Toamna patriarhului… (lumea-i a dumneavoastră…bote­zaţi-mi băiatul, poate aşa i-o trece diareea…)   Leave a comment

Dar dumneavoastră puteţi dormi liniştit, domnule general, fiindcă patrioţii adevăraţi spun că dumneavoastră nu ştiţi nimic, că toate astea se întîmplă fără consimţămîntul dumneavoastră, că dacă domnul general ar fi ştiut ar fi făcut ca Sáenz de la Barra s-ajungă oale şi ulcele în cimitirul renegaţilor din fortăreaţa portului, căci ori de cîte ori aflau de un nou act de barbarie suspinau spunîndu-şi în sinea lor de-ar şti generalul, de-am putea să-l încunoştinţăm, de-ar exista vreo cale să-l vedem, şi el a poruncit celui care-i povestise toate astea să nu uite în veci că într-adevăr eu nu ştiu nimic, nici n-am văzut nimic, nici n-am vorbit cu nimeni de treburile astea, şi astfel îşi recăpăta liniştea, însă continuau să sosească atîţia saci cu capete retezate încît nu i se părea de conceput ca José Ignacio Sáenz de la Barra să se mînjească de sînge pînă peste cap fără nici un folos pentru că lumea o fi laşă dar nici chiar aşa, şi nu-i părea firesc să treacă ani şi ani iar comandanţii celor trei arme să nu protesteze din pricina condiţiei lor subalterne, să nu ceară mărirea lefurilor, nimic, astfel că începuse să cerceteze pe ascuns spre a încerca să stabilească motivele resemnării militare, dorind să afle de ce acceptau supremaţia unui civil, şi-i întrebase pe cei mai lacomi dacă nu socoteau c-a venit vremea să-i mai taie din nas veneticului setos de sînge care păta onoarea forţelor armate, însă ei i-au răspuns nu, bineînţeles, domnule general, nu merită, şi de atunci nu mai ştiu care cine este, nici cine ţine cu cine sau e împotriva cui în harababura asta a progresului prin disciplină care începe să-mi miroase mie a ceva putred la mijloc ca şi povestea aceea de care nici nu mai vreau să-mi amintesc cu bieţii copii cu loteria, dar José Ignacio Sáenz de la Barra îi domolea avîntul cu blînda-i siguranţă de dresor de cîini sălbatici, dormiţi fără grijă, domnule general, îi spunea, lumea-i a dumneavoastră, făcîndu-l să creadă că totul era atît de simplu şi de limpede şi lăsîndu-l iar în bezna acelei case de izbelişte pe care el o străbătea de la un cap la altul întrebîndu-se în gura mare cine naiba sînt eu de mă simt ca şi cînd m-aş vedea în oglinzi tocmai cu susu-n jos, unde naiba mă aflu că acum se face unsprezece dimineaţa şi nu-i nici măcar o găină rătăcită în pustiul ăsta, amintiţi-vă cum era înainte, striga, amintiţi-vă de vălmăşagul leproşilor şi damblagiilor care se încăierau pentru mîncare cu cîinii, amintiţi-vă de alunecuşul pe baligile de vite de pe scări şi de liota de patrioţi care-mi aţineau calea cu pacostea aceea cu aruncaţi-mi sarea tămăduirii, domnule general, bote­zaţi-mi băiatul, poate aşa i-o trece diareea, fiindcă spuneau că atingerea mîinii mele avea virtuţi mai eficace decît banana verde, puneţi-mi mîna aici poate mi se poto­lesc bătăile inimii că nu mai am nici un chef de viaţă cu cutremurul ăsta veşnic în mine, aţintiţi-vă privirea spre mine, domnule general, ca să întoarceţi din drum uraga­nele, uitaţi-vă la cer ca să curmaţi eclipsele, coborîţi-vă ochii pe pămînt ca să alungaţi ciuma, fiindcă spuneau că eu eram binefăcătorul respectat pînă şi de natură, că eram în stare să îndrept ordinea universului şi că-i scosesem fumurile din cap Providenţei Divine, iar eu le dădeam ce-mi cereau şi le cumpăram tot ce-mi vindeau nu pentru că eram prea slab cum îi spunea maică-sa Benedición Alvarado, ci pentru că ar fi trebuit să am inima de piatră ca să-i refuz un serviciu celui care-l ridica în slăvi, şi în schimb acum nu mai era nimeni care să-i ceară ceva, nimeni care să-i spună bună ziua, domnule general, cum aţi dormit, n-avea nici măcar mîngîierea de a auzi exploziile acelea în timpul nopţii care-l deşteptau cu o grindină de sticlă de geamuri, scoţînd ferestrele din balamale şi semănînd panică printre soldaţi, dar care-i erau cel puţin de folos ca să se simtă viu, nu ca acum cu liniştea asta ce-mi răsună în cap şi mă trezeşte cu vuietul ei, nu mai sînt altceva decît o paiaţă zugrăvită pe peretele acestei case de groază unde îi era cu neputinţă să dea un ordin care să nu fie împlinit încă dinainte, şi-şi găsea dorinţele cele mai tainice gata satisfăcute în ziarul oficial pe care continua să-l citească în hamac făcîndu-şi siesta, de la prima pînă la ultima pagină, chiar şi anunţurile de publicitate, nu exista vreun imbold al inimii sau vreo tresărire a voinţei lui care să nu apară tipărite cu litere mari alături de fotografia cu podul pe care el n-a poruncit să fie construit pentru că uitase, cu temelia şcolii de învăţat cum se mătură, cu vaca ce dădea lapte şi cu arborele de pîine, şi portretul său de pe vremurile de glorie pe cînd tăia panglici inaugurale, şi totuşi nu-şi afla liniştea, îşi tîra uriaşele picioare de elefant senil în căutarea a ceva ce nu pierduse niciodată în casa aceea a singurătăţii, descoperea că cineva i-o luase înainte acope­rind coliviile cu pînze cernite, cineva contemplase marea de la ferestre şi numărase vacile înaintea lui, nu lipsea nimic şi totul era în ordine, se întorcea în dormitor cu lampa în mînă cînd deodată îşi recunoscu propria-i voce amplificată în ghereta gărzii prezidenţiale şi ducîndu-se la fereastra întredeschisă văzu un grup de ofiţeri picotind în încăperea plină de fum în faţa strălucirii triste a ecranului unui televizor, şi pe ecran era el, mai slab şi ţeapăn, dar eram eu, mamă, aşezat în biroul unde avea să moară cu steaua patriei în fundal şi cele trei perechi de ochelari cu ramă de aur pe masă, repetînd pe dinafară o analiză a bilanţului naţiunii cu vorbe de învăţat pe care nu s-ar fi încumetat în veci să le rostească, drace, era o viziune mai neliniştitoare decît aceea a propriului său trup mort înconjurat de flori, pentru că acum se vedea viu şi se auzea vorbind cu glasul lui, eram eu însumi, mamă, eu care n-am putut îndura niciodată ruşinea de a mă arăta la balcon nici n-am reuşit să-mi înving sfiiciunea de a vorbi în public, şi totuşi era acolo, atît de veridic şi muritor încît rămase năuc la fereastră gîndindu-se, maică-măiculiţă, Benedición Alvarado, cum o fi cu putinţă asemenea minune, însă José  Ignacio Sáenz de la Barra se arătă impasibil în faţa uneia din puţinele-i explozii de furie pe care şi-a îngăduit-o în anii fără şir ai regimului său, nu merită să vă supăraţi, domnule general, îi spuse cu stăruinţa-i cea mai blîndă, am fost nevoiţi să recurgem la mijlocul acesta ilegal pentru a salva de la naufragiu nava progresului prin disciplină, a fost o inspiraţie divină, domnule general, graţie căreia am izbutit să spulberăm neîncrederea poporului într-un conducător în carne şi oase care în ultima miercuri a fiecărei luni prezenta un raport liniştitor cu privire la activitatea guvernului transmis la radio şi la televiziunea naţională, îmi asum răspunderea, domnule general, căci eu am aşezat aici vaza asta cu şase microfoane în formă de floarea-soarelui care vă înregistrau gîndurile rostite cu voce tare, eu eram cel care punea întrebările la care el răspundea în cursul audienţelor din fiecare vineri fără a bănui că spusele-i nevinovate erau crîmpeie din discursul ţinut în faţa naţiunii, întrucît nu folosise niciodată vreo imagine care să nu fi fost a lui şi nici vreun cuvînt pe care el să nu-l fi spus, după cum vă veţi putea încredinţa dumneavoastră înşivă ascultînd aceste discuri, şi Sáenz de la Barra le-a pus pe birou împreună cu aceste benzi înregistrate şi această scrisoare pe care o semnez cu mîna mea în prezenţa dumneavoastră, domnule general, ca să dispuneţi de soarta mea cum găsiţi de cuviinţă, iar el îl privi descumpănit fiindcă îşi dădu dintr-o dată seama că Sáenz de la Barra era pentru prima oară fără cîine, neînarmat, palid, şi atunci oftă, bine, Nacho, fă-ţi datoria, zise, cu un aer sfîrşit, rezemat de spătarul fotoliului cu arcuri şi cu privirea ţintă la ochii denunţători ai portretelor marilor bărbaţi ai neamului, mai bătrîn ca oricînd, mai lugubru şi mai trist, dar cu aceeaşi expresie ascunzînd intenţii imprevizibile pe care Sáenz de la Barra avea să le cunoască peste două săptămîni cînd intră iar în birou fără să fi cerut audienţă în prealabil, aproape tîrînd cîinele de zgardă, cu vestea urgentă despre insurecţia armată pe care numai intervenţia dumneavoastră o putea împiedica, domnule general, şi el descoperi în sfîrşit fisura imperceptibilă pe care o căutase atîţia ani în zidul de obsidiană al fasci­naţiei, maică-măiculiţă, Benedición Alvarado a răzbunării mele, îşi zise, laşul ăsta nenorocit se scapă pe el de frică, dar nu făcu nici un gest care să lase să i se întrevadă gîndurile ci îl învălui pe Sáenz de la Barra într-o aură maternă, nu-ţi face griji, Nacho, oftă el, mai avem o grămadă de timp să descoperim fără ca nimeni să ne deranjeze unde dracu e adevărul în mlaştina aceea de adevăruri contradictorii ce păreau mai nesigure decît dacă ar fi fost minciuni, în vreme ce Sáenz de la Barra îşi scoase ceasul cu lanţ văzînd că era aproape şapte seara, domnule general, comandanţii celor trei arme terminau de mîncat fiecare la el acasă, cu nevasta şi copiii, pentru ca nici măcar aceştia să nu le desluşească intenţiile, vor pleca îmbrăcaţi în civil şi fără escortă pe uşa din dos unde-i aşteaptă un taxi comandat la telefon spre a înşela vigilenţa oamenilor noştri pe care nu-i vor vedea, bineînţeles, deşi ei vor fi acolo, domnule general, sînt chiar şoferii, însă el zise aha, zîmbi, nu-ţi mai face atîtea griji.

va urma…

Anunțuri

Posted 20 Octombrie 2010 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Amintiri Neprafuite..., Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Arte Vizuale...Filme..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol Imprumutat cuminte..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura MORTII..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Elogiul adus lui Hans ZIMMER..., Fiul meu..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Informatii Imprumutate..., Istorii..., Mindria de a fi IDIOT..., NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Patrimoniu Universal..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., Pentru MINE..., PERSONALITATI..., Poesie Divina, Puterea IMAGINII..., Puterea MUZICII..., Puterea Slabiciunii, REALITY Show..., REALITY TELEVISION..., REZISTENTA Culturii Romane..., Sindromul OBOSELII CHRONICE..., Suflet de LEGIONAR..., TATALUI meu..., Trairi de Dincolo de Simturi...

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: