Toamna patriarhului… (…apoi străpungîndu-mi testiculele cu sulă de cizmar ca să mi se facă hernie…)   Leave a comment

…apoi străpungîndu-mi testiculele cu sulă de cizmar ca să mi se facă hernie…

Cu ani în urmă, într-o noapte în care îl băteau gîndurile negre, îi propu­sese lui Patricio Aragonés să tragă la sorţi propria lor viaţă, cap sau pajură, dacă iese capul mori tu, dacă iese pajura mor eu, însă Patricio Aragonés l-a convins că ar muri amîndoi la egalitate, pentru că toate monedele aveau chipul amîndurora pe ambele feţe, atunci îi propuse să-şi joace viaţa la masa de domino, cel care ia douăzeci de partide avea să moară, iar Patricio Aragonés se simţi onorat să primească, îmi face multă plăcere, domnule general, numai să-mi acordaţi privilegiul să pot cîştiga, şi el încuviinţă, s-a făcut, aşa jucară o partidă, jucară două, jucară douăzeci, şi Patricio Aragonés cîştiga întruna, căci înainte el cîştiga numai pentru că era interzis să fie învins, a fost o bătălie nesfîrşită şi înverşunată şi ajun­seră la ultima partidă fără ca el

să cîştige măcar o dată, iar Patricio Aragonés îşi şterse sudoarea cu mîneca de la cămaşă oftînd din rărunchi, regret din suflet, domnule general, însă eu nu vreau să mor, şi atunci el se apucă să strîngă piesele şi să le aranjeze în ordine în cutia de lemn în timp ce-i spunea ca un învăţător care-şi îngînă lecţia că nici el n-avea de gînd să moară la masa de domino, ci numai cînd îi va sosi ceasul şi în patul lui, de moarte bună în somn, după cum prevestiseră dintru început ulcelele ghicitoarei, şi nici măcar aşa, dacă mă gîndesc bine, fiindcă Benedición Alvarado nu m-a adus pe lume ca să iau seama la ulcele ci ca să conduc, şi la urma urmelor eu sînt cine sînt, nu tu, aşa că mulţumeşte-i lui Dumnezeu că n-a fost decît un joc, îi zise rîzînd, fără să-şi fi imaginat nici atunci şi nici mai tîrziu că gluma aceea îngrozitoare avea să se adeverească în noaptea în care intră în odaia lui Patricio Aragonés şi-l găsi zbătîndu-se în chinurile morţii, fără scăpare, fără nici o speranţă să supravieţuiască otrăvii, iar el îl salută din uşă cu mîna întinsă, Domnul să te aibă în paza lui, prietene, e o mare cinste să mori pentru patrie.

I-a rămas alături în lunga agonie, numai ei doi în cameră, dîndu-i cu mîna lui linguri dintr-o infuzie spre a-i alina durerea, iar Patricio Aragonés le înghiţea fără nici un fel de recunoştinţă zicîndu-i printre sorbituri te las, generale, cu lumea dumitale împuţită, dar numai pentru puţină vreme, căci inima-mi spune că o să ne revedem foarte curînd în străfundurile iadului, eu mă strîmb ca un chefal din pricina otrăvii, dumneata ţinîndu-ţi capul în mînă şi căutînd un loc unde să-l pui fie vorba între noi şi fără nici un respect, generale, fiindcă acum pot să-ţi spun că niciodată nu te-am iubit cum îţi închipui dumneata, ci dimpotrivă încă de pe vremea piraţilor, cînd am avut nenorocul să mă pomenesc pe domeniile dumitale, mă tot rog să te omoare, chiar şi cu blîndeţe, numai să te omoare ca să-mi plăteşti viaţa asta de orfan cu care m-ai procopsit, mai întîi strivindu-mi picioarele cu maiul ca să-mi fie mersul de lunatic, ca al dumitale, apoi străpungîndu-mi testiculele cu sulă de cizmar ca să mi se facă hernie, mai tîrziu punîndu-mă să beau terebentină ca să uit să mai citesc şi să mai scriu, şi cînd mă gîndesc cît s-a chinuit mama să mă înveţe!, şi silindu-mă mereu să îndeplinesc eu îndatoririle publice pe care nu te încumetai să le duci la bun sfîrşit, şi asta nu pentru că ar avea nevoie de dumneata viu, cum o tot spui, ci pentru că şi pe cel mai dat naibii îl trec fiori de gheaţă cînd încoronează o curvă a frumuseţii fără să aibă habar în ce chip va da moartea peste el, fie vorba între noi fără nici o umbră de respect, generale, numai că lui nu-i păsa de insolenţa, ci de nerecu­noştinţa lui Patricio Aragonés, pe care l-am făcut să trăiască într-un palat ca un rege, şi ţi-am dat ceea ce nimeni n-a dat cuiva pe lumea asta, chiar şi femeile mele ţi le-am împrumutat, hai s-o lăsăm baltă cu treaba asta, generale, că mai bine să fiu scopit cu lovituri de ciocan decît să mă tăvălesc pe podea cu nişte mame de parc-ar fi juninci de însemnat cu fierul roşu, atît doar că amărîtele alea fără suflet nici măcar nu simt fierul, nici nu dau din picioare, nu se zbat şi nu scot răgete ca junincile, crupele lor nu fumegă şi nu miros a carne pîrlită, şi doar ăsta-i cel mai mic lucru ce se poate cere acelor cumetre, ce-şi întind trupul ca o vacă moartă ca să-ţi faci datoria în timp ce ele curăţă mai departe cartofi şi le strigă celorlalte vă rog uitaţi-vă puţin la bucătărie pînă mîntui treaba asta, că mi se arde orezul, ei bine numai dumitale-ţi poate trece prin cap că împerecherea asta e dragoste, generale, fiindcă nu cunoşti altceva, fie vorba între noi fără cel mai mic respect, iar atunci el a început să urle, taci, lua-te-ar dracu, taci din gură, că de nu o să te coste scump, însă Patricio Aragonés continuă să spună, fără nici o umbră de intenţie batjocoritoare, de ce să tac dacă tot ce poţi face e să mă omori, şi chiar mă omori de fapt, mai bine încearcă acum să priveşti adevărul în faţă, generale, află că nimeni nu ţi-a spus niciodată ce gîndeşte sincer, ci dimpotrivă, toţi îţi spun ceea ce ştiu că-ţi doreşti să auzi, în timp ce-ţi fac plecăciuni în faţă îşi caută pistolul pe la spate, mulţumeşte-i barem hazardului care vrea ca eu să fiu omul căruia îi pare cel mai rău de dumneata pe lumea asta, fiindcă sînt singurul care-ţi seamănă, unicul cinstit care-ţi spune pe şleau ceea ce toţi o spun de fapt că nu eşti preşedintele nimănui, nici nu te afli pe tron datorită vitejiei tale militare, ci pentru că te-au pus acolo englezii iar yankeii te-au susţinut cu puterea cuirasatului lor, doar eu te-am văzut mişunînd ca un gîndac înnebunit de frică fără să ai habar cum să începi să porunceşti, atunci cînd yankeii ţi-au strigat te lăsăm baltă cu bordelul tău de negrotei cu tot, să vedem cum ai să te descurci fără noi, şi dacă n-ai fost dat jos, nici atunci şi nici mai tîrziu, asta nu-i fiindcă nu vrei, ci fiindcă nu poţi, recunoaşte-o, doar ştii prea bine că atunci cînd vei fi văzut pe stradă, îmbrăcat ca orice muritor, or să se năpustească asupră-ţi precum cîinii ca să-ţi plătească şi pentru măcelul de la Santa María del Altar, şi pentru deţinuţii azvîrliţi în şanţurile fortăreţii din port ca să-i mănînce caimanii, şi pentru cei pe care-i jupuiau de vii, trimiţîndu-le apoi pielea familiei ca să se înveţe minte, şi-i tot spunea aşa, scoţînd din puţul fără fund al urii lui adunate şiragul de fărădelegi cumplite săvîrşite de regimul său infam, pînă cînd nu mai putu vorbi căci o greblă de foc îi sfîşie mărun­taiele, inima i se înmuie, şi sfîrşi fără nici o intenţie să-l mai jignească, ci aproape implorîndu-l, ţi-o spun serios, generale, acum că eu sînt pe moarte hotărăşte-te să mori odată cu mine, nimeni nu-i mai îndreptăţit să ţi-o spună căci n-am avut niciodată pretenţia să semăn cu cineva şi cu atît mai puţin să fiu un mare bărbat al patriei, ci doar un amărît de suflător de sticlă, ca taică-meu, îndrăzneşte, generale, nu doare chiar atît pe cît s-ar crede, şi i-a spus asta cu atîta seninătate sinceră că lui îi trecu furia de a-i răspunde şi încercă să-l ajute să stea în scaun cînd văzu că începe să se zvîrcolească şi să-şi strîngă burta cu mîinile, plîngînd cu lacrimi amare de durere şi ruşine, ce îngrozitor, generale, mă scap pe mine, iar el crezu că zice aşa, în sens figurat, vrînd adică să spună că murea de frică, însă Patricio Aragonés îi răspunse că nu, generale, vreau să spun că o fac de-a binelea, şi el apucă să-l implore abţine-te, Patricio Aragonés, abţine-te, noi generalii ţării trebuie să murim ca bărbaţii adevăraţi chiar dacă plătim cu viaţa, numai că o spusese prea tîrziu fiindcă Patricio Aragonés se lăsă pe vine şi căzu peste el zvîrcolindu-se înspăimîntat, plin de rahat şi de lacrimi.

În biroul de lîngă salonul de audienţe a trebuit să-i frece trupul cu burete şi săpun ca să scape de duhoarea aceea a morţii, apoi l-a îmbrăcat cu propriile lui haine după ce şi le-a scos de pe el, i-a pus bandajul de pînză tare, jambierele şi pintenul de aur la călcîiul stîng, simţind, pe măsură ce făcea toate astea, că ajungea să fie omul cel mai singur de pe faţa pămîntului, şi sfîrşi prin a şterge orice urmă de farsă, prefigurînd la perfecţie pînă şi cele mai mici amănunte pe care le văzuse cu ochii lui în apa prevestitoare a ulcelelor, pentru ca a doua zi în zori femeile care măturau în palat să dea peste trupul lui căzut cu faţa în jos pe pardoseala din birou, mort pentru prima dată de falsă moarte bună, în somn, cu uniforma de doc fără galoane, jambierele, pintenul de aur, şi braţul îndoit sub cap, în chip de pernă.

Nici de data aceasta ştirea morţii nu se răspîndi imediat, aşa cum se aştepta el, ci se scurseră multe ceasuri de prudenţă, de cercetări în taină, căci moştenitorii regimului, adunaţi în conclavuri secrete, se străduiau să cîştige timp dezminţind zvonul morţii sale cu tot felul de versiuni ce susţineau tocmai dimpotrivă şi o scoaseră în strada cu prăvălii pe maică-sa, Benedición Alvarado, să ne încredinţăm că n-avea chipul cernit, mă îmbrăcară cu o rochie înflorată ca pe o matracucă, domnule, mă puseră să-mi cumpăr o pălărie cu pene de papagal, să mă vadă toată lumea fericită, mă puseră să-mi cumpăr fel de fel de boarfe deşi eu le spuneam că nu, domnule, că nu-i timpul de făcut cumpărături ci de jelit, căci pînă şi eu credeam că fiul meu era cel care murise, şi mă forţau să zîmbesc cînd oamenii mă pozau, iar militarii spuneau că trebuia să fac toate astea pentru patrie, în vreme ce el în ascunzătoarea lui se întreba descumpănit ce-o fi păţit lumea asta că nimic nu s-a schimbat la vestea mincinoasă a morţii mele, cum se face oare că soarele a răsărit o dată şi încă o dată fără nici o poticnire, de ce aerul acesta sărbătoresc, mamă, de ce căldura e la fel şi fără mine, se tot întreba uluit, cînd deodată răsună o lovitură de tun din fortăreaţa portului şi prinseră să bată clopotele cele mari de la catedrală, iar mulţimea se năpusti spre palatul prezidenţial ca un talaz pe care vestea cea mai mare de pe lume îl iscă din marasmul secular, şi atunci el întredeschise uşa dormitorului şi apăru în salonul de audienţe unde se văzu pe sine însuşi în capela mortuară, mai mort şi mai împodobit decît toţi papii morţi ai creştinătăţii, copleşit de groaza şi ruşinea propriului trup de bărbat luptător întins între flori, cu faţa lividă pudrată, buzele vopsite, mîinile de domnişoară senină înţepenite pe pieptul blindat cu medalii de război, în uniforma-i zornăitoare de gală, cu cei zece sori crepusculari de general al universului născociţi de careva după moartea sa, cu sabia de rigă ca la cărţile de joc pe care n-o folosise niciodată, cizmele înalte de lac cu doi pinteni de aur, cu toată recuzita fastuoasă a puterii şi lugubra glorie marţială reduse la dimensiunea-i omenească de pederast zăcînd, la naiba, nu-i cu putinţă să fiu eu ăsta, îşi zise înfuriat, nu-i drept, la naiba, îşi zise iar, contemplînd cortegiul ce defila în jurul cadavrului său, şi preţ de o clipă uită scopurile tulburi ale farsei puse la cale, simţindu-se jignit şi micşorat de neînduplecarea morţii faţă de maiestatea puterii, văzu viaţa fără el, văzu cu o umbră de compasiune cît erau oamenii de neajutoraţi fiind lipsiţi de autoritatea lui, văzu cu tainică nelinişte pe cei care veni­seră doar ca să dezlege enigma dacă era într-adevăr el sau nu, văzu un bătrîn care se apropie schiţînd un salut de mason de pe timpul războiului federal, văzu un bărbat îndoliat care-i sărută inelul, văzu o şcolăriţă punîndu-i o floare, văzu o pescăreasă care nu putu îndura adevărul morţii lui şi împrăştie pe jos coşul cu peşte proaspăt şi se repezi să îmbrăţişeze cadavrul parfumat plîngînd şi strigînd Doamne, e el, ce-o să se aleagă de noi fără el, hohotea, prin urmare era el, era el, ţipa mulţimea gata să se sufoce în soarele din Piaţa Armelor, şi atunci amuţiră dangătele de îngropăciune iar clopotele de la catedrală şi de la toate celelalte biserici vestiră o zi de miercuri de bucurie, se auzi pocnet de rachete ca de Paşti, petarde de slavă, tobe preamărind eliberarea şi văzu pîlcuri luînd cu asalt ferestrele cu îngăduinţa tăcută a santinelelor, văzu căpeteniile fioroase ale răsculaţilor împrăştiind cortegiul cu lovituri de bîtă şi trîntind-o la pămînt pe pescăreasă nemîngîiată, îi văzu pe cei care-şi revărsară ura împotriva cadavrului, cei opt oameni care-l scoaseră din starea-i imemorială, din timpul lui himeric de crini şi floarea-soarelui, şi-l tîrîră pe scări în jos, pe cei care risipiră mărun­taiele acelui paradis de opulenţă şi nefericire pe care credeau că-l distrug pe vecie distrugînd pe vecie vizuina puterii, năruind capiteluri dorice de mucava, perdele de catifea şi coloane fastuoase încununate cu palmieri de alabastru, aruncînd pe ferestre colivii cu păsări, tronul viceregilor, pianul cu coadă, spărgînd urnele funerare cu cenuşa unor mari bărbaţi necunoscuţi şi azvîrlind goble­nurile cu fecioare adormite în gondolele deziluziei şi uriaşe tablouri cu episcopi şi războinici de demult şi bătălii navale incredibile, nimicind totul pentru ca în memoria generaţiilor viitoare să nu rămînă nici măcar o părere din amintirea stirpei blestemate a militarilor, iar apoi se uită în stradă printre jaluzele să vadă pînă unde ajungeau ravagiile furiei de a arunca şi distruge şi dintr-o singură privire văzu mai multe ticăloşii, mai multă nere­cunoştinţa decît au văzut şi din pricina cărora au plîns ochii mei de cînd m-am născut, mamă, îşi văzu văduvele fericite cum părăseau palatul pe poarta din dos, ducînd de căpăstru vacile din grajdurile mele, ducînd cu ele mobilele oficiale, borcanele cu miere din stupii tăi, mamă, îşi văzu copiii născuţi la şapte luni care făceau să răsune o muzică de o bucurie sălbatică bătînd în cratiţele de la bucătărie, ciocnind comoara lui de veselă de cristal şi serviciile de masă pentru ospeţele de mare gală, cîntînd în gura mare în plină stradă a murit tăticu’, trăiască libertatea, văzu rugul aprins în Piaţa Armelor ca să-i ardă toate portretele oficiale şi pozele de prin almanahuri care erau afişate în orice moment şi pretutindeni de la începutul regimului său, şi-şi văzu propriul trup tîrît pe stradă lăsînd o dîră de decoraţii şi epoleţi, butoni de dolmane, fîşii de brocart, fireturi şi ciucuri de sabie şi cei zece sori trişti de rege al universului, maică-măiculiţă, uite în ce hal m-au adus, spunea, simţind pe pielea lui mîrşăvia celor care-l scuipau ori deşertau asupră-i din balcoane ţucale de bolnavi, îngrozindu-se la gîndul că putea fi sfîşiat în bucăţi şi devo­rat de cîini şi vulturi, în toiul urletelor delirante şi tunete­lor focurilor de artificii ale carnavalului iscat de moartea mea.

va urma…

Anunțuri

Posted 25 Iulie 2010 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Amintiri Neprafuite..., Andrei D.MITUCA..., Ars MUSICA..., Ars POETICA, Arte Scrise..., Arte Vizuale...Filme..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol Imprumutat cuminte..., Articol propriu..., Articol smuls, Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Augustin BUZURA..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura MORTII..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Fiul meu..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., INCULTURA - draga noastra PRIETENA..., Informatii Imprumutate..., Istorii..., Mamei..., Mindria de a fi IDIOT..., NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Patrimoniu Universal..., Pentru Abis1957, Pentru Fiul meu, Bogdan..., PERSONALITATI..., Puterea IMAGINII..., Puterea MUZICII..., Puterea Slabiciunii, REALITY Show..., REALITY TELEVISION..., REZISTENTA Culturii Romane..., Sindromul OBOSELII CHRONICE..., Suflet de LEGIONAR..., TATALUI meu..., Trairi de Dincolo de Simturi..., vie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: