UN ARTICOL DEMONTAT DE CATRE ALFRED BULAI… În cosmologie, cu multe decenii în urma, s-a lansat celebra teorie a exploziei initiale, explozie care a devenit „tatal tuturor lucrurilor”, universul aparând prin eliberarea unei cantitati uriase de energie, care a reusit sa se transforme în toate tipurile de câmpuri cunoscute, dar, mai ales, a reusit sa capete masa si astfel sa apara materia. Celebrul efect Doppler-Fizeau, care este dat de deplasarea spre rosu a radiatiilor electromagnetice datorita deplasarii cu viteze foarte mari a sursei radiatiilor respective, a întarit ideea ca toate corpurile ceresti cunoscute, stele, pulsari, quasari si întregi galaxii s-ar departa cu viteze uriase fata de acelasi punct fix, care ar putea marca începutul. Logica noastra cimentata pe o cultura pe care o mostenim de milenii are nevoie organic de început si de sfârsit. Sfârsitul însa nu este, în genere, amuzant si de aceea nu tinem la fel de mult sa-l cunoastem. Începuturile, însa, fascineaza si, cum totul are un început si universul nostru ar trebui sa-l aiba. Dintotdeauna oamenii, chiar în putin cunoscuta preistorie, s-au preocupat de origini, de începuturile lor, ale comunitatilor lor, ale lumii în general. Miturile, legendele, dar si teoriile filosofice sau religioase au vizat întotdeauna explicarea, întelegerea si repovestirea originilor. Stiinta nu putea ocoli problema începutului existentei, fie naturale, fie umane, iar din acest motiv teoria Big Bang-ului nu avea cum sa nu prinda oamenii de stiinta sau pe cei obisnuiti, chiar în plin secol al XX-lea. În general, cei preocupati de origini cauta sa înteleaga mai apoi evolutia proceselor, a fenomenelor pe care vor sa le explice. Chiar si în vechile mituri gen Enuma Elish sau în Vede gasesti o continuare a povestii initiale, un tâlc care este dat de faptul ca originile sunt cautate, cercetate sau povestite tocmai pentru a explica prezentul, pentru a întelege ordinea contemporana a lucrurilor. În România noi facem cumva exceptie de la aceasta regula. Suntem si noi fascinati de începuturi, suntem chiar înnebuniti de a începe mereu lucruri noi, povesti noi, experiente noi. Am putea sa spunem chiar ca suntem tara începuturilor, tara în care mereu ne apucam de câte ceva. Partea proasta este ca nu ducem mai nimic pâna la consecintele firesti, finale sau prezente, ale acestor lucruri. Începem mereu, dar nu terminam mai nimic. La noi începutul este, în general, destul de simplu. Nu murim dupa principii sau norme care sa ne faca sa respectam stabilitatea. Din acest motiv suntem dispusi sa schimbam lucrurile mai des decât altii. Ma gândesc, spre exemplu, la studentii mei care îsi schimba telefoanele mobile mai repede decât au timp sa le învete toate functiile, ma gândesc la jurnalistii care îsi schimba formatele de emisiuni exact când acestea par sa prinda viata, ma gândesc la faptul ca orice ministru sau simplu sef de institutie vine mereu cu o politica noua, cu o viziune noua cu un alt tip de obiective si putem gasi multe alte exemple. Este fascinant, pe undeva chiar stimulativ, sa descoperi mereu alte modalitati de a face aceleasi lucruri, de a modifica ceea ce ar putea fi foarte stabil. Avem în sânge noul si din acest motiv românul îsi repara sau îsi redecoreaza casa chiar în criza, gospodina neaosa schimba aranjamentul mobilei, asa, ca sa schimbe ceva, noi toti cautam sa o luam mereu de la început pentru ca suntem convinsi ca stim sa facem mai bine lucrurile decât cei dinainte, desi adesea nici macar nu cunoastem prea bine ce au facut înaintasii. La noi exista, în scoala, în sport sau în viata obisnuita, multe sperante si putine performante. Mai toti încep bine, mai toate încep bine, dar de regula nu se mai sfârsesc sau atunci când ajung la un final se dovedesc a merge mult mai prost decât promisesera la început. Istoria însasi ne joaca feste. Ne-am facut si noi capitalisti si o târa democrati prin perioada interbelica, abia scosesera capul libera initiativa si miscarea civica pe la sfârsitul anilor ‘30, ca au venit câteva dictaturi de s-a zis si cu democratia si cu capitalismul. Nici socialismul nu a avut cine stie ce sanse, dar si acela a fost mereu un mare început, nici tranzitia prezenta nu prea o reusim, desi am avut un entuziasm fantastic, atunci când am pornit-o.

De ce începem mereu fara a termina? Pentru ca suntem fiinte pline de pasiune, de entuziasm, dar si pentru ca, de fapt, începutul este întotdeauna usor pentru ca nu conteaza rezultatul. Valoarea si performanta se masoara în rezultate, iar noi nu ajungem în acest mod la ele. Totodata, lipsa noastra de respect pentru norme, pentru valorile din spatele lor, ne fac sa nu punem prea mare pret pe cei care au fost înaintea noastra, sa nu ne sinchisim de ce au facut ceilalti, de regulile care ar trebui sa guverneze ordinea lumii în care traim. Supravietuirea noastra istorica a depins de aceasta uriasa adaptabilitate, de faptul ca nu ne omorâm cu firea în a termina ceva, cel putin, la nivelul la care am început.
În România sunt mii de obiective care nu sunt terminate, avem cladiri fantoma de pe vremea lui Ceausescu, ca si cum nu se puteau termina pâna azi, avem mii de proiecte în toate domeniile, avem multe santiere de autostrazi, desi nu facem autostrazi, avem visuri marete, dar putine povesti de succes.

Din aceste motive pare ca la noi exista o lupta continua cu ideile si cu oamenii, lupta care nu se termina niciodata si asta pentru ca, dupa cruntele pusee de emotie creatoare si stimulativa, ne retragem în bancile noastre si ne gândim ca e timpul sa începem altceva. Din acest motiv marii corupti sau marile anchete, cum sunt si cele din aceste zile, la fel ca si altele dinainte, se vor stinge usor, lasând loc altor probleme. Va mai aduceti aminte ce a fiert România pe tema deconspirarii politiei politice sau a legii lustratiei? Va mai aduceti aminte ce disperare era peste tot? Ce s-a mai întâmplat cu fostii informatori, securisti sau activisti? Nimic, pentru ca acum ne este gândul la altceva.
Cineva a spus ca nu trebuie sa lasi pe mâine ce poti face azi, ci sa lasi pe poimâine ca poate nu mai este nevoie. Acest lucru este cumplit de adevarat la noi, doar ca nu este cazul sa folosim un verb modal care ar putea sa ne creeze dubii. La noi nu trebuie sa te omori cu firea pentru ca în mod sigur poimâine vom face altceva, pentru altcineva, altundeva, poate mai frumos si mai interesant.
Iubim Big Bang-ul pentru ca noi suntem esenta lui. Nu suntem cine stie ce interesati de ce a ajuns el, de cum a evoluat si, de fapt, de ce rol are sau a avut, dar cu toate acestea, explozia aia a începutului ne fascineaza pâna la lacrimi. Oare nu ar trebui sa….
Ma gândesc sa ma apuc de alt articol, ca mi-a venit o alta idee…