Toamna patriarhului…(l-a aţîţat după bunu-i plac cu tertipuri de femeie iscusită…)   Leave a comment

…domnule general, comandantul Narciso López înnebunit de marihuana şi rachiu de anason s-a năpustit în closet peste unul din soldaţii gărzii prezidenţiale şi l-a aţîţat după bunu-i plac cu tertipuri de femeie iscusită iar apoi l-a silit bagă-mi-o toată, ce dracu’, e un ordin, toată, iubitule, pînă-n străfunduri, plîngînd de durere, plîngînd de furie, pînă s-a trezit în patru labe vărsînd de umilinţă cu capul în aburii împuţiţi din hazna…

Starea aceea de penurie avea să dureze pînă în ziua în care forţele de ocupaţie părăsiră ţara speriate de o izbucnire a ciumei, cu toate că mai lipseau ani mulţi pînă să se împlinească sorocul stabilit pentru care debarcaseră, demontară în bucăţi pe care le-au numerotat şi ambalară în lăzi de scînduri locuinţele ofiţerilor, smulseră toată pajiştea albastră şi o luară înfăşurînd-o de parc-ar fi fost un covor, înveliră cu muşama rezervoarele cu apa pota­bilă pe care le-o trimiteau de acasă ca să nu bea din aceea cu tot soiul de gîngănii din rîurile noastre, îşi dezafectară spitalele albe, dinamitară cazărmile pentru ca nimeni să nu afle cum fuseseră ridicate, părăsiră la chei străvechiul crucişător al debarcării pe puntea căruia bîntuia în nopţile de iunie stafia unui amiral dispărut în furtună, dar mai înainte de a-şi lua în trenurile ce zburau ca vîntul paradisul acela de bătălii portabile îi conferiră medalia de bună vecinătate, îi dădură onorurile de şef de stat şi-i spuseră cu voce tare ca s-audă toată lumea te lăsăm baltă cu bordelul tău de negrotei să vedem cum ai să te descurci fără noi, şi plecară, maică-măiculiţă, la naiba, duşi au fost, şi pentru prima oară în tot acest răstimp de umilinţă cît a fost animal de povară sub ocupaţie a urcat scările cîrmuind el însuşi şi în gura mare în toiul unui noian de rugăminţi să se reînfiinţeze luptele de cocoşi, şi el poruncea, mda, bine, să se dea iar voie la zmeie să se înalţe şi la alte distracţii de oameni sărmani, care fuseseră interzise de puşcaşii marini, iar el poruncea, mda, bine, convins într-atît că e stăpîn pe întreaga-i putere încît ajunse să aşeze invers culorile drapelului şi să schimbe boneta frigiană de pe stemă cu dragonul învins al invadatorului fiindcă la urma urmelor sîntem propriii noştri cîini, măiculiţă, ciuma să trăiască.

Benedición Alvarado avea să-şi amintească toată viaţa de spaima aceea stîrnită de putere şi de alta de mai de mult şi mai amară din pricina mizeriei, dar nicicînd nu şi le-a evocat cu atîta tristeţe ca după farsa cu moartea, cînd el se bălăcea în balta bunăstării în vreme ce ea se plîngea oricui avea chef s-o asculte că nu-i nici o scofală să fii mama preşedintelui şi să n-ai altceva pe lume decît o maşină nenorocită de cusut, îi tot dădea zor zicând aşa cum îl vedeţi cu trăsura toată numai fireturi, bietul meu băiat n-are nici măcar o groapă în pămînt unde să zacă mort după atîta amar de ani în slujba patriei, dom’le, nu-i drept, şi nu se plîngea din obişnuinţă, nici din prefăcătorie, ci pentru că el nu-i mai împărtăşea necazurile şi nici nu mai dădea fuga ca odinioară să-i încredinţeze tainele cele mai minunate ale puterii, schimbîndu-se atît de mult faţă de cum fusese pe vremea puşcaşilor încît lui Benedición Alvarado îi făcea impresia că e mai bătrîn ca ea, că o lăsase în urma lui, îl auzea bîlbîindu-se, încurcîndu-se la socoteala zilelor, uneori îi curgeau balele, iar pe ea o copleşea o milă ce nu mai era de mamă ci de fiică atunci cînd îl vedea sosind la conacul de la marginea oraşului încărcat de pachete şi străduindu-se cu disperare să le deschidă pe toate deodată, desfăcea sfoara cu dinţii, rupîndu-şi unghiile în noduri mai înainte ca ea să găsească foarfecele în coşuleţul de lucru, scotea totul afară scormonind cu mîinile prin hăţişul de fleacuri, îmbătat de dorinţa arzătoare de a le vîntura, uite, mamă, ce chestii grozave, o sirenă vie într-un acvariu, un înger de mărime naturală care împins de un arc zbura prin încăpere cu un clopot ce bătea la fiecare oră, un melc uriaş înlăuntrul căruia nu se auzea vuietul valurilor şi al vîntului de pe mare ci imnul naţional, ce chestii trăsnet, mamă, vezi ce bine e să nu fii sărac, zicea, însă ea nu-l încuraja în entuziasmul acela ci se apuca să-şi roadă pensu­lele cu care vopsea mierle-galbene pentru ca băiatul ei să nu-şi dea seama că i se sfîşia inima evocînd un trecut pe care nimeni nu-l cunoştea mai bine ca ea, amintindu-şi cît de scump îl costase să rămînă în scaunul pe care stătea, şi nu în vremurile de acum, dom’le, nu în vremurile astea uşoare în care puterea era o materie tangibilă şi unică, o mărgea de sticlă în palmă, cum spunea el, ci pe cînd era un peşte rătăcitor care înota fără nici un Dumnezeu şi fără noimă într-un palat din vecini, urmărit de cîrdul vorace al ultimelor căpetenii din războiul federal care mă ajutaseră să-l dau jos pe generalul poet Lautaro Muñoz, un despot luminat, odihnească-l Domnul în gloria-i sflntă, cu ceasloavele lui scrise în latineşte de Suetoniu şi cei patruzeci şi doi de cai pur sînge, dar care, în schimbul sprijinului lor militar, puseseră stăpînire pe gospodăriile şi vitele foştilor proscrişi şi-şi împărţiseră ţara în provincii autonome cu argumentul fără drept de apel că asta înseamnă federalism, domnule general, pentru asta ne-am vărsat sîngele, şi ajunseră regi atotputernici pe pămînturile lor, cu legi proprii, cu sărbătorile lor naţionale, cu banc­notele semnate de ei înşişi, uniformele lor de gală cu săbii împodobite cu pietre preţioase şi dolmane cu brandenburguri de aur şi tricornuri cu panaşe din cozi de păun copiate după vechile gravuri cu viceregii patriei de dinain­tea lui, şi erau neciopliţi şi sentimentali, dom’le, intrau în palatul prezidenţial pe poarta mare fără permisiunea nimănui căci patria e a tuturora, dom’le general, de asta ne-am jertfit viaţa, se instalau în salonul de bal cu seraiurile lor scoase la iveală şi animalele domestice luate ca tribut de pace pe care-l cereau de pretutindeni pentru ca niciodată să nu le lipsească mîncarea, aveau o escortă personală de mercenari străini care în loc de cizme îşi înfăşurau picioarele în cîrpe şi abia ştiau să vorbească pe limba creştinească, dar erau iscusiţi la jocuri de zaruri măsluite, cruzi şi dibaci în mînuirea armelor de război, astfel încît palatul prezi­denţial părea o şatră de ţigani, dom’le, răspîndind un miros greu de viitură, iar ofiţerii din statul major îşi luaseră pentru gospodăriile lor mobilierul republicii, jucau la domino privilegiile guvernamentale nepăsători la rugăminţile fierbinţi ale mamei lui, Benedición Alvarado, care n-avea nici o clipă de răgaz străduindu-se să măture munţii de gunoaie de după petreceri şi să facă ordine cît de cît în naufragiul acela, căci ea era singura care încercase să ţină piept degradării îngrozitoare a faptelor liberalilor, numai ea îşi dăduse silinţa să-i alunge cu lovituri de mătură cînd văzu palatul spurcat de nelegiuiţii aceia desfrînaţi care-şi disputau jilţurile puterii supreme în certuri iscate la partidele de cărţi, îi văzu săvîrşind păcatul sodomiei în spatele pianului, îi văzu făcîndu-şi nevoile în amforele de alabastru cu toate că ea îi avertiză să nu, domnilor, nu sînt oale de noapte ci amfore descoperite pe fundul mării la Pantelaria, dar ei o ţineau una şi bună că nu, că erau ţucale de bogătani, dom’le, n-a existat putere omenească în stare să le-o scoată din cap, nici forţă divină să-l împiedice pe generalul Adriano Guzmán să ia parte la recepţia diplomatică prilejuită de sărbătorirea a zece ani de la venirea mea la putere, chiar dacă nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce ne aştepta cînd îşi făcu apariţia în salonul de bal, în uniforma-i sobră de doc alb aleasă anume pentru ocazia aceea, fără arme, aşa cum îmi făgăduise pe onoarea lui de militar, cu escorta de refugiaţi francezi în civil şi încărcaţi de crini de Cayenne pe care generalul Adriano Guzmán îi împărţi pe rînd soţiilor amba­sadorilor şi miniştrilor, nu însă înainte de a le cere voie cu o plecăciune bărbaţilor lor, fiindcă aşa-i spuseseră merce­narii că era de bon ton la Versailles, iar el procedase întocmai cu neasemuit spirit cavaleresc, rămînînd apoi aşezat într-un colţ, cu ochii ţintă la dans şi dînd din cap în semn de încuviinţare, foarte bine, spunea, dansează bine filfizonii ăştia de prin Europa, fiecare cu ale lui, zicea, uitat pînă într-atît acolo în fotoliu încît numai eu mi-am dat seama că unul din aghiotanti îi tot umplea cupa de şampanie după fiecare sorbitură, şi pe măsură ce treceau orele devenea mai crispat şi mai roşu la faţă decît era de felul lui, îşi desfăcea cîte un nasture de la tunica umedă de sudoare ori de cîte ori sforţarea de a-şi înăbuşi vreun rîgîit i se citea în ochi, sughiţa picotind, mamă, şi pe neaşteptate se ridică anevoie în picioare într-una din pauzele balului şi-şi descheie toţi ceilalţi butoni, apoi pe cei de la pantaloni, dezgolindu-şi tulumba veştedă de vultur cu care stropi decolteurile parfumate ale soţiilor de ambasadori şi miniştri, împrăştiindu-şi urina acră de războinic beat peste fustele vaporoase de muselină, corsajele de brocart auriu, evantaiele de struţ, cîntînd netulburat în toiul panicii stîrnite eu sînt amantul dispreţuit care-ţi udă trandafirii din grădină, oh, minunăţie de trandafiri, cînta de zor, fără ca nimeni să se încumete să-l oprească, nici măcar eu, fiindcă mă ştiam mai puternic decît fiecare dintre ei, dar mai slab decît doi care erau în cîrdăşie, nedîndu-mi încă seama că el îi vedea pe toţi ceilalţi aşa cum erau în vreme ce ei nu izbuteau să desluşească vreodată gîndurile ascunse ale bătrînului tare precum stînca de granit a cărui seninătate abia dacă se putea asemui cu prudenţa-i neţărmurită şi infinita virtute de a aştepta, îi vedeam doar ochii siniştri, buzele încremenite, mîna de domnişoară sfioasă care nici nu tresări pe mînerul sabiei în acea amiază îngrozitoare cînd veniră cu vestea că, domnule general, comandantul Narciso López înnebunit de marihuana şi rachiu de anason s-a năpustit în closet peste unul din soldaţii gărzii prezidenţiale şi l-a aţîţat după bunu-i plac cu tertipuri de femeie iscusită iar apoi l-a silit bagă-mi-o toată, ce dracu’, e un ordin, toată, iubitule, pînă-n străfunduri, plîngînd de durere, plîngînd de furie, pînă s-a trezit în patru labe vărsînd de umilinţă cu capul în aburii împuţiţi din hazna…

va urma…

Anunțuri

Posted 3 August 2010 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Amintiri Neprafuite..., Andrei D.MITUCA..., Ars POETICA, Arte Scrise..., Arte Vizuale...Filme..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol Imprumutat cuminte..., Articol propriu..., Articol smuls, Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Augustin BUZURA..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DEII..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura MORTII..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Fiul meu..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., INCULTURA - draga noastra PRIETENA..., Informatii Imprumutate..., Istorii..., Mindria de a fi IDIOT..., Muzica care Graveaza..., NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Patrimoniu Universal..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., PERSONALITATI..., Puterea IMAGINII..., Puterea MUZICII..., Puterea Slabiciunii, REALITY Show..., REALITY TELEVISION..., REZISTENTA Culturii Romane..., Sindromul OBOSELII CHRONICE..., Suflet de LEGIONAR..., TATALUI meu..., Trairi de Dincolo de Simturi..., vie

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: