Toamna patriarhului…(iar în adîncurile apelor adormite din refectoriu am văzut întreaga comunitate a fecioarelor înecate la locurile lor împrejurul mesei lungi cu mîncarea servită…)   7 comments

iar în adîncurile apelor adormite din refectoriu am văzut întreaga comunitate a fecioarelor înecate la locurile lor împrejurul mesei lungi cu mîncarea servită…

Bie­tul om, şi aşa hotărau soarta ţării şi o luau înaintea isto­riei după cum i se ghicea în cărţi pînă cînd el află de o prezicătoare fără pereche care citea moartea în apa nedez­minţită din ulcica de descîntat şi o porni în taină în căuta­rea ei, străbătînd pe măgar trecători înguste, neavînd alt martor decît îngerul păzitor cu cuţitul de tăiat trestie, pînă la coliba din ţinuturile sterpe unde trăia cu o strănepoată care avea trei copii şi stătea să mai nască unul, de la un soţ care murise de o lună, o găsi damblagie şi pe jumătate oarbă zăcînd într-o odaie aproape în beznă, dar cînd ea îi ceru să-şi pună mîinile peste ulcică apa se lumină cu o strălucire lăuntrică diafană şi certă, şi atunci se văzu pe sine leit, culcat cu faţa în jos la pămînt, cu uni­forma de doc fără galoane, cizmele înalte şi pintenul de aur, şi întrebă unde-i locul ăsta, iar femeia îi răspunse cercetînd apa adormită că era o încăpere nu mai mare decît asta cu ceva ce se vede aici, se pare o masă de scris, un ventilator electric şi o fereastră ce dă spre mare şi cu pereţii ăştia albi cu tablouri cu cai şi un steag cu un dra­gon, iar el zise din nou aha, căci recunoscuse fără îndoială biroul de lîngă salonul de audienţe, şi întrebă dacă avea să fie de moarte năpraznică sau de o boală grea şi ea îi răspunse că nu, că avea să moară în somn şi fără dureri, şi el zise aha, şi o întrebă tremurînd cînd o să fie asta, şi ea îi răspunse să doarmă liniştit că nu avea să se întîmple înainte de a împlini vîrsta mea, adică 107 ani, dar nici după 125, şi atunci el zise aha şi o sugrumă pe bătrîna bol­navă acolo în hamac pentru ca nimeni să nu mai afle împrejurările morţii lui, o sugrumă cu cureaua de la pin­tenul de aur, fără durere, fără un geamăt, ca un călău iscu­sit, şi a fost singura vietate de pe lumea asta, om sau animal, căreia îi făcu cinstea s-o ucidă cu mîna lui, în vreme de pace sau de război, biata femeie.

Asemenea amintiri ale faptelor lui infame nu-l făceau să simtă mustrări de cuget, în nopţile toamnei lui, dimpotrivă, îi slujeau drept poveşti pilduitoare despre ceea ce ar fi tre­buit să fie şi nu era, mai cu seamă cînd Manuela Sánchez dispăru în negura eclipsei şi el voia să se mai simtă iar în toiul sălbăticiei, ca să-şi smulgă turbarea batjocurii ce-i fierbea măruntaiele, se culca în hamac sub clopoţeii sfîrniţi de vînt ai tamarinilor, gîndindu-se la Manuela Sánchez cu o ură ce-i tulbura somnul, în vreme ce forţele armate de pe uscat, de pe mare şi din aer o căutau fără a găsi vreo urmă pînă şi la hotarele necunoscute ale deşertului de sal­petru, unde naiba te-ai ascuns, se tot întreba, unde naiba ai de gînd să te vîri ca braţul meu să nu te atingă şi să ştii cine-i stăpîn, pălăria ţinută pe piept îi tremura odată cu bătăile inimii, rămînea ca dus pe altă lume din pricina furiei, fără să asculte de maică-sa care încerca stăruitor să afle de ce nu mai vorbeşti din noaptea cu eclipsa, de ce priveşti doar în tine însuţi, însă el nu răspundea, s-a dus, la naiba, mamă, tîrîndu-şi picioarele de orfan şi sîngerînd stropi de fiere cu orgoliul rănit de amărăciunea neostoită că toate astea mi se întîmplă pentru că am ajuns un om de nimic, pentru că nu mai sînt stăpîn pe destinul meu cum eram înainte, pentru că am intrat în casa unei tîrfe cu încuviinţarea maică-sii, şi nu cum năvălisem în casa răco­roasă şi tăcută a Franciscăi Linero, pe drumul spre Santos Higuerones, pe vremea cînd era încă el însuşi şi nu Patricio Aragonés cel care arăta în lume faţa puterii, intrase fără să bată măcar la uşă, după bunu-i plac, în ritmul celor unsprezece bătăi ale pendulei şi eu i-am auzit zornăitul pintenului de aur de pe terasa din curte şi-am înţeles că paşii aceia ca pietrele de moară călcînd cu atîta autoritate pe pardoseala de cărămidă nu puteau fi decît ai lui, l-am presimţit în carne şi oase înainte de a-l vedea apărînd în cadrul uşii de pe terasa interioară unde stîrcul cînta la ora unsprezece printre muşcatele aurii, cînta şi cinteza ameţită de seva înmiresmată a ciorchinilor de banane agăţate de streşini, iar lumina acelei funeste zile de marţi din luna august juca printre frunzele noi ale bananierilor din curte şi pe trupul cerbului tînăr pe care bărbatul meu Poncio Daza îl vînase în zori şi-l lăsase să i se scurgă sîngele atîrnat de picioare lîngă ciorchinii de fructe vărgate de dulceaţa ca mierea a miezului lor, l-am văzut mai mare şi mai întunecat decît într-un vis, cu cizmele murdare de noroi şi tunica soldăţească leoarcă de sudoare, fără arme la cingătoare dar ocrotit de umbra indianului desculţ care rămase neclintit în spatele lui cu mîna pe prăseaua cuţitului de tăiat trestie, i-am văzut ochii de neocolit, mîna de fecioară adormită ce rupse o banană din ciorchinele cel mai apropiat şi o mîncă pe dată cu nesaţ, şi apoi mai mîncă una şi încă una, mestecîndu-le lacom cu gura plină, scoţînd nişte sunete ca un clipocit de baltă fără să-şi ia privirea de la ademenitoarea Francisca Linero care se uita la el fără a şti ce să facă spre a-şi apăra pudoarea de tînără de curînd măritată, fiindcă el venise să-şi facă cheful şi nu exista pe lume nici o putere mai mare ca a lui ca să-l împie­dice, abia dac-am simţit răsuflarea îngrozită a bărbatului meu care se aşeză lîngă mine şi amîndoi rămaserăm încre­meniţi ţinîndu-ne de mînă cu cele două inimi ca de ilustrată bătînd speriate la unison sub privirea tenace a bătrînului de nepătruns care stătea mai departe la cîţiva paşi de uşă mîncînd banană după banană şi aruncînd peste umăr cojile în curte, fără să clipească măcar o dată din clipa în care începu să se uite la mine, şi doar atunci cînd isprăvi de mîncat tot ciorchinele şi rămase ciotul gol lîngă cerbul mort făcu un semn către indianul desculţ şi-i porunci lui Poncio Daza să meargă pentru scurtă vreme cu fîrtatul meu cel cu cuţitul, că are de încheiat o afacere cu tine, şi cu toate că eu muream de frică mai aveam destulă minte ca să-mi dau seama că singurul meu mijloc de salvare era să-l las să facă tot ce-a vrut cu mine, pe masa mare pe care mîncam, ba mai mult l-am ajutat să mă găsească prin dantelele fustelor după ce mă lăsase fără suflare cu mirosu-i de amoniac şi-mi sfîşie chiloţii dintr-o lovitură de gheară, căutîndu-mă cu degetele pe unde nu eram în vreme ce mă gîndeam năucă Sfinte Dumnezeule-Doamne, ce ruşine, ce nenorocire, pentru că în dimineaţa aceea n-avusesem timp să mă spăl din cauza cerbului vînat, astfel că el îşi făcu în cele din urmă pofta după atîtea luni de asediu, dar o făcu pe grabă şi prost, de parc-ar fi fost mai bătrîn decît era, sau mult mai tînăr, era atît de descumpănit că abia de mi-am dat seama cînd şi-a făcut datoria cum a putut mai bine şi-a început să verse lacrimi de urină caldă de orfan mare şi singur, plîngînd cu o durere atît de adîncă încît mi s-a făcut milă nu numai de el ci de toţi bărbaţii de pe lume şi m-am apucat să-l scar­pin pe cap cu buricele degetelor şi să-l consolez, nu me­rită, domnule general, viaţa-i lungă şi-n vremea asta omul cu cuţitul de tăiat trestie îl dusese pe Poncio Daza în păduricea de bananieri şi-l sfîrtecă în bucăţele atît de mici că ne-a fost cu neputinţă să-i întregim trupul împrăştiat de porci, bietul om, dar nu se putea altfel, spuse el, fiindcă i-ar fi fost duşman de moarte pentru totdeauna. Imaginile acestea ale puterii lui îi veneau de foarte departe şi-i spo­reau amărăciunea văzînd cît de tare i se slăbise forţa, dacă nu-i mai era de folos nici măcar pentru a alunga duhurile necurate stîrnite de o eclipsă, iar la masa de domino se înfiora de parcă i se scurgea fierea în sînge în faţa stăpînirii de sine de nezdruncinat a generalului Rodrigo de Aguilar, militar căruia îi încredinţase viaţa după ce uremia i-a înţepenit încheieturile îngerului cu cuţitul de tăiat trestie, şi totuşi se întreba dacă atîta încredere şi atîta autoritate acordate unui singur om n-au fost oare pricina nenorocirii lui, dacă nu cumva tocmai prietenul meu de-o viaţă fusese cel care-l adusese în starea aceea căci încercase să-l lipsească de înfăţişarea firească de conducător pentru a-l preschimba într-un invalid de palat incapabil să dea un ordin care să nu fi fost îndeplinit încă dinainte, datorită invenţiei nefireşti de a arăta în public un chip ce nu era al lui, pe cînd indianul desculţ din vremurile bune era de ajuns cu vîrf şi îndesat pentru a-şi deschide drum cu lovituri de cuţit prin mulţimea ce se îmbulzea, strigînd daţi-vă la o parte, nenorociţilor, că vine stăpînul, fără a putea desluşi în puzderia de aclamaţii care erau adevăraţii patrioţi iubitori de neam şi care erau cei făţarnici, căci încă nu descoperiserăm că cei mai perfizi strigau mai tare ca toţi trăiască viteazul, drace, trăiască domnul general, iar acum nu-i mai ajungea toată autorita­tea armelor ca s-o găsească pe regina de doi bani care se ferise de asediul de nebiruit al poftelor lui senile, drace, aruncă piesele de domino pe pardoseală, obişnuia să întrerupă jocul la jumătate fără un motiv evident, descu­rajat de revelaţia într-o străfulgerare că toţi îşi găseau pînă la urmă locul în lume, toţi în afară de el, conştient pentru întîia oară că avea cămaşa leoarcă de sudoare la o oră atît de devreme, conştient de duhoarea de stîrv ce răzbătea odată cu aburii de pe mare şi de şuierul dulce de flaut al herniei răscolite de căldura umedă, e din pricina zăpuşelii, îşi zise fără convingere, încercînd să desluşească de la fereastră strania lumină a oraşului încremenit, unde singurele fiinţe vii păreau să fie stolurile de vulturi ce-şi luau zborul îngrozite de pe acoperişul spitalului săracilor şi orbul din Piaţa Armelor care simţi prezenţa bătrînului scuturat de fiori de la fereastra palatului şi-i făcu un semn grăbit cu toiagul, strigîndu-i ceva ce el nu putu înţelege, socotind că e încă un semn ce-i întărea presimţirea apăsătoare că avea să se întîmple curînd ceva, şi totuşi îşi zise iar că nu, pentru a doua oară la sflrşitul acelei descurajante zile de luni atît de lungi, e din pricina zăpuşelii, spuse şi adormi pe dată, legănat de răpăiala ploii pe geamurile înceţoşate de boarea viselor întrerupte, dar pe neaşteptate se trezi speriat, cine-i, strigă, era numai inima lui apăsată de tăcerea stranie a cocoşilor în zori, simţi că în vreme ce el dormea, plutind în pîclă, cora­bia universului ajunsese într-un port, iar animalele pămîntului şi cerului care aveau virtutea de a presimţi moartea mai presus de semnele neroade şi de ştiinţele omeneşti cele mai cu temei amuţiră de groază, văzduhul se sfîrşi, timpul îşi schimbă cursul, şi lui i se păru cînd se ridică în picioare că inima i se umfla cu fiecare pas şi-i pocneau urechile, şi o materie fierbinte i se scurse pe nări, e moartea, se gîndi el, cu tunica îmbibată de sînge, înainte de a-şi da seama că nu, domnule general, era ciclonul, cel mai devastator din cîte au fărîmiţat într-o salbă de insule risipite vechiul regat compact din Caraibi, o catastrofă atît de tainică încît numai el o descoperise cu instinctul prevestitor cu mult înainte de a se stîrni panica printre cîini şi găini, şi atît de intempestivă că abia au avut timp să-i găsească un nume de femeie în brambureala aceea a ofiţerilor îngroziţi care veniră cu vestea că acum am încurcat-o într-adevăr, domnule general, s-a zis cu ţara asta, însă el dădu ordin să se întărească uşile şi ferestrele cu scînduri groase, legară cu frînghii santinelele pe coridoare, închi­seră găinile şi vacile în birourile de la primul etaj, pripo­niră toate obiectele începînd din Piaţa Armelor şi pînă la ultimul hotar al regatului său cutremurat de groază, ţara întreagă rămase ancorată la locul ei cu ordinul categoric ca la cel dintîi semn de panică să se tragă de două ori în aer iar a treia oară să se tragă cu adevărat, şi totuşi nimic nu rezistă la trecerea înfricoşătorului satîr al vînturilor rotitoare ce reteză dintr-o dată porţile mari din oţel blin­dat de la intrarea principală şi luă vacile pe sus, însă el nu şi-a dat seama, fascinat cum era de dezlănţuirea aceea, de unde venea oare urletul de ploi orizontale ce împrăştiau peste tot o grindină vulcanică de dărîmături, şi de fiare ale pădurilor de pe fundul mării, nici n-a avut destulă judecată să se gîndească la proporţiile îngrozitoare ale cataclismului, ci cutreiera în toiul potopului întrebîndu-se năpădit de gustul fetid al urii, unde eşti oare Manuela Sánchez, pedeapsa vieţii mele, drace, unde te-ai vîrît de nu te poate ajunge prăpădul acesta al răzbunării mele? Şi se pomeni în balta de linişte de după uragan, singur cu aghiotanţii cei mai apropiaţi, navigînd într-o barcă veche cu vîsle pe marea de stricăciuni din salonul de audienţe, ieşiră fără greutate pe poarta pentru maşini printre rămăşiţele de palmieri şi felinarele devastate din Piaţa Armelor, intrară în laguna moartă a catedralei şi-l străfulgeră iar gîndul pătrunzător că nu fusese niciodată şi n-avea să fie în veci atotputernic, iar arsura acelei certitudini amare îl chinuia neîncetat, în timp ce barca dădea de spaţii cu densităţi diferite după cum se schimba culoarea luminii vitraliilor revărsîndu-se peste frunzele de aur masiv şi ciorchinii de smaralde de pe altarul mare, peste lespezile funerare ale viceregilor îngropaţi de vii şi ale arhiepisco­pilor morţi de atîtea dezamăgiri şi peste promontoriul de granit al mausoleului pustiu al Amiralului Mării Oceanice, cu conturul celor trei caravele, înălţat din ordinul lui, din dorinţa de a-şi odihni oasele alături de noi, am ieşit prin canalul prezbiteriului într-o curte interioară prefăcută în acvariu luminos pe al cărui fund de faianţă rătăceau bancurile de scrumbii printre tulpinile de chiparoase şi floarea-soarelui, am brăzdat făgaşurile tenebroase dinspre lăcaşul sfînt al mănăstirii călugăriţelor basce, am văzut chiliile părăsite, clavicordul în derivă în bazinul din salonul de muzică, iar în adîncurile apelor adormite din refectoriu am văzut întreaga comunitate a fecioarelor înecate la locurile lor împrejurul mesei lungi cu mîncarea servită, şi cînd el a ieşit pe balcon a văzut imensa întindere lacustră sub cerul strălucitor unde fusese oraşul şi doar atunci se încredinţă că vestea era adevărată, domnule general, că prăpădul acela cuprinsese tot pămîntul numai ca să mă scape de chinul stîrnit de Manuela Sánchez, drace, barbare mai sînt metodele Domnului faţă de ale noastre, se gîndea mulţumit, contemplînd mlaştina tulbure unde fusese oraşul şi pe a cărei întindere nesfîrşită plutea o întreagă lume de găini înecate, şi din care se zăreau numai turlele catedralei, reflectorul farului, terasele însorite ale conacelor solide din cartierul viceregilor, insulele risipite ale colinelor, vechiul port al traficanţilor de sclavi negri unde-şi aşezaseră corturile naufragiaţii uraganului, cei de pe urmă suprevieţuitori neîncrezători care contemplau trecerea tăcută a bărcii vopsite în culorile drapelului patriei printre şiragurile ca nişte alge din trupuri inerte de găini, şi i-am văzut ochii trişti, buzele veştede, mîna gînditoare făcînd semnul crucii în chip de binecuvîntare pentru ca ploile să contenească şi să strălucească soarele, şi care reînvie grădinile înecate şi porunci apelor să scadă şi apele scăzură. În toiul clopotelor de bucurie, rachetelor de sărbătoare şi imnurilor glorioase cu care s-a celebrat punerea celei dintîi pietre pentru reconstrucţie, şi în mijlocul strigătelor mulţimii adunate în Piaţa Armelor pentru a-l proslăvi pe binefăcătorul care alungase dragonul uraganului, cineva îl apucă de braţ ca să-l scoată în balcon, căci acum mai mult ca oricînd norodul are nevoie de cuvintele lui de îmbărbătare, şi mai înainte de a putea scăpa simţi vuietul aclamaţiilor unanime care îi pătrunse în măruntaie ca un vînt de mare haină, trăiască bărbatul viteaz, căci încă din prima zi de cînd se afla la cîrmă ştiu ce înseamnă senzaţia de a fi lipsit de ocrotire dacă un întreg oraş se uită la tine în acelaşi timp, cuvintele îi încremeniră, înţelese într-o străfulgerare de luciditate mortală că n-avea curajul şi n-o să-l aibă niciodată să apară cu toată fiinţa lui în faţa abisului mulţimii, astfel că în Piaţa Armelor n-am zărit decît imaginea efemeră dintotdeauna, umbra unui bătrîn de neînţeles îmbrăcat în tunică de doc care din balconul prezidenţial împărţi în tăcere semne de binecuvîntare şi dispăru imediat, însă viziunea aceea fugară ne era de-ajuns pentru a ne întări convingerea că el se afla acolo, veghindu-ne veghea şi somnul sub tamarinii străvechi din conacul de la marginea oraşului, stătea dus pe gînduri în balansoarul de răchită, în mînă cu paharul de limonadă neatins, ascultînd zgomotul boabelor de porumb vînturate într-o tigvă de către mama sa Benedición Alvarado, zărind-o prin reverberaţia căldurii de la ora trei cum a apucat o găină sură, a băgat-o sub braţ şi i-a răsucit gîtul cu un fel de duioşie, în vreme ce-mi spunea cu glas de mamă privindu-mă în ochi ai să ajungi ofticos din pricina atîtor gînduri şi fiindcă nu te hrăneşti ca lumea, rămîi să mănînci astă-seară, îl rugă fierbinte, ademenindu-l cu găina sugrumată pe care o ţinea cu mîinile amîndouă ca să nu-i scape din zvîrcolirea agoniei, şi el îi spuse bine, mamă, rămîn, şi rămase pînă se înnopta, cu ochii închişi în balansoarul de răchită, fără să doarmă, legănat de mirosul delicat al găinii ce fierbea în oală, preocupat de cursul vieţilor noastre, fiindcă tot ce ne dădea siguranţă pe lume era certitudinea că el stătea acolo, invulnerabil la ciumă şi la uragan, invulnerabil la batjocura Manuelei Sánchez, invulnerabil la trecerea timpului, dăruit fericirii mesianice de a se gîndi pentru noi, ştiind că noi ştiam că n-avea să ia nici o hotărîre în ce ne priveşte care să nu fie pe măsura noastră, căci el nu supravieţuise la toate datorită curajului său de neînchi­puit şi nici prudenţei infinite, ci pentru că era singurul dintre noi care cunoştea dimensiunea adevărată a destinului nostru, căci am ajuns pînă acolo, mamă, îi spuse aşezîndu-se să se odihnească la întoarcerea dintr-o călătorie anevoioasă pînă la cea de pe urmă piatră istorică de la îndepărtata graniţă de răsărit pe care fuseseră cioplite numele şi anii naşterii şi morţii ultimului soldat căzut întru apărarea integrităţii patriei, văzuse oraşul lugubru şi îngheţat al naţiunii vecine, văzuse ploaia veşnică, ceaţa din zori cu miros de funingine, oamenii îmbrăcaţi de gală în tramvaie electrice, înmormîntările celor de vază cu trăsuri fastuoase trase de cai albi cu coifuri de pene, copiii dormind înfăşuraţi în ziare în pridvorul catedralei, la naiba, ce lume ciudată, exclamă, par cu toţii poeţi, însă nu sînt, domnule general, sînt conservatorii care au ajuns la putere, i-au spus, şi se întorsese din călătoria aceea exaltat de revelaţia că nu-i nimic pe lume care să se poată asemui cu mirosul acesta de fructe tropicale stricate, cu larma de tîrg şi cu simţămîntul adînc de tristeţe în fapt de seară al patriei noastre sărmane ale cărei hotare n-avea să le treacă niciodată, şi nu pentru că i-ar fi fost teamă să se mişte din scaunul pe care stătea, aşa cum spuneau duşma­nii lui, ci fiindcă omul e ca un copac de pădure, mamă, ca sălbăticiunile ce nu ies din bîrlog decît pentru a mînca, spunea el, amintindu-şi cu luciditatea mortală a picotelii din timpul siestei de acea încremenită zi de joi din luna au­gust, cu mulţi ani în urmă, cînd se încumetă să recunoască faptul că-şi ştia limitele ambiţiei, i-o mărturisise unui războinic de pe meleaguri străine şi dintr-o altă epocă pe care-l primise singur în penumbra fierbinte a biroului, era un tînăr sfios ameţit de trufie şi însemnat dintotdeauna de stigmatul singurătăţii, se oprise neclintit în uşă fără a îndrăzni să-i treacă pragul pînă cînd ochii i se obişnuiră cu penumbra parfumată de frunzele de glicină arzînd într-un vas cu jăratic şi atunci îl putu vedea pe el aşezat în fotoliul turnant ţinîndu-şi pumnii nemişcaţi pe masa goală, atît de obişnuit şi de şters că n-avea nimic comun cu imaginea-i publică fără escortă şi fără arme, cu cămaşa leoarcă de sudoare ca orice muritor şi cu foi de salvie lipite la tîmple ca să-i treacă durerea de cap, şi numai cînd m-am convins de adevărul de necrezut că bătrînul acela plin de beteşu­guri era chiar idolul copilăriei noastre…

va urma…

Anunțuri

Posted 10 August 2010 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Amintiri Neprafuite..., Andrei D.MITUCA..., Ars MUSICA..., Ars POETICA, Arte Scrise..., Arte Vizuale...Filme..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol propriu..., Articol smuls, Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DEII..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura MORTII..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Fiul meu..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Informatii Imprumutate..., Istorii..., Mamei..., Mindria de a fi IDIOT..., Muzica care Graveaza..., NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Patrimoniu Universal..., Pentru Abis1957, Pentru Deea..., Pentru Doina POPESCU..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., Pentru Maria POSTU..., Pentru MINE..., PERSONALITATI..., Poesie Divina, Puterea IMAGINII..., Puterea MUZICII..., Puterea Slabiciunii, REALITY Show..., REALITY TELEVISION..., REZISTENTA Culturii Romane..., Sindromul OBOSELII CHRONICE..., Suflet de LEGIONAR..., TATALUI meu..., Trairi de Dincolo de Simturi...

7 responses to “Toamna patriarhului…(iar în adîncurile apelor adormite din refectoriu am văzut întreaga comunitate a fecioarelor înecate la locurile lor împrejurul mesei lungi cu mîncarea servită…)

Subscribe to comments with RSS.

  1. Good! Thank you! I always wanted to write in my site something like that. Can I take part of your post to my blog?

  2. Awesome post. I so good to see someone taking the time to share this information

  3. Great read. Thanks for the info!

  4. Nice post! You truly have a wonderful way of writing which I find captivating! I will definitely be bookmarking you and returning to your blog. In fact, your post reminded me about a strange thing that happened to me the other day. I’ll tell you about that later…

  5. Intriguing post. I have been searching for some good resources for solar panels and discovered your blog. Planning to bookmark this one!

  6. I was just having a conversation over this I am glad I came across this it cleared some of the questions I had.

  7. Interesting read, perhaps the best article iv’e browse today. We learn everyday cheers to you!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: