Ce sa fac cu Nemultumirea care ma spala pe dinauntru?…

Joi 10 iunie 2010

Ora 8:31:34 AM GMT

Traiesc o stare de nemultumire atroce. Ma intreb obsesiv; ce dracului sa fac cu Nemultumirea care-mi spala malurile pe dinauntru?… M-a napadit un fluviu de regrete, nemultumiri, neinpliniri, nereusite…toate adunate, toate involburate mocirlos, toate intr-o scoborire fara pasare pentru malurile care le spala, le spala cu o furie vecina cu ura… Sentimentul care sta cu mine la masa in fiecare seara, atunci cind ma intorc din cimp nu ma protejeaza deloc, de parca nu m-ar cunoaste decind lumea. Sentimentul meu a devenit strain. Sentimentul meu nu ma mai ajuta…

Valuri, dupa valuri, suvoaie turbate ingretosate de trupuri umflate de mortaciuni urit mirositoare ma spala in fiecare seara, in fiecare noapte… Ma spala pe dinauntru, pravalindu-mi malurile echilibrului, si asa precar pe care ma sprijin de citva ani buni, incoace…  Imaginea puhoaielor de apa inghesuite de stirvuri de ciini , vaci, oi, gaini si giste a ajuns sa ma obsedeze pina intr-atit, incit  nu reusesc sa mai vad si altceva, in uriasul bazin hidrografic numit Romania… Incerc sa-mi imaginez planuri fotografice de demult. Planuri fotografice in care am fost educat sa cred. Cei care s-au ocupat de educatia mea, care la rindul lor au fost educati de inaintasi scoboriti din alte straturi de istorie, nu s-au sfiit sa-mi inoculeze avantajele ( strict pentru sanatatea sufletului ) credintei in simplitatea invataturii primordiale… S-au straduit sa ma ajute sa inteleg ca ceea ce vad cu ochii mintii este real si indispensabil pentru formarea pe termen mediu si lung… Urmarile acelor atingeri le resimt si astazi si cred ca tocmai aceea formatare a mea, de atunci, permite riurilor negre umflate de mortaciuni contemporate sa incerce sa roada spalind mal dupa mal, puterea subconstientului – practic indestructibil… Adica; ceea ce a fost odata turnat in granitul unei educatii sanatoase, ramine granit chiar si dupa moartea biologica a posesorului de maluri de granit… Albia se albeste in semn de adinca plecaciune si consideratie pentru cel care si-a pastrat malurile nealterate…

Apa, oricit s-ar omori filosofii chinezi sa ne convinga, nu poate spala chiar orice… Apa nu poate spala constiinte durate in pietre albe de educatie solida si sanatoasa… Poate doar o apa limpede, cristalina si cinstita poate incerca sa modeleze maluri de constiinta tinara. Apa namoloasa a Romaniei de astazi trece, de-a lungul malurilor mele, lasind in cel mai bun caz… doar o mireasma de mortaciune, fetida, verde si putreda… fara viata, fara Speranta…fara imagine.

Sacagii zilelor noastre trebaluiesc sirguincios…incercind sa-si vinda apa moarta tuturor celor dispusi sa le-o cumpere… Cetatenii indobitociti de ticalosi vinturati de prin lumea toata spera intr-o schimbare, pe care nu si-o pot desena singuri. Pentru ca nu au cum… Trebuiesc ajutati. Nemultumitii peste masura, cu pretentii refulate la cingatoare-si cinta oprobiul de matasea broastei, anuntind vremuri mai bune peste alte mii si mii de ani… Acum. Nu!…

Rabdare, dobitoacelor!!… Apa este dramuita prin lege organica… Rabdare!… O sa muriti si nu o sa mai aveti nevoie de apa… Nici pentru baut, nici de spalat, nici de visat… Si oricum voi cei fara de maluri, la ce v-ar trebui o albie, atita timp cit nici o apa normala nu s-ar incumeta sa va petreaca nici macar din curiozitate…

La începutul noului an începeam să ne cunoaştem, de parcă am fi trăit împreună şi pe trezie, căci eu găsisem un ton al vocii plin de grijă pe care ea îl auzea fără să se deştepte şi îmi răspundea cu un limbaj natural al trupului. Stările sufleteşti i se oglindeau în felul în care dormea. De la istovită şi sălbatică aşa cum fusese la început, a căpătat încetul cu încetul o pace lăuntrică ce-i înfrumuseţa chipul şi-i îmbogăţea somnul. Îi povesteam viaţa mea, îi citeam la ureche ciornele articolelor duminicale în care ea se regăsea mereu, fără s-o spun prin cuvinte, numai şi numai ea…

Gabriel Garcia MARQUEZ – Povestea tirfelor mele triste…

 Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima…

 Gabriel Garcia MARQUEZ

Memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându-le numai pe cele plăcute, artificiu graţie căruia reuşim să ne suportăm trecutul…

Gabriel Garcia MARQUEZ – Dragoste in vremea holerei…

Le-aş dovedi oamenilor cât greşesc gândind că încetează să iubească atunci când îmbătrânesc, fără să ştie că îmbătrânesc numai când încetează să iubească.

Gabriel Garcia MARQUEZ …

Dragostea adevărată este o limbă pe care surzii o pot auzi şi orbii o pot vedea…

Gabriel Garcia MARQUEZ

Cel mai important lucru pe care am învăţat să-l fac după patruzeci de ani a fost să spun nu când a fost nu.

Gabriel Garcia MARQUEZ

Trecutul nu e decât minciună, memoria nu are cale de întoarcere, orice primavără trecută este irecuperabilă şi dragostea cea mai nebună şi mai statornică nu e decât un adevăr efemer.

Gabriel Garcia MARQUEZ – Un veac de singuratate…

Lumea era atât de recentă, încât multe lucruri nici nu aveau încă nume, iar pentru a le deosebi trebuia să le arăţi cu degetul. Era într-adevăr un sat fericit: nimeni nu avea peste treizeci de ani, nimeni nu murise încă.

Gabriel Garcia MARQUEZ – Un veac de singuratate…

Cuvintele nu le fac academicienii în academii, ci oamenii de pe stradă. Autorii dicţionarelor le capturează aproape întotdeauna destul de târziu, le îmbălsămează în ordine alfabetică şi, în multe cazuri, abia când nu mai înseamnă ce gândiseră inventatorii lor.

Gabriel Garcia MARQUEZ

Dar, înainte de a ajunge la versul final, înţelesese că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceea, căci stătea scris că acea cetate a oglinzilor (sau a mirajelor) va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aureliano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamentelor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci seminţiilor osândite la un veac de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.

Gabriel Garcia MARQUEZ – Un veac de singuratate…

..generalul Narciso López şi-a vîrît în fund un cartuş cu dinamită şi i-au explodat măruntaiele, copleşit de ruşinea de a nu-şi putea înfrîna pederastia…

Si atunci l-a luat pe sus pe acel Adonis şi l-a străpuns cu o suliţă înfigîndu-l ca pe un fluture în goblenul primăvăratic din salonul de audienţe fără ca nimeni să îndrăznească să-l dea jos de acolo vreme de trei zile, sărmanul om, pentru că el nu făcea nimic altceva decît să-i supravegheze pe vechii lui tovarăşi de arme ca să nu uneltească împotrivă-i, dar fără să intervină în viaţa lor, încredinţat că ei înşişi aveau să se extermine unii pe alţii mai înainte de a ajunge la el vestea că, domnule gene­ral, pe generalul Jesucristo Sánchez au fost siliţi să-l omoare cu lovituri de scaune cei din propria-i escortă fiind pradă unui atac de turbare de pe urma unei muşcături de pisică, bietul om, n-apucă să termine partida de domino că îi şi şoptiră la ureche vestea că, domnule general, generalul Lotario Sereno se înecase deoarece calul i-a murit pe neaşteptate trecînd un rîu, bietul om, nici nu clipi cînd îi aduseră vestea că, domnule general, generalul Narciso López şi-a vîrît în fund un cartuş cu dinamită şi i-au explodat măruntaiele, copleşit de ruşinea de a nu-şi putea înfrîna pederastia, iar el îi tot dădea zor cu bietul om, de parcă n-ar fi avut nici un amestec în morţile acelea îngrozitoare şi ordona pentru toţi prin acelaşi decret onoruri postume, îi proclama martiri căzuţi la datorie şi le făcea funeralii magnifice îngropîndu-i la aceeaşi înălţime în panteonul naţional, căci o patrie fără eroi e ca o casă fără uşi, spunea, iar cînd n-au mai rămas decît şase generali de armată în toată ţara i-a invitat la petrecerea de ziua lui de naştere împreună cu o mulţime de camarazi la palatul prezidenţial, pe toţi laolaltă, domnule, inclusiv generalul Jacinto Algarabia, cel mai ascuns şi viclean dintre ei, care se fălea că are un copil cu propria lui mamă şi că bea numai alcool denaturat amestecat cu praf de puşcă, fiind doar noi în salonul de bal ca pe vremurile bune, domnule general, toţi fără arme ca nişte fraţi de lapte dar cu oamenii din escortă îngrămădiţi în sala de alături, încărcaţi cu daruri magni­fice pentru singurul dintre noi care a ştiut să ne înţeleagă pe toţi, ziceau, vrînd să spună că era singurul care ştiuse să-i ţină în frîu, singurul care izbutise să-l găsească în bîrlogu-i de departe, din ţinuturile pustii, pe legendarul general Saturno Santos, un indian pur sînge, neîncrezător, care umbla veşnic cu picioarele goale aşa cum m-a făcut mama, domnule general, căci noi oamenii dintr-o bucată nu putem respira dacă nu simţim pămîntul, şi venise înfăşu­rat într-un poncho pictat cu nişte animale ciudate în culori vii, venise singur, aşa cum obişnuia să călătorească mereu, fără escortă, precedat de o aură sumbră, fără alte arme în afară de cuţitul lung de tăiat trestie pe care n-a vrut să-l scoată de la brîu fiindcă nu-i armă de luptă ci de muncă, şi-mi aduse în dar un vultur dresat să ia parte la războaiele de oameni, şi aduse cu el harfa, mamă, instru­mentul sacru ale cărui sunete alungau furtuna şi grăbeau coacerea recoltelor, la care generalul Saturno Santos cînta cu o măiestrie pornită din suflet, trezind în noi toţi nostalgia nopţilor de groază ale războiului, mamă, ne tul­bură mirosul de rîie de cîine al bătăliei, ne răscoli sufletul cîntecul acela de război despre barca de aur ce ne duce la ţărm, îl cîntară în cor din toată inima, mamă, de pe pod scăldat în lacrimi m-am întors, aşa cîntau, în timp ce au mîncat un curcan umplut cu prune şi o jumătate de purcel de lapte, şi fiecare bea din sticla lui, fiecare din băutura proprie, cu toţii în afară de el şi de generalul Saturno Santos care în viaţa lor n-au pus nici o picătură de alcool în gură, nici n-au fumat, nici n-au mîncat mai mult decît aveau nevoie să poată trăi, cîntară în cor în cinstea mea cîntecul zorilor pe care-l cînta regele David, cîntară plîngînd toate cîntecele cu urări pentru ziua de naştere care se cîntau înainte de a veni consulul Hanemann cu chestia aceea nouă, domnule general, fonograful cu pîlnie şi cilindru cu happy birthday, cîntau pe jumătate adormiţi, pe jumătate beţi, fără să le mai pese de bătrînul taciturn care atunci cînd bătu de miezul nopţii luă din cui felinarul şi se apucă să cerceteze palatul înainte de a se duce la culcare, aşa cum îi era obiceiul la cazarmă şi trecînd la întoarcere prin salonul de bal îi văzu pentru ultima oară pe cei şase generali claie peste grămadă pe jos, îmbrăţişaţi, inerţi şi liniştiţi, sub oblăduirea celor cinci escorte ce se pîndeau între ele, căci pînă şi adormiţi şi aşa îmbrăţişaţi tot se temeau unii de alţii aproape la fel de tare pe cît fiecare se temea de el, şi pe cît el se temea de doi dintre ei care puneau ceva la cale în taină, şi atîrnă la loc felinarul în cui şi-şi încuie dormitorul cu cele trei zăvoare, cele trei lacăte şi cei trei drugi, se trînti pe duşumea cu faţa în jos, cu braţul drept în chip pe pernă, chiar în clipa în care temeliile palatului se legănară din pricina detunăturii asurzitoare a tuturor armelor escortelor la unison, mai întîi o dată, la naiba, fără nici un zgomot intermediar, fără un geamăt, şi încă o dată, la naiba, şi cu asta gata, s-a terminat tot bîlciul, n-a mai rămas decît o boare de pulbere în liniştea lumii, n-a mai rămas decît el eliberat pe veci de zbuciumul puterii cînd văzu în cea dintîi geană de lumină violetă a zorilor ordonanţele bălăcindu-se în balta de sînge din salonul de bal, o văzu pe maică-sa Benedición Alvarado înfiorată de groază privind pereţii pe care şiroia sîngele oricît încercau să-i usuce cu var şi cenuşă, domnule, covoarele din care picura mai departe sînge oricît le storceau, iar de pe coridoare şi de prin birouri păreau că izvorăsc rîuri de sînge cu cît se chinuiau mai tare să-l spele ca să ascundă grozăvia măcelului celor de pe urmă veterani ai războiului nostru, care după cum spunea comunicatul oficial fuseseră asasinaţi de propriile escorte înnebunite, şi ale căror trupuri înfăşurate în drapelul patriei umplură la refuz panteonul eroilor neamului, făcîndu-li-se funeralii ca la episcopi, căci nici măcar un singur om din escortă nu scăpase cu viaţă din capcana sîngeroasă, nimeni, domnule general, în afară de generalul Saturno Santos care era blindat cu nenumăratele-i şiraguri de talismane şi ştia tot soiul de vrăji de-ale indienilor putîndu-se preface în orice după bunu-i plac, fir-ar să fie, se putea preschimba în tatu sau în eleşteu, domnule general, putea deveni tunet, şi el şi-a dat seama că aşa s-a şi întîmplat cu-adevărat, fiindcă cercetaşii lui cei mai dibaci îi pierdură urma cam pe la ultimul Crăciun, cîinii de vînătoare îl căutau tocmai în sens invers, dar îl văzuse prefăcut în crai de verde în cărţile în care-i dădeau ghicitoarele lui, şi era viu, dormind ziua şi umblînd noap­tea prin trecători, pe pămînt şi pe apă, lăsînd după sine o dîră de rugăciuni care încurca simţul de orientare al urmăritorilor şi istovea vrerea duşmanilor, însă el nu re­nunţă să-l caute în orice clipă, ziua şi noaptea, ani în şir, pînă cînd după foarte multă vreme văzu de la fereastra trenului prezidenţial o puzderie de oameni, bărbaţi şi femei cu copiii lor, cu animalele şi cratiţele lor de bucătărie, aşa cum văzuse atîtea în spatele trupelor de război, îi văzu mărşăluind în bătaia ploii ducîndu-şi bolnavii în hamacele spînzurate de un par, în urma unui bărbat foarte palid într-o tunică de cînepă care susţine că e un sol divin, domnule general, iar el îşi bătu fruntea cu palma şi-şi zise uite-l acolo, fir-ar să fie, şi într-adevăr acolo era generalul Saturno Santos cerşind la mila pere­grinilor cu vraja harfei sale fără strune, sărac şi mohorît, cu o pălărie de fetru ponosită şi un poncho zdrenţuit, dar pînă şi într-o asemenea stare de plîns n-a fost tocmai uşor să-l omoare, aşa cum credea el, căci izbutise să-i decapi­teze cu cuţitul cel lung de tăiat trestie pe trei dintre oamenii lui cei mai de nădejde şi să le ţină piept celor mai cruzi cu atîta curaj şi iscusinţă încît el porunci să fie oprit trenul în dreptul cimitirului dezolant din pustiu unde predica solul Domnului, şi toată lumea se repezi în lături cînd soldaţii din garda prezidenţială săriră din vagonul vopsit în culorile drapelului patriei cu armele gata să tragă, şi nu mai rămase nimeni la vedere, în afară de generalul Saturno Santos lîngă harfa-i legendară, cu mîna înţepenită pe prăseaua cuţitului, parcă fascinat de apariţia duşmanului său de moarte care se ivise pe scara vagonului cu uniforma de doc fără galoane, neînarmat, mai bătrîn şi mai adumbrit decît dac-ar fi trecut o sută de ani de cînd nu ne-am văzut, domnule general, mi s-a părut istovit şi singur, cu pielea îngălbenită din pricina ficatului suferind şi ochii stînd să lăcrămeze, însă avea strălucirea lividă a celui stăpîn nu numai pe puterea sa ci şi pe aceea smulsă de la morţii săi, aşa încît m-am pregătit să mor fără să opun rezistenţă, fiindcă i s-a părut zadarnic să-l contra­rieze pe bătrînul care venise de atît de departe fără alte motive nici alte merite decît pofta sălbatică de a porunci, dar el îi arătă palma mîinii sale de meduză şi spuse Domnul să te aibă în paza sa, viteazule, patria se mîndreşte cu tine, căci ştia dintotdeauna că împotriva unui om de neînvins nu există altă armă decît prietenia, şi generalul Saturno Santos sărută pămîntul pe care el călcase şi-l imploră să binevoiască a-i îngădui să-l slujească după cum veţi porunci, domnule general, atîta vreme cît mîinile acestea vor mai avea vlagă să facă să cînte cuţitul, iar el se învoi, aşa să fie, îl numi garda lui personală cu singura condiţie să nu stai niciodată în spatele meu, îl făcu partener la domino şi împreună jumuliră la patru mîini mulţi despoţi căzuţi de la putere, îl urca desculţ în trăsura prezidenţială şi-l ducea pe la recepţii diplomatice cu răsuflarea lui de tigru care întărîta cîinii şi le ameţea pe soţiile ambasado­rilor, îl puse să se culce de-a curmezişul pragului dormito­rului său, pentru a-şi domoli frica de a dormi cînd viaţa îi devenise atît de grea încît tremura la gîndul de a se pomeni singur în mulţimea care-i stăpînea visele, ţinîndu-l la distanţă de zece palme de încrederea lui ani în şir pînă cînd uremia l-a văduvit de harul de a face cuţitul să cînte şi atunci l-a rugat să se îndure, ucideţi-mă dumneavoastră, domnule general, ca să nu-i fac altcuiva plăcerea să mă omoare fără nici un drept, însă el îl trimise să moară, cu o pensie bună şi o medalie în chip de recunoştinţă, în bîrlogul de hoţi de vite din ţinuturile pustii unde se născuse şi nu-şi putu stăpîni lacrimile cînd generalul Saturno Santos lăsă sfiiciunea la o parte pentru a-i spune sufocîndu-se de plîns vedeţi, domnule general, că pînă şi bărbaţilor celor mai de nădejde ne vine ceasul să ne înmuiem ca nişte blegi, naiba s-o ia de treabă. Astfel încît nimeni nu înţelegea mai bine ca Benedición Alvarado bucuria copilărească ce-l cuprindea cînd se răzbuna pe vremurile vitrege de odinioară şi nesocotinţa cu care-şi prăpădea banii puterii pentru a avea la bătrîneţe ceea ce-i lipsise de copil, dar se înfuria că abuzau de inocenţa lui spre a-i vinde drăciile acelea americăneşti care nici nu erau chiar aşa de ieftine şi nici nu cereau atîta iscusinţă ca păsările vopsite de ea din care însă reuşi să vîndă doar vreo patru, e bine să te bucuri de viaţă, spunea, dar gîndeşte-te şi la viitor, că nu vreau să te văd cerşind cu pălăria întinsă în poarta unei biserici dacă mîine sau mai tîrziu, deie Domnul să nu fie aşa, te dau jos din scaunul pe care stai, dac-ai şti barem să cînţi, sau dac-ai fi arhiepiscop, sau marinar, dar tu nu eşti decît general, deci nu eşti bun de nimic, doar să dai ordine, îl sfătuia, îngroapă într-un loc sigur banii care-ţi prisosesc de la cîrmuire, undeva unde numai el să-i poată găsi, dacă se întîmplă cumva să fii nevoit să fugi ca nenorociţii ăştia de preşedinţi venetici care-şi rumegă uitarea cerşind acolo, în casa de pe stînci, sunetul de rămas bun al sirenelor vapoarelor, priveşte-te în oglinda asta, îi spunea, însă el n-o lua în seamă ci-i risipea amărăciunea cu vorbele magice stai liniştită, mamă, lumea asta mă iubeşte.

va urma…