trandafirii.
Desfa-ti si tu simtirea în bucuria firii.
C-un înger blond alaturi, ia cupa si-o desarta,
Caci îngerul cel negru al mortii-asteapta-n poarta…

Posted 12 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA

Omar KHAYYAM…Suprema Intelepciune – Detasarea…   Leave a comment

ok_111

Omar Khayyam – Suprema Intelepciune -Detasarea…

O, vino cu batrânul Khayyam, si vezi de-nvata
Întelepciunea-i sfânta: stim ca aceasta viata
E-un zbor înfrânt, iar restul atât e – o minciuna
Corolele se-nvoalta anume ca sa-apuna.

Cereasca bolta pare o ceasca rasturnata.
Sub ea-nteleptii temniti de teorii ocupa.
Tu sa imiti iubirea dintre ulcior si cupa,
Ce sorb stând gura-n gura licoarea fermecata.

Nu judeca pe nimeni, ci cata sa-ntelegi.
Eu beau, dar aminteste-ti ca ai si tu pacate.
De vrei s-ajungi la pace si seninatate,
Apleaca-te asupra durerii lumii-ntregi.

Cel ce-a cules In viata al Cunostintei Mar,
Pe-adevarata Cale purta-va pasii sai.
Numai acela stie ca azi e ca si ieri
Si mâini va fi asemeni cu Ziua cea Dintâi.

Un vânt de miazanoapte a vestejit azi floarea
Pe care o cântase în zori privighetoarea.
N-o plânge însa. Roza se va-nnoi mereu.
In timp ce noi dormi-vom în tarna somnul greu

La vremea primaverii pe margini de alee
Cu burtii tai prieteni si-o fata cum e crinul…
Aduceti-mi o cupa! Cei care-n zori beau vinul
Nu tin de sinagoga, de templu sau moschee.

Rasplata cuvenita iar n-a venit. Zâmbeste!
Sa crezi ca-un lucru poate fi altfel, nebunie-i.
Caci totu-i scris în cartea pe care-o rasfoieste
La întâmplare vântul uituc al vesniciei.

Nu am cerut sa fiu. Ma straduiesc
Sa trec fara uimire sau mânie.
Plecând, nu-ntreb pe nimeni daca stie
Ce-a fost popasul straniu pamântesc.

Natura cu-ale sale stihii si elemente,
Sofismul si-adevarul – îmi sunt indiferente.
Da-mi vin si-atinge harfei cu modulatii moi
Asemeni cu-ale brizei ce trece ca si noi…

A stelelor rotire care-nconjoara firea
Provoaca ameteala la cei din valea lunii.
Khayyam, tine-te bine de firu-ntelepciunii,
Pe când In jur danseaza din veac nemarginirea

În para aurarii înalta cupa plina
Cu vinul ca laleaua! O alta cupa-nchina
Iubitei ce-ti surâde. Pe-aprinsele ei buze
Sa sorbi adânc caci mâine vei fi un pumn de spuze…

Nu poti aprinde marea, nici omul sa-l convingi
Ca fericirea multa adeseori înseala.
Caci cupa care-i plina, usor chiar de-o atingi,
Se varsa. Dar intacta ramâne cupa goala.

As vrea sa-ti spun o taina omisa din Scripturi:
Din tina de mâhnire e omul încropit.
Aduna-aici o vreme ceva farâmituri
Si pleaca apoi cu graba în neantul nesfârsit.

Când zorii stralucire pe sânii Terei varsa,
Ia cupa si goleste-o! Da-ti lacrima pe-un cânt,
Caci zori mereu veni-vor spre noi cu fata-ntoarsa,
Când noi vom fi cu fata întoarsa spre pamânt.

Nu fii mâhnit ca lumea-i perfida si nedreapta
Nu-ti aminti si astazi de cei ce nu mai sunt.
O fota ca o roza si cupa te asteapta Surâzatoare.
Viata nu ti-o zvârli în vânt.

De-a lumii nedreptate cât timp rosi-vom oare?
Cât timp vom arde-n focul acestei lumi stupide?
Ridica-te si-alunga chemarile perfide
Si sa serbam parfumul si-a vinului culoare!

… Plângea un strop de apa: „Sunt despartit de Mare!”
Zâmbi atuncea Marea: „Noi suntem totul. Oare
Supremul zeu nu-i unda? Desi suntem departe,
Un punct ce nu se vede abia de ne desparte”

Îmi deghizez tristetea, caci pasarea ranita
Se-ascunde ca sa moara. Vin! Si sa spunem glume!
Vin, trandafiri si cântec! Si tu aici, anume,
Cu-a ta indiferenta, frumoasa mea iubita!

De vrei s-atingi sublima singuratate-a serii
Si-a stelelor înalte , desparte-te de toate:
Prieteni si iubite. Nici lacrima durerii
Straine sa nu darui, nici zâmbete-nselate.

Zadarnic cercetasem si carti si întelepti
Si-am întrebat la urma si cupa: „Ce va fi
Când am sa plec din lume?” Ea gura îsi lipi
De-a mea: „Bea vin! Din moarte n-o sa te mai destepti”

Acestei lumi nedrepte sa nu-i dai viata ta.
Nu-ti aminti durerea ce-a fost si ce-o sa vie.
Lânga o zâna alba cu sâni de iasomie
Ascunde-te de lume cu-o cupa-alaturea.

Daca esti beat, Khayyam, fii fericit.
Si daca Iubita te alinta, fii iarasi fericit.
Iar când visezi ca nu esti, zâmbeste multumit,
Caci moartea e neantul pe vesnicia-ntreaga.

Tu te hranesti cu fumul sarac din vatra lumii
Cât o sa-ti chinui mintea cu-a fi si a nu fi?
Nu-ti irosi câstigul de fiecare zi
Cârpind la zdreanta vietii pe care-ai s-o daihumii.

Mâini vom pleca, prieteni. De ce sa ne lipsim
De vinul rosu si-o fata cu chip de serafim?
Câti au murit cu gândul ca lumea e eterna?
Când n-oi mai fi, ce-mi pasa de-i veche sau moderna?

Cât timp au sa te-nsele parfumuri si culori?
Ce-i rau, ce-i bine – Cartea pe cei naivi înveti-i.
De-ai fi tu chiar izvorul Zemzem, chiar apa vietii,
Tot în pamânt la urma tacut ai sa cobori.

Ferice-acel ce-n lume strain si liber trece,
Fara sa creada-n secte si în porunci divine.
Ca vulturul se-nalta spre cer, si nu petrece
Ca bufnitele printre tenebre si ruine.

Sa beau si sa ma bucur – aceasta-i partea mea.
Indiferenti mi-s zeii si orice erezie.
De-ntreb mireasa lumii: „Ce dota mi-aduci mic
Ea-mi spune: „A mea dota e bucuria ta.”

Urzeste lumea, Doamne, din nou sub ochii mi
Sa-ti spun cum s-o faci altfel. Si-apoi te-as mai ruga
Sa-mi dai o alta viata. Sau – mai curând – de vrei.
Ai mila si ma sterge pe veci din Cartea ta.

Închide Coranul si liber gândeste
Si liber la toate în jur sa privesti.
Da totul si iarta oricui te raneste
Si-ascundete-n taina când vrei sa zâmbesti.

Tu, ce esti rezumatul Creatiei întregi,
Nu mai cerca din pierderi câstigul sa-l alegi,
La cupa grea din mâna paharnicului vietii.
Uita-vei si-asta lume si cea din tara cetii.

Nu cheltui-n tristete parelnica ta zi!
Pe drumul nedreptatii sa-ti fie calea dreapta.
Si pentru ca la capat neantul ne asteapta,
Închipuie-ti ca nu esti – si liber ai sa fii.

Sloboade-ma Parinte, de-un calcul fara capi
Cu minusuri si plusuri. Vreau ca sa ies din n
Un sclav sunt câta vreme cunosc ce-i râu, ce-i bine.
Dar vinul libertatea ma face sa-mi recapat.

Când lasi ca a ta frunte la idoli sa se-nchine,
Tu iesi din tine însuti ca sa te-ntorci în tine.
Când sorbi o-nghititura din vinul roz în spume,
Tu te desparti de tine si te desparti de lume.

Azi ce-am sa fac? Voi merge la umbra c-un ulcior?
Voi medita? Voi scrie? – O pasare-a trecut
Si-acum se pierde beata în cerul arzator.
Ca dânsa m-as vrea liber, – sus – în necunoscut.

De-asi fi cu zeii-asemeni, as arde-ntreaga lume
Si-as face-o alta-n care Adam – eliberat -,
Sa poata lesne-atinge tot ce-un om a visat
Si fiecarui lucru sa-i dea nou sens si nume.

Esti trist? Adu-ti aminte ca-n jur atâtia sufar.
Si ca dureri mai grele In univers pot fi.
Alege-ti o femeie cu sânii albi, de nufar.
Sa n-o iubesti. Nici dânsa sa nu poata iubi.

Cel care nu refuza tot ce-l momeste-n jur
Un sclav e al dorintii si-o victima-a durerii.
Tu sufletul pastreaza-l mereu desprins si pur.
Sa nu cazi în capcana amara a placerii.

Întelepciunea-n viata-i deplina renuntare
La orice lucru. Altfel, amar te vei cai.
Doar rupt de orice grija înseninat vei fi.
Afara de asta totul e chin si tulburare.

Un joc de artificii e lumea: umbre vane.
Îneaca-le în cupa pastrându-ti mintea treaza.
Si izbavit esti astfel de-aceste vagi icoane
Si gândul imposibil ce zilnic te-asalteaza.

Exista doua lucruri la baza întelepciunii
Si doua revelatii deschise-s pentru unii:
Sa nu te-nfrupti din toate ce se numesc mâncare
Si sa te tii departe de tot ce viu îti pare.

Îti place sa sorbi cupa cu buze rubinii,
Îti place sa sorbi viersul de harfa si de flaut.
Dar astea sunt desarte. Caci daca n-am sa caut
Sa ma desprind de toate – nimica nu voi fi.

În vin o moarte afli. Ci-n cupa o magie-i.
Caci neantul-acesta naste o ramura-a veciei.
Ma reînvie suflul lui Dumnezeu pe cruce
Si moartea cea carnala în hau de mine fuge.

O, inima, te doare popasul pe pamânt
Arunca de pe suflet al lutului vestmânt.
Si-astfel, desprins de tina, în sfânta curatie,
Spre ceru-nalt sa-ti afli si sens si bucurie.

Eu vinu-l sorb nu pentru o multumire strâmta,
Nu beau pentru refuzul vreunui dumnezeu,
Nici pentru ca sa tulbur morala cea mai sfânta. –
Ci, bând – respir o clipa, iesind din strâmtul eu.

Conditia umana cu greaua-i umilire
Dizolv-o în delirul betiei. Mântuiti
Vom fi astfel – si-n ceruri, de trupuri despartiti,
Plutim desprinsi dincolo de orice-ngradire.

La cei rai nu-mi voi spune, nici celor buni secretul.

A gândului esenta în verb saraca-ar fi.
Eu vad un loc mirific, dar nimanui nu-ncredu-l,
O taina am pe care n-o pot dezvalui…

Posted 12 Februarie 2009 by Andrei D.MITUCA in Ars POETICA