Archive for Noiembrie 2010

Miine ar fi trebuit sa fie o zi importanta…   14 comments

Miine ar fi trebuit sa fie o zi importanta pentru poporul roman. Ceva, in schimb imi spune ca nu va fi nicidecum asa cum am fost educat… Fara educatie, nu sintem. Fara educatie, nici o zi nu este importanta pentru traitorii de zile spelbe…

Miine ar fi trebuit sa fie o zi importanta pentru poporul meu…

Anunțuri

Somnul ratiunii zamisleste Monstrii de Neimaginath…   8 comments

Somnul propriei noastre ratiuni a zamislit de-alungul celor 20 de ani de prostitutie ad integrum, Monstrii de Neimaginath… Monstrii ai caror umbre nici macar nu le mai putem accepta ca existind undeva in cutele senzatiilor noastre amortite… A merithat efortul?… Poate ca da… Altfel nu ne-am mai tingui atit de stupid, aratindu-ne „nemultumirea”… Poate ca asa ne-am razbunat pe complexele in care am crescut, cei mai multi dintre noi… Poate ca asa am simtit in strafundurile eurilor, frumusetea degradarii continui…

Poate ca asa simtim frumusetea si deznadejdea mai aproape, mai in noi…Poate ca in acest fel ne platim lipsa constiintei de sine…

Privindu-ma intr-o Oglindha Neagra…   11 comments

La un an de la realegerea lui Traian BASESCU, stau idioth si ma holbez intr-o oglindha neagra… Cred ca toti avem in suflete cite o oglindha neagra pentru zilele negre ce curg nemilos peste noi, veseli menestreli ai unei lumi pierduthe…

ROMANIA – explore the Elenhian garden_05…   11 comments

ROMANIA – explore the Elenhian garden_05…

ROMANIA – explore the Elenhian garden_04…   8 comments

ROMANIA – explore the Elenhian garden_04…

TOAMNA PATRIARHULUI… (străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petardele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii.)   6 comments

…străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petardele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii.

…era exact miezul nopţii cînd agăţa felinarul în cui simţindu-şi măruntaiele sfîşiate de junghiul mortal ce însoţea şuieratul domol dar odios al herniei, nu mai era loc în lume pentru nimic altceva în afara durerii lui, trase cele trei zăvoare de la dormitor pentru ultima oară, puse cele trei lacăte şi cei trei drugi, îndură sacrificiul final al urinatului redus la cîteva picături în closetul portabil, se trînti pe podeaua goală cu pantalonii de postav pe care-i purta prin casă de cînd puse capăt audienţelor, cu cămaşa în dungi fără guler tare şi papucii de invalid, se trînti cu faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă şi adormi pe dată, dar la două şi zece se trezi cu mintea împîclită şi hainele ude leoarcă de o sudoare palidă şi călduţă ca înainte de ciclon, cine-i acolo, întrebă înfiorat de certitudinea că cineva îl strigase în somn cu un nume care nu era al lui, Nicanor, şi încă o dată, Nicanor, cineva care avea darul să se strecoare în cameră fără să desfacă lacătele fiindcă intra şi ieşea cînd voia trecînd prin pereţi, şi atunci o văzu, era moartea, domnule general, moartea dumneavoastră, îmbrăcată cu o tunică zdrenţuită din fire de agavă ca penitenţii, cu coasa în mînă şi craniul presărat cu alge sepulcrale şi flori de pămînt în crăpăturile oaselor, cu ochii străvechi şi holbaţi în găvanele goale, şi numai atunci cînd o văzu din cap pînă-n picioare înţelese de ce-l strigase Nicanor, Nicanor, căci era numele cu care moartea ne cheamă pe noi toţi în clipa de pe urmă, dar el îi spuse nu, moarte, încă nu mi-a sunat ceasul care trebuia să-mi vină în somn în penumbra biroului, aşa cum fusese prevestit dintotdeauna în apa descîntătoare a ulcelelor, însă ea îi răspunse ba nu, generale, va fi aici, desculţ şi cu hainele de om sărman de pe tine, chiar dacă cei care-i găsiră trupul aveau să spună că a fost în biroul lui jos pe podea, cu uniforma de doc fără galoane şi cu pintenul de aur la călcîiul stîng pentru a nu se împotrivi prevestirii ghicitoarelor, se întîmplase cînd o dorea mai puţin, cînd după atît amar de ani de speranţe deşarte începuse să întrevadă că nu vieţuieşti, la naiba, ci supravieţuieşti, afli prea tîrziu că pînă şi vieţile cele mai lungi şi folositoare nu ajung pentru nimic altceva decît ca să înveţi să trăieşti, căci îşi desluşise neputinţa de a iubi în enigma din palmele mîinilor sale mute şi în cifrele nevăzute de pe cărţile de joc şi se străduise să îndrepte destinul acela ticălos prin cultul devastator al viciului solitar care este puterea, devenise victima sectei sale jertfindu-se pe rugul acelui holocaust veşnic, se cufundase în înşelăciune şi crimă, prosperase în nelegiuire şi oprobiu, învingîndu-şi avariţia înfrigurată şi teama înnăscută numai pentru a-şi păstra în pumn pînă la sfîrşit mărgică de sticlă fără să ştie că era un viciu infinit a cărui saţietate genera propriu-i apetit în vecii vecilor, domnule general, ştiuse de la început că îl înşelau pentru a-i fi pe plac, că plătea pentru a fi adulat, că adunau prin forţa armelor mulţimile concentrate la trecerea lui cu urale de bucurie şi lozinci nesincere urînd viaţă eternă preastrălucitului care dăinuie dinaintea vîrstei sale, însă învăţă să trăiască şi cu astea şi cu toate mizeriile gloriei pe măsură ce desco­perea de-a lungul anilor săi fără şir că minciuna e mai comodă decît îndoiala, mai folositoare decît dragostea, mai trainică decît adevărul, ajunsese fără uimire la această prefăcătorie ruşinoasă de a conduce fără a avea putere, de a fi preamărit fără glorie şi ascultat fără autoritate, convingîndu-se în risipa de frunze ruginii ale toamnei sale că niciodată n-avea să fie stăpînul întregii lui puteri, că era condamnat să nu cunoască viaţa decît pe dos, condamnat să desluşească şirul ţesăturii şi să îndrepte firele şi nodurile urzelii acelui goblen iluzoriu al realităţii fără a bănui nici măcar cînd era prea tîrziu că singura viaţă demnă de a fi trăită era cea care poate fi arătată, cea pe care noi o vedeam de pe partea cealaltă care nu-i şi a dumnea­voastră, domnule general, de pe partea sărmanilor unde se afla risipa de frunze ruginii a nenumăraţilor noştri ani de nenorociri şi a clipelor părelnice de fericire, unde iubi­rea era infestată de germenii morţii dar era iubirea adevărată, domnule general, unde dumneavoastră înşivă abia dacă eraţi o imagine incertă a unor ochi jalnici prin perdelele prăfuite de la fereastra unui tren, tremurul unor buze taciturne, gestul fugitiv de rămas bun al unei mănuşi de atlaz din mîna anonimă a unui bătrîn fără destin despre care niciodată n-am ştiut cine a fost, nici cum era, nici dacă n-a fost doar o amăgire a închipuirii, un tiran de batjocură care n-a ştiut vreodată care era dosul şi care era faţa aces­tei vieţi pe care o iubeam cu o patimă nesăţioasă pe care dumneavoastră nu v-aţi încumetat nici măcar să vi-o imaginaţi de teamă să nu aflaţi ceea ce noi ştiam prea bine, că era grea şi efemeră, dar că nu mai există alta, domnule general, fiindcă noi ştiam cine sîntem pe cînd el a rămas pe veci în neştiinţă cu şuierul dulce al herniei lui de mort bătrîn secerat de lovitura morţii, zburînd împresurat de foşnetul tulbure al ultimelor frunze îngheţate ale toamnei lui spre tărîmul întunecat al adevărului uitării, agăţat cu spaimă de zdrenţele putrede ale mantiei morţii şi străin de strigătele mulţimii dezlănţuite ce se revărsa pe străzi cîntînd imnuri de bucurie la aflarea morţii lui, străin pentru totdeauna de cîntecele eliberării şi de petar­dele sărbătoreşti şi de clopotele de slavă care răspîndiseră în lume vestea cea minunată că în sfîrşit se isprăvise timpul infinit al eternităţii.

SFIRSITH…

Posted 27 Noiembrie 2010 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol Imprumutat cuminte..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura MORTII..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Fiul meu..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI...

Toamna patriarhului…(…femei clasa întîi numai pentru dumneavoastră, domnule general…)   7 comments

…femei clasa întîi numai pentru dumneavoastră, domnule general…

…femei clasa întîi numai pentru dumneavoastră, domnule general, aduse cu avionul şi cu scutirea oficială de taxe vamale din vitrinele din Amsterdam, de pe la concursurile de filme de la Budapesta, de prin mările Italiei, domnule general, uitaţi-vă ce minunăţie, cele mai frumoase din toată lumea pe care el le găsea aşezate cu o decenţă de profesoare de canto în penumbra biroului, se dezbrăcau ca nişte artiste, se culcau pe divanul de pluş cu urmele de la bridele costu­mului de baie imprimate ca un negativ de fotografie pe pielea caldă ca melasa aurie, miroseau a pastă de dinţi mentolată, a parfum de flori, întinse lîngă uriaşul bou de ciment care n-a vrut să-şi scoată uniforma de militar pe cînd eu încercam să-l aţîţ cu metodele mele cele mai de preţ pînă cînd el n-a mai putut îndura constrîngerea acelei frumuseţi halucinante de peşte mort şi i-am spus gata, fata mea, du-te şi te călugăreşte, atît de abătut din pricina pro­priei lui nevolnicii că în seara aceea cînd bătu de opt luă prin surprindere pe una din femeile angajate să speîe rufele soldaţilor şi o trînti dintr-o lovitură pe albia din spălătorie, cu toate că ea se strădui să scape cu şiretlicul care i-a venit în minte de frică spunîndu-i azi nu pot, domnule general, pe cuvînt, mi-a venit sorocul, dar el a întors-o cu faţa-n jos pe scîndurile de spălat revărsîndu-şi sămînţa pe la spate cu un asemenea elan biblic că biata femeie a simţit că-şi dă duhul şi-i slobozi gîfîind sălbatic mai sînteţi, domnule general, mai virtos ca un armăsar, iar el se simţi mai măgulit de geamătul acela de durere decît de elogiile cele mai înfocate ale linguşitorilor lui de profesie, şi-i stabili femeii o pensie pe viaţă spre a-şi creşte copiii, începu iar să cînte după atît amar de ani pe cînd dădea nutreţ la vaci în grajdurile pentru muls, strălucitoare lună de ianuarie, cînta, fără să se gîndească la moarte, căci nici măcar în ultima noapte din viaţă n-avea să-şi îngăduie slăbiciunea de a se gîndi la ceva care să nu fie de bun simţ, numără din nou vacile de două ori în vreme ce fredona eşti lumina de pe cărarea-mi întunecată, eşti steaua mea polară, şi descoperi că lipseau patru, se întoarse în palat numârînd în trecere găinile adormite pe cuierele viceregi­lor, acoperi coliviile păsărilor adormite numărîndu-le pe măsură ce punea peste ele husele de pînză, patruzeci şi opt, dădu foc baligilor presărate de vaci în cursul zilei din vestibul pînă în salonul de audienţe, îşi aminti de o copilărie de demult care pentru prima dată îi oferea propria-i imagine tremurînd în frigul podişurilor îngheţate şi imaginea maică-sii Benedición Alvarado care smulgea din ghearele vulturilor de la groapa de gunoi măruntaiele unui berbec pentru masa de prînz, bătuse de unsprezece cînd străbătu încă o dată toată casa în sens invers, luminîndu-şi calea cu felinarul în timp ce stingea lămpile pînă în vestibulul de la intrare, se văzu pe sine în chip de paisprezece generali cu felinarul în mînă repetaţi în oglinzile întunecate, unul după altul, văzu o vacă răstur­nată cu picioarele în sus în fundul oglinzii din salonul de muzică, vacă, văcuţă, zise, era moartă, fir-ar să fie, trecu pe la dormitoarele gărzii pentru a spune că era o vacă moartă într-o oglindă, porunci să fie scoasă mîine devreme, neapărat, pînă nu ni se umple casa de vulturi, porunci, cercetînd cu felinarul fostele birouri de la parter în căutarea altor vaci pierdute, rămăseseră trei, le căută prin closete, pe sub mese, în fiecare oglindă, urcă la primul etaj verificînd camerele una după alta şi nu găsi decît o găină ascunsă sub apărătoarea de ţînţari de culoare trandafirie a unei novice de odinioară al cărei nume îl uitase, îşi luă lingura de miere de albine dinaintea culcării, puse înapoi borcanul în ascunzătoarea unde dădu peste una din hîrtiuţele lui cu data aniversării marelui poet Ruben Dario, să-l ţină Domnul pe tronul cel mai înalt din sfînta sa împărăţie, răsuci iar bileţelul şi-l puse la loc pe cînd spunea pe dinafară rugăciunea potrivită părinte şi maestru magic poet celest1 care faci avioanele să plutească în văzduh şi transatlanticele pe mare, tîrîndu-şi uriaşele picioare de deznădăjduit fără somn prin ultimele gene de lumină fugară ale zorilor înverzite de pîlpîirile farului, auzea vîntul fără odihnă de pe marea pierdută, muzica din toiul unei petreceri de nuntă la care fusese gata să moară răpus pe la spate într-o clipă de nebăgare de seamă divină, se pomeni cu o vacă rătăcită şi-i aţinu calea fără a o atinge, vacă, văcuţă, se întoarse la dormitor, vedea trecînd prin dreptul tuturor ferestrelor puzderia de lumini a oraşului fără mare, simţi aburii fierbinţi ai misterului din măruntaiele sale, taina răsuflării lui unanime, îl contemplă de douăzeci şi trei de ori fără să se oprească din mers şi îndură pe veci şi ca totdeauna chinul incertitudinii oceanului vast şi impenetrabil al poporului adormit cu mîna pe inimă, îşi dădu seama că este urît de cei care-l iubeau cel mai tare, se simţi iluminat de lumînări ca la sfinţi, îşi auzi numele invocat pentru ca femeile însărcinate să aibă o naştere uşoară şi pentru îndreptarea cursului vieţii muribunzilor, îşi aminti de ovaţiile în cinstea lui din partea aceloraşi oameni care-l blestemau de mamă cînd îi vedeau ochii încruntaţi, buzele triste, mîna de mireasă gînditoare în spatele geamurilor blindate de pe vremurile de demult ale limuzinei lunatice şi-i sărutau urmele cizmelor sale în noroi şi rosteau pentru el descîntece care să-l ferească de moarte năprasnică în nopţile fierbinţi cînd vedeam din curţile noastre luminile rătăcitoare în ferestrele neînsufleţite ale palatului, nimeni nu ne iubeşte, oftă, ducîndu-se în pragul fostului dormitor al vânzătoarei şi vopsitoarei de păsări săvîrşite din viaţă, mama sa Benedición Alvarado cu trupul acoperit de lintiţă, să ai parte de moarte bună, mamă, îi spuse, moarte bună, fiule, îi răspunse ea din criptă…

va urma…

Toamna patriarhului… (avea nevoie de femei mai puţin serbede decît cele trimise de prietenul meu ministru cancelar…)   2 comments

…avea nevoie de femei mai puţin serbede decît cele trimise de prietenul meu ministru cancelar…

…fiindcă pînă şi durerile cele mai vii şi clipele cele mai fericite din vremurile lui strălucite i se prelinseră fără scăpare prin golurile memoriei în pofida încercărilor lui copilăreşti de a împiedica aceasta cu dopuri din hîrtiuţe răsucite, era pedepsit să nu ştie niciodată cine era această Francisca Linero de 96 de ani, deşi poruncise să fie înmormîntată cu onoruri de regină după cum arăta un bilet scris de mîna lui, condamnat să guverneze orbeşte cu unsprezece perechi de ochelari nefolositori ascunşi în serta­rul biroului pentru a se preface că vorbea de fapt cu fan­tome ale căror voci aproape că nu reuşea să le desluşească şi ghicindu-le identitatea prin semne din instinct……cufun­dat într-o stare de neputinţă a cărei gravitate primej­dioasă i se dezvălui fără putinţă de tăgadă în cursul unei audienţe cu ministrul său de război cînd a avut ghinionul să strănute şi ministrul de război i-a spus sănătate, dom­nule general, şi apoi mai strănutase o dată şi ministrul de război spuse iar sănătate, domnule general, dar după nouă strănuturi unul după altul nu i-am mai spus sănătate, domnule general, căci m-am îngrozit de ameninţarea acelei feţe schimonosite de stupoare, am văzut ochii înecaţi în lacrimi care mă stropiră necruţător din mlaştina agoniei, am văzut limba de spînzurat a animalului decrepit care-mi murea în braţe fără un martor care să-mi certifice inocenţa, fără nimeni în jur, şi atunci nu mi-a trecut prin minte altceva decît să fug din birou înainte de a fi prea tîrziu, însă el mă împiedică strigîndu-mi într-o dezlănţuire de autoritate între două strănuturi nu fi laş brigadier Rosendo Sácristan , stai liniştit, ce dracu, doar nu sînt atît de tîmpit să mor în faţa ta, urlă, şi aşa a şi fost, pentru că strănută mai departe pînă în pragul morţii, plutind într-un spaţiu al inconştienţei brăzdat de licurici în plină zi însă crezînd cu înverşunare că maică-sa Benedición Alvarado n-avea să-i facă ruşinea de a-l lăsa să moară dintr-un acces de strănutat în prezenţa unui subaltern, nici pomeneală, mai curînd mort decît umilit, mai bine să trăieşti cu vacile decît cu nişte oameni în stare să te lase să mori fără demnitate, ce dracu, dar n-a mai ajuns să vorbească despre Dumnezeu cu nunţiul apostolic pentru ca acesta să nu-şi dea seama că el îşi bea ciocolata cu lingura, nici n-a mai jucat domino de teamă că cineva s-ar încumeta să piardă din milă, nu voia să mai vadă pe nimeni, mamă, pentru ca nimeni să nu descopere că deşi îşi supraveghea purtarea cu mare atenţie şi în ciuda strădaniei de a nu-şi tîrşîi picioarele plate pe care de fapt şi le tîrşîise dintotdeauna şi în ciuda sfiiciunii de la anii lui se simţea pe marginea acelei prăpăstii de suferinţă a ultimilor dictatori căzuţi în dizgraţie pe care el îi ţinea mai curînd ca prizonieri decît ca protejaţi în vila de pe faleză ca să nu molipsească lumea de ciuma nemerniciei, simţise acest chin de unul singur în dimineaţa nenorocită cînd adormise în bazinul din curtea lui particulară făcîndu-şi baia cu ierburi medicinale, te visam, mamă, visam că tu făceai ca cicadele acelea să zumzăie pînă plesneau deasupra capului meu printre ramurile înflorite ale migdalului din viaţa reală, visam că tu vopseai cu pensulele tale sunetele pestriţe ale graurilor, cînd se trezi speriat de ghiorăitul neaşteptat al maţelor sale pe fundul bazinului, mamă, se trezi roşu la faţă de furie în apa stricată a ruşinii lui, unde pluteau frunzele aromatice de busuioc de pădure şi de nalbă, florile de curînd căzute din portocal, pluteau broaştele ţestoase înveselite de noutatea acestei dîre de rahat auriu şi moale al domnului general în apa înmiresmată, ce porcărie, dar el supravieţuise acestei nenorociri ca şi multor altora pricinuite de vîrstă şi-şi redusese la minimum personalul de serviciu pentru a le face faţă fără martori, nimeni nu trebuia să-l vadă rătăcind aiurea prin casa rămasă de izbelişte zile şi nopţi întregi legat la cap cu cîrpe înmuiate în alcool camforat, îngreţoşat de miros, gemînd cu disperare cu faţa la perete, înnebunit de durerea insuportabilă de care n-a vorbit niciodată cu nimeni, nici măcar cu doctorul său personal, fiindcă ştia că nu era altceva decît una din multele dureri inutile ale decrepitu­dinii, o simţea cum vine ca un tunet de piatră cu mult înainte de a se ivi pe cer norii mari stîrniţi de furtună şi poruncea să nu mă deranjeze nimeni îndată ce începea să simtă menghina strîngîndu-i tîmplele, să nu intre nimeni în casa asta orice s-ar întîmpla, ordona, el auzind cum îi pîrîie oasele capului cînd menghina îl strîngea şi mai tare, nici Dumnezeu dacă vine, poruncea, nici de-o fi să mor, la naiba, orbit de durerea aceea necruţătoare care nu-l slăbea nici o clipă ca să poată gîndi, pînă cînd se dezlănţuia ploaia binecuvîntată punînd capăt veacurilor de disperare, şi atunci ne chema, îl găseam ca nou-născut la măsuţa gata pentru cină în faţa ecranului mut al televi­zorului, îi serveam tocană cu carne, fasole cu slănină, orez cu nucă de cocos, banane prăjite, o cină de neconceput la vîrsta lui pe care el o lăsa să se răcească fără să guste mai nimic, uitîndu-se la veşnicul film de umplutură, conştient că guvernul voia să-i ascundă ceva dacă dădeau iar acelaşi program pe circuit închis fără să bage măcar de seamă că inversaseră rolele filmului, ce tîmpenie, spunea, încercînd să uite ceea ce voiseră să-i ascundă, dacă ar fi fost ceva grav s-ar fi aflat oricum, zicea, sforăind cu cina servită în faţă, pînă cînd orologiul catedralei bătea de opt şi el se ridica, lua farfuria cu mîncarea neatinsă şi arunca tot ce era la closet, ca în fiecare noapte la ceasul acela de o groază de timp pentru a-şi ascunde umilinţa că stomacul îi refuza orice, pentru a-şi întreţine cu legendele de pe vremurile de glorie furia pe care o simţea împotriva lui însuşi ori de cîte ori făcea vreun gest detestabil din pricina neputinţei bătrîneţii, pentru a uita că abia de-şi mai ducea zilele, că era el şi nimeni altul cel care scria pe pereţii latrinelor trăiască generalul, trăiască bărbatul, că băuse pe ascuns o licoare făcută de vraci pentru a putea face faţă de cîte ori avea chef într-o singură noapte pînă şi de trei ori cu femei diferite şi plătise naivitatea aceea senilă cu lacrimi de mînie mai curînd decît de durere ţinîndu-se zdravăn de barele closetului şi plîngînd, maica mea iubită, Benedición Alvarado, pedepseşte-mă, curăţă-mă cu apele tale de foc, ispăşindu-şi cu semeţie cazna pentru naivitatea aceea fiindcă ştia prea bine că ceea ce-i lipsea atunci ca totdeauna la pat nu era putinţa ci dragostea, avea nevoie de femei mai puţin serbede decît cele trimise de prietenul meu ministru cancelar ca să nu-mi pierd bunul obicei de cînd închiseră şcoala din vecinătate…

va urma…

Fara nici un Pic de CUVINTHE – de la lume adunate, la lume date…   1 comment

Fara nici un Pic de CUVINTHE – de la lume adunate, la lume date…

ROMANIA – Explore the Elenhian garden_03…   6 comments

ROMANIA – Explore the Elenhian garden_03…