Toamna patriarhului… (…şi-i aducea bomboane din Baltimore şi reviste cu poze de femei goale…)   1 comment

Aşteptarăm trei ore în picioare în atmosfera umedă din stal sufocîndu-ne în hainele de gală pe care ni le impuseseră urgent în ultimul moment, cînd în sfîrşit începu imnul naţional şi ne-am întors aplaudînd spre loja cu stema patriei unde îşi făcu apariţia novicea durdulie cu pălăria de pene unduitoare şi cozile de vulpi nocturne peste rochia de tafta, se aşeză fără a saluta lîngă copilul în uniformă de paradă care răspunse aplauzelor cu mănuşa de atlaz ca un crin ţinută în mînă aşa cum îi spusese maică-sa că făceau prinţii de odinioară, şi n-am mai văzut pe nimeni altcineva în loja prezidenţială, dar în cele două ceasuri cît ţinu recitalul ne chinui certitudinea că el se afla acolo, îi simţeam prezenţa invizibilă care ne veghea destinul spre a nu fi schimbat de haosul poeziei, el orînduia dragostea, hotăra intensitatea şi sorocul morţii într-un ungher al lojii în penumbră de unde vedea fără să fie văzut minotaurul greoi al cărui glas de tunet marin îl desprinse luîndu-l pe sus de la locul lui şi din prezent şi-l făcu să plutească fără voie în sunetul de aur al trompetelor limpezi de pe arcurile de triumf ale zeilor Marte şi ale zeiţelor Minerva, într-o glorie ce nu era a dumneavoastră, domnule general, văzu atleţii eroici purtînd stindarde ogarii negri de vînătoare puternicii cai de război cu copite de fier suliţi şi lăncii de paladini cu panaşe stufoase care duceau cu ei drapelul străin pe care-l capturaseră spre cinstea unor arme ce nu erau ale dumneavoastră, văzu trupa de tineri viteji care înfruntaseră soarele verii purpurii zăpezile şi viscolul iernii îngheţate noaptea şi chiciura şi ura şi moartea întru slava eternă a unei patrii nemuri­toare mai mari şi mai glorioase decît toate cele visate de el în nesfîrşitele-i deliruri de pe vremea frigurilor de soldat desculţ, se simţi sărac şi neînsemnat în bubuitul cutre­murător al aplauzelor pe care le încuviinţa din umbră gîndindu-se maică-măiculiţă, Benedición Alvarado, aşa paradă zic şi eu, nu porcăriile pe care mi le organizează oamenii mei, simţindu-se mărunt şi singur, chinuit de toropeală şi de ţînţari şi sufocat de coloanele vopsite cu auriu şi catifeaua veştedă din loja de onoare, drace, cum e cu putinţă ca indianul ăsta să poată scrie ceva atît de frumos cu aceeaşi mînă cu care se şterge la fund, îşi zicea, atît de tulburat de revelaţia frumuseţii scrise că îşi tîra uriaşele-i picioare de elefant captiv în cadenţa marşurilor triumfale ale tobelor, aţipea în ritmul imnurilor sonore de slavă intonate de corul înflăcărat pe care Leticia Nazareno îl făcea să prindă viaţă pentru el la umbra arcurilor de triumf ale arborelui seiba din grădină, scria versurile pe pereţii closetelor, încerca să recite pe de rost întregul poem în olimpul cald al balegilor din grajdurile unde erau mulse vacile cînd pămîntul s-a cutremurat la explozia încărcăturii de dinamită ce se produse înainte de timp în portbagajul automobilului prezidenţial aflat în garaj, a fost îngrozitor, domnule general, o deflagraţie atît de puternică încît multe luni mai tîrziu am găsit încă prin tot oraşul bucăţi răsucite din maşina blindată pe care Leticia Nazareno şi copilul urmau s-o ia peste un ceas ca să se ducă la piaţă ca în fiecare miercuri, căci atentatul era împotriva ei, domnule general, fără nici o îndoială, şi atunci el se bătu cu palma peste frunte, drace, cum se poate să nu-l fi prevăzut, ce s-a ales cu clarviziunea lui legendară dacă nu şi-a dat seama de atîtea luni de zile că mîzgăliturile din closete nu erau îndreptate împotriva lui, ca totdeauna, sau împotriva vreunuia din miniştrii săi civili, ci se datorau fie obrăzniciei celor din neamul Nazareno care ajunseseră să ciupească pînă şi din bunurile rezervate autorităţii supreme, fie ambiţiilor slujitorilor bisericii care obţineau de la puterea trecătoare favoruri nemăsurate şi veşnice, iar el luase aminte că diatribele nevinovate împotriva mamei lui Benedición Alvarado deveniseră înjurături de papagal, răbufniri ale unor resentimente ascunse care dospeau nepedepsite în căldura closetelor şi sfîrşeau prin a ieşi în stradă, cum se întîmplase de atîtea ori cu alte scandaluri mai neînsemnate stîrnite chiar de el, cu toate că nu s-a gîndit niciodată şi nici nu i-ar fi putut trece prin cap că ar fi fost atît de sălbatici încît să pună două chintale de dinamită chiar în incinta palatului prezi­denţial, ticăloşii de ei, cum se poate ca el să fi fost atît de cufundat în extazul trîmbiţelor triumfale încît mirosul lui fin de tigru călit să nu fi recunoscut la timp vechiul iz dulceag al primejdiei, ce naiba, convocă de urgenţă comandamentul suprem: paisprezece militari tremurînd cu toţii, care după atîţia ani de serviciu banal şi de ordine transmise indirect îl vedeam iar la cîţiva paşi de noi pe bătrînul incert a cărui existenţă reală era cea mai simplă dintre enigmele sale, ne primi stînd pe jilţul ca un tron din salonul de audienţe cu uniforma de simplu soldat mi­rosind a urină de sconcs şi cu nişte ochelari foarte fini cu rama de aur pe care nu-i mai văzuserăm nici măcar în fo­tografiile lui cele mai recente, şi era mai bătrîn şi mai des­prins de toate decît ne-am fi putut închipui, în afară de mîinile molatice fără mănuşile de atlaz ce nu păreau a fi mîinile lui adevărate de militar ci ale cuiva mult mai tînăr şi milostiv, tot restul era dur şi sumbru, şi cu cît îl recu­noşteam mai mult era mai limpede că abia dacă-i rămăsese un ultim suflu de viaţă, dar era suflul unei auto­rităţi nestrămutate şi devastatoare pe care el însuşi se străduia să şi-o ţină în frîu, aşa cum faci cu un cal nărăvaş ca argintul viu, fără să vorbească, fără să-şi mişte măcar capul în timp ce-i prezentau onorurile de general şi comandant suprem şi sfîrşeam prin a ne aşeza în faţa lui în fotoliile puse în cerc, şi numai atunci îşi scoase ochela­rii şi începu să ne cerceteze iscoditor cu ochii aceia meticuloşi ce cunoşteau ascunzişurile de nevăstuică ale intenţiilor noastre nemărturisite, ne sfredeli fără milă cu privirea, unul după altul, pe îndelete, pentru a stabili cu precizie cît de tare se schimbase fiecare dintre noi din sea­ra pierdută în ceaţa memoriei în care ne conferise gradele cele mai înalte arătîndu-ne cu degetul după bunul lui plac, şi pe măsură ce ne scruta simţea cum i se întăreşte convingerea că printre cei paisprezece duşmani ascunşi se aflau autorii atentatului, dar în acelaşi timp se simţi atît de singur şi neajutorat în faţa lor încît abia dacă clipi, abia îşi ridică încet capul ca să-i îndemne la unitate acum mai mult ca oricînd întru binele patriei şi spre cinstea forţelor ar­mate, recomandîndu-le energie şi prudenţă şi le încre­dinţa misiunea de onoare de a descoperi fără greş pe autorii atentatului spre a-i da pe mîna aspră a justiţiei militare, asta e tot, domnilor, încheie, ştiind că făptaşul era unul din ei, sau toţi împreună, rănit de moarte de convingerea de nestrămutat că viaţa Leticiei Nazareno nu mai depindea de voia Domnului ci de înţelepciunea cu care el reuşea s-o ferească de o ameninţare ce avea să se împlinească neîndoios, mai curînd sau mai tîrziu, fir-ar să fie.

O obligă să-şi anuleze toate activităţile publice, le sili pe rudele ei cele mai lacome să se lepede de orice privilegiu i-ar putea face să înfrunte forţele armate, pe cei mai înţelegători îi numi consuli cu puteri depline iar pe cei mai înverşunaţi i-am găsit plutind printre resturi de fructe în şanţurile din piaţă, şi după atîţia ani de zile apăru pe neanunţate ocupîndu-şi fotoliul gol din salonul consiliului de miniştri, hotărît să pună capăt amestecului clerului în treburile statului pentru a te feri de duşmanii tăi, Leticia, şi-şi începu investigaţiile amănunţite la comandamentul suprem după cele dintîi decizii drastice, convingîndu-se că şapte dintre ei îi erau credincioşi fără nici o rezervă, şi în plus căpetenia lor care era prietenul său cel mai vechi, dar n-avea încă nici o putere împotriva celorlalţi şase, enigme care-i făceau nopţile nesfîrşite dîndu-i senzaţia implacabilă că Leticia Nazareno era sortită morţii, o ucideau chiar în braţele lui în ciuda rigorii cu care poruncise să i se guste mîncarea de cînd descoperiseră un os de peşte într-o felie de pîine, verificau mereu puritatea aerului pe care-l respira fiindcă el se temea să nu i se pună otravă în pompa de flit, o vedea palidă cînd se aşezau la masă, o simţea cum nu mai avea glas în toiul ceasurilor de dragoste, îl chinuia gîndul că-i strecurau microbi de vărsat negru în apa de băut, vitriol în colir, tot soiul de tertipuri ingenioase aducătoare de moarte care-i otrăveau zilele clipă de clipă şi-l trezeau la miezul nopţii cu coşmarul viu că Leticiei Nazareno i se scursese tot sîngele în somn din pricina unei vrăji de indieni, buimăcit de atîtea primejdii închi­puite şi ameninţări adevărate încît îi interzicea să iasă pe stradă fără escorta feroce a gărzii prezidenţiale, instruită să omoare pe loc, dar ea pleca, domnule general, lua şi copilul, iar el se străduia să-şi înfrîngă presimţirile rele privindu-i cum se urcă în noul automobil blindat, şi le făcea semne de despărţire de pe balconul interior cu rugăciunea maică-măiculiţă, Benedición Alvarado, ocroteşte-i, fă ca gloanţele să ricoşeze de corsetul ei, îmblînzeşte puterea laudanumului, mamă, îndreaptă gîndurile strîmbe, fără o clipă de răgaz pînă nu auzea iar sirenele escortei în Piaţa Armelor şi-i vedea pe Leticia Nazareno şi pe copil traversînd curtea sub primele raze de lumină ale farului, ea se întorcea agitată, fericită în mijlocul soldaţilor din gardă încărcaţi cu curcani vii, orhidee din Envigado, şiraguri de beculeţe colorate pentru nopţile Crăciunului care se anunţa deja pe străzi prin firme cu steluţe luminoase puse din ordinul lui spre a-şi mai ascunde neliniştea, o întîmpina în capul scării ca să te simt încă vie cu boarea de naftalină a cozilor de vulpi albastre, cu sudoarea acră a meşelor tale de invalidă, te ajutam să duci darurile în dormitor cu siguranţa stranie că mă bucuram de ultimele fărîme ale unei fericiri sortite pieririi pe care aş fi vrut să n-o cunosc, cu atît mai întristat cu cît era mai convins că fiecare leac pe care-l scornea ca să-şi aline zbuciumul acela de neîndurat, fiecare pas făcut de el spre a o ocroti îi apropiau necruţător de acea îngro­zitoare zi de miercuri a nenorocirii mele, cînd a luat hotărîrea bruscă, la dracu, ce-o fi să fie cît mai repede, şi a fost parcă un ordin fulgerător pe care nici n-a apucat să-l dea cînd doi din aghiotanţiî lui năvăliră în cabinet cu vestea cumplită că Leticia Nazareno şi copilul fuseseră sfîrtecaţi şi devoraţi de cîinii sălbatici din piaţa publică, i-au mîncat de vii, domnule general, dar nu erau cîinii vagabonzi dintotdeauna, ci nişte animale de pradă cu ochi galbeni uimiţi şi piele netedă ca de rechin pe care cineva îi asmuţise împotriva vulpilor albastre, şaizeci de cîini ia fel care fără să ştie nimeni săriră dintre tarabele de legume aruncîndu-se peste Leticia Nazareno şi peste copil atît de repede că n-am apucat să tragem de teamă să nu-i împuşcăm pe ei doi care păreau că se sufocă împreună cu cîinii într-o vîltoare de iad, vedeam numai semnele instantanee făcute de mîini efemere întinzîndu-se spre noi pe cînd restul trupului dispărea în bucăţi, vedeam nişte expresii fugare şi imposibil de reţinut care erau cînd de groază, cînd de milă, cînd parcă de bucurie, pînă dispărură cu desăvîrşire în vîrtejul încăierării şi nu mai rămase decît pălăria cu violete de fetru a Leticiei Nazareno sub privirile pline de oroare calmă ale precupeţelor ca nişte totemuri stropite de sîngele cald care se rugau Doamne-Dumnezeule, aşa ceva n-ar fi fost cu putinţă dacă n-ar fi vrut generalul, sau măcar fără ştirea lui, spre eterna dezonoare a gărzii prezidenţiale care fără să tragă un glonţ n-a fost în stare decît să strîngă oasele împrăştiate printre legumele stropite cu sînge, nimic altceva, domnule general, tot ce-am găsit au fost medaliile astea ale copilului, sabia fără ciucure, panto­fii de cordovan ai Leticiei Nazareno de care nimeni n-avea habar cum de au apărut plutind în golf la mai bine de o leghe de piaţă, colierul de mărgele de sticlă colorată, por­tofelul de zale împletite pe care vi le înmînăm dumnea­voastră, domnule general, împreună cu cheile astea trei, verigheta de aur înnegrit şi cincizeci de centime în monede de cîte zece pe care le puseră pe birou ca el să le numere, şi nimic altceva, domnule general, asta-i tot ce-a mai rămas din ei. Lui nu i-ar fi păsat dacă ar mai fi rămas ceva, sau nici atît, de-ar fi ştiut pe atunci că n-aveau să fie nici mulţi nici prea grei anii de care avea nevoie ca să şteargă pînă şi ultima umbră a amintirii acelei inevitabile zile de miercuri, plînse de furie, se trezi strigînd ca turbat, chinuit de urletele cîinilor care-şi petrecură noaptea legaţi cu lanţuri în curte pînă cînd hotăra el ce să facem cu ei, domnule general, întrebîndu-se buimac dacă a omorî cîinii n-ar însemna de fapt a-i mai omorî o dată în mărun­taiele lor pe Leticia Nazareno şi pe copil, porunci să fie dărîmată cupola din fier forjat a halei unde se vindeau zarzavaturi şi să se facă în locul ei o grădină cu magnolii şi prepeliţe şi o cruce de marmură cu o lumină mai înaltă şi mai puternică decît a farului, pentru a eterniza în memoria generaţiilor viitoare pînă la sfîrşitul veacurilor amintirea unei femei legendare pe care el însuşi o uitase cu mult înainte ca monumentul să fie aruncat în aer de o explozie nocturnă ncrevendicată de nimeni, iar cele trei magnolii să fie mîncate de porci şi astfel grădina memorială se prefăcu într-o groapă de gunoi plină de mîzgă urît mirosi­toare pe care el nici n-a văzut-o, nu numai pentru că-i ordonase şoferului prezidenţial să nu mai treacă prin lo­cul unde fusese piaţa de zarzavaturi, chiar de-ai fi nevoit să faci ocolul lumii, ci pentru că n-a mai ieşit vreodată în oraş, de cînd mutase birourile în edificiile însorite de sticlă ale ministerelor iar el rămase doar cu un personal de serviciu redus la minimum să locuiască în casa pustie unde tot din ordinul lui nu mai exista pe atunci nici cea mai mică urmă a dorinţelor tale presante de regină, Leticia, cutreiera palatul gol care nu mai folosea la nimic decît pentru eventuale consultări cu ofiţerii înalţi sau decizia finală a vreunei adunări anevoioase a consiliului de miniştri sau vizitele primejdioase ale ambasadorului Wilson care îi ţinea de obicei tovărăşie pînă se însera de tot, sub frunzişul arborelui seiba, şi-i aducea bomboane din Baltimore şi reviste cu poze de femei goale ca să-l convingă să-i cedeze apele teritoriale în chip de aconto cu totul justificat al uriaşei datorii externe, şi el îl lăsa să vorbească, se prefăcea că ascultă mai puţin sau mai mult decît putea auzi în realitate, după cum avea el chef, se apăra de sporovăială lui fiind atent la corul de fete de la şcoala din apropiere care cînta păsărică pestriţă de pe rămurica verde de lămîi, îl petrecea pînă în capul scărilor cînd se întuneca străduindu-se să-i explice că putea lua tot ce poftea în afară de marea din dreptul ferestrelor mele, închipuiţi-vă, ce m-aş face eu singur în casa asta uriaşă dacă n-aş putea-o vedea acum ca totdeauna la ceasul acesta ca o mlaştină în flăcări, ce m-aş face fără vîntul din decembrie care se năpusteşte lătrînd prin geamurile sparte, cum aş putea să trăiesc fără clipirile verzi ale farului, eu care mi-am părăsit podişurile înalte învăluite în ceaţă şi am intrat agonizînd de friguri în vîltoarea războiului federal, şi să nu credeţi c-am făcut-o din patrio­tism cum scrie la carte, nici din spirit de aventură, şi cu atît mai puţin fiindcă mi-ar păsa naibii de principiile fede­raliste…

va urma…

Posted 9 octombrie 2010 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Amintiri Neprafuite..., Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Arte Vizuale...Filme..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol Imprumutat cuminte..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LUMINII..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., INCULTURA - draga noastra PRIETENA..., Informatii Imprumutate..., Mindria de a fi IDIOT..., Patrimoniu Universal..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., Pentru MINE..., PERSONALITATI..., Puterea IMAGINII..., Puterea MUZICII..., Puterea Slabiciunii, REALITY Show..., REALITY TELEVISION..., REZISTENTA Culturii Romane..., Sindromul OBOSELII CHRONICE..., Suflet de LEGIONAR..., TATALUI meu..., Trairi de Dincolo de Simturi...

One response to “Toamna patriarhului… (…şi-i aducea bomboane din Baltimore şi reviste cu poze de femei goale…)

Subscribe to comments with RSS.

  1. Pingback: Convorbiri cu Gabriel Garcia Marquez | Maria Postu – WordPress Page – Pastila impotriva insomniei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: