Toamna patriarhului… (asculta vîntul lunar în întuneric, simţea paşii timpului in intuneric…)   Leave a comment

…asculta vîntul lunar în întuneric, simţea paşii timpului in intuneric…

Insă nimeni nu se răsculă, domnule general, pentru că nimeni nu uita că ne mai spuseseră odată toate astea sub cuvînt de onoare militară şi totuşi oamenii au fost masacraţi cu gloanţe pretextîndu-se că se strecuraseră provocatori care deschiseră focul asupra trupelor astfel încît de data asta nu ne mai putem bizui nici pe norod, domnule general, şi am fost nevoit să port eu singur povara acestei pedepse, a trebuit să semnez singur zicîndu-mi maică-măiculiţă, Benedición Alvarado, nimeni nu ştie mai bine ca tine că-i mai sănătos să rămînem fără mare decît să permit debarcarea puşcaşilor, adu-ţi aminte că ei erau cei care gîndeau ordinele pe care mă obligau să le semnez, ei îi făceau pe artişti să ajungă pederaşti, ei aduseră Biblia şi sifilisul, ei le băgau oamenilor în cap că viaţa e uşoară, mamă, că totul se obţine cu bani, că negrii sînt contagioşi, încercară să ne convingă soldaţii că patria înseamnă căpătuială şi că simţul onoarei era o prostie născocită de guvern pentru ca armata să lupte pe gratis, şi numai spre a evita repetarea unor asemenea nenorociri le-am acordat dreptul de a se bucura de mările teritoriale după cum vor găsi de cuviinţă potrivit intereselor uma­nităţii şi păcii între popoare, înţelegînd că respectiva cedare se referea nu numai la apele fizice vizibile de la fereastra dormitorului său pînă în zare, ci şi tot ce înseamnă mare în sensul cel mai larg, adică fauna şi flora specifice acestor ape, regimul vînturilor, capriciile milita­rilor săi, totul, însă niciodată nu mi-am putut închipui că erau în stare să facă ceea ce au făcut, luînd cu dragele alea uriaşe de absorbţie ecluzele numerotate ale bătrînei noastre mări asemeni unui joc de şah, în al cărei crater năruit văzurăm apărînd străfulgerările instantanee ale resturilor scufundate din străvechiul oraş Santa María del Darien ras de pe faţa pămîntului de urgia invaziei furnici­lor uriaşe, văzurăm nava-comandant a amiralului cel mai de seamă al mării oceanice aşa cum o văzusem eu de la fe­reastra mea, mamă, era exact la fel, prinsă în hăţişul de scoici pe care colţii dragelor îl smulseră brusc înainte ca el să fi avut timp să ordone un ultim omagiu demn de im­portanţa istorică a acelui naufragiu, luaseră tot ceea ce fu­sese raţiunea războaielor mele şi motivul puterii lui nelăsînd decît cîmpia pustie cu pulbere lunară pe care el o privea cu inima strînsă ori de cîte ori trecea prin dreptul geamurilor strigînd maică-măiculiţă, Benedición Alvarado, luminează-mă cu înţelepciunea ta, căci în nopţile din ulti­ma vreme se trezea înspăimîntat, morţii patriei se ridicau din morminte spre a-i cere socoteală în legătură cu marea, îi auzea cum zgrepţănau pereţii, îl îngrozeau vocile neîngropate, privirile postume ce-i pîndeau prin gaura cheii urmele paşilor săi imenşi de reptilă muribundă în mlaştina fumegîndă a celor de pe urmă smîrcuri salva­toare din casa împresurată de negură, cutreiera fără răgaz la răscruce de elizee tîrzii şi de rafale de mistral artificial stîrnite de maşina de vînt pe care i-o dăruise ambasadorul Eberhart ca să mai uite de afacerea proastă cu marea, vedea pe creasta falezei lumina solitară a casei de odihnă a dictatorilor în exil care dorm ca nişte boi în timp ce eu mă chinui, nenorociţilor, îşi amintea de ultimul sforăit al mamei sale Benedición Alvarado în conacul de la marginea oraşului, de somnul ei liniştit de vînzătoare de păsări în camera luminată de veghea busuiocului de pădure, cine ar mai fi ca ea, suspina, mamă fericită dormind, ea care nu s-a speriat niciodată de ciumă, nu s-a lăsat intimidată de dragoste şi nici îngrozită de moarte, iar el în schimb era atît de copleşit că pînă şi rafalele farului rămas fără mare ce pîlpîiau în ferestre îi păreau murdărite de morţi, fugi înspăimîntat de fantasticul licurici sideral a cărui orbită de coşmar giratoriu răspîndea efluviile primejdioase de pulbere lucitoare din măduva morţilor, stingeţi lumina aceea, strigă, o stinseră, porunci să călăfătuiască palatul pe dinăuntru şi pe dinafară ca să nu se strecoare prin crăpăturile uşilor şi ferestrelor nici măcar ascunsă amestecîndu-se cu alte miresme vreo adiere oricît de uşoară a vîntului nocturn al morţii, rămase în beznă, bîjbîind, respirînd anevoie în zăpuşeala fără aer, simţind cum trece prin oglinzi întune­cate, nestînd în loc de spaimă, pînă cînd auzi tropot de copite în craterul mării şi era luna ce se înălţa cu zăpezile-i decrepite, înfricoşătoare, luaţi-o de acolo, strigă, stingeţi lumina stelelor, ce naiba, poruncă de la Domnul, însă nimeni nu se arătă la strigătele lui, nimeni nu-l auzi, doar damblagiii care se treziră speriaţi prin fostele birouri, orbii pe scări, leproşii umeziţi de rouă din zori care se ridicară la trecerea lui printre tufele cu primii trandafiri pentru a-l implora să le dea din mîna lui sarea tămăduirii, şi atunci se întîmplă minunea, necredincioşilor din lumea întreagă, idolatri nenorociţi, el ne atinse creştetul în trecere, unul după altul, ne atinse pe fiecare în locul unde aveam vreun beteşug, cu o mînă netedă şi atotştiutoare, mîna adevărului, şi în clipa în care ne atingea ne recăpătăm sănătatea trupului şi liniştea sufletului, ne reveneau puterile şi pofta de viaţă, şi-i văzurăm pe orbi uimiţi de strălucirea trandafirilor, îi văzurăm pe damblagii împiedicîndu-se pe trepte şi văzurăm propria-mi piele de nou-născut pe care o arăt acum colindînd bîlciurile din lumea întreagă ca să nu fie nimeni fără să cunoască vestea miracolului, şi simţirăm parfumul acesta de crini timpurii din cicatricile rănilor mele pe care-l răspîndesc pe faţa pămîntului spre batjocura necredincioşilor şi învăţarea de minte a desfrînaţilor, strigau toate astea prin oraşe şi sate, pe la petreceri şi procesiuni, străduindu-se să inspire norodului groaza de miracol, dar nimeni nu credea c-ar fi adevărat, socoteam că şi de data asta era vorba de unul din mulţii oameni de la palat pe care-i trimiteau prin ţară cu o bandă de şarlatani ca să încerce să ne convingă de ultimul lucru de care aveam nevoie să credem că el redase leproşilor pielea, orbilor lumina ochilor, damblagiilor putinţa de a se mişca, credeam că era cel de pe urmă tertip al regimului spre a atrage atenţia asupra unui preşedinte nesigur a cărui gardă personală se redusese la o patrulă de recruţi şi asta împotriva opiniei unanime a consiliului de miniştri care stăruise, nu, domnule general, era neapărată nevoie de o protecţie mai serioasă, cel puţin o unitate de trăgători, domnule general, însă el se opuse cu îndărătnicie, nimeni n-are motiv şi nici chef să mă omoare, singurii care aţi avea sînteţi voi, miniştrii mei nepricepuţi, comandanţii mei leneşi, atît doar că nu îndrăzniţi nici nu veţi îndrăzni s-o faceţi în vecii vecilor fiindcă ştiţi că apoi va trebui să vă ucideţi între voi, astfel că rămase numai garda de recruţi pentru casa aceea de izbelişte unde vacile hoinăreau după bunul lor plac din vestibulul de la intrare pînă în salonul de audienţe, mîncaseră pajiştile cu flori de pe goblenuri, domnule general, mîncaseră arhivele, însă el n-auzea, văzuse prima vacă ce a urcat scările într-o seară de octombrie cînd era cu neputinţă să stai afară de furia potopului, încercase s-o alunge cu mîinile, vacă, văcuţă, amintindu-şi pe nepusă-masă că vacă se scrie cu v de la vacă, o mai văzuse apoi mîncînd abajurul de la lămpi, într-o perioadă a vieţii cînd începea să înţeleagă că n-avea rost să se deranjeze ducîndu-se pînă la scări ca să alunge o vacă, se pomenise în salonul de bal cu alte două exasperate de găinile care li se urcau pe spi­nare ciugulindu-le căpuşele astfel încît în nopţile acestea din urmă în care vedeam lumini ca de vapoare şi auzeam tropot de copite de animale mari dincolo de pereţii forti­ficaţi, pricina era el care mergea cu felinarul aprins, disputîndu-şi cu vacile un loc unde să doarmă, în timp ce în exterior viaţa publică se desfăşura mai departe fără el, zilnic vedeam în ziarele guvernamentale fotografiile trucate de la audienţe civile şi militare în care apărea mereu cu altă uniformă potrivit caracterului fiecărei împrejurări, ascultam la radio discursurile repetate an după an de atîta amar de vreme la toate zilele importante ale patriei, era prezent în vieţile noastre de cum ieşeam din casă, cînd intram în biserică, ori cînd mîncam şi dormeam, deşi era de notorietate faptul că abia de-şi mai putea tîrî cizmele rustice de drumeţ împătimit prin casa decrepită al cărei personal se redusese pe atunci la trei sau patru ordonanţe care-i dădeau să mănînce, se îngrijeau ca ascunzătorile unde-şi ţinea mierea de albine să fie mereu pline şi alun­gau vacile ce făcuseră un adevărat prăpăd în statul-major al mareşalilor de porţelan din biroul interzis unde el avea să moară după cum glăsuiau prezicerile ghicitoarelor şi de care uitase chiar el, rămîneau în aşteptarea ordinelor lui întîmplătoare pînă cînd atîrna felinarul în cui şi se auzea zgomotul celor trei zăvoare, celor trei lacăte şi celor trei drugi de la dormitorul cu aer înăbuşitor din pricina lipsei mării, şi atunci se retrăgeau în camerele lor de la parter convinse că el se lăsase în voia viselor de înecat singuratic pînă în zori, dar se deştepta tresărind pe neaşteptate nu mai era chip să închidă ochii, îşi tîra picioarele uriaşe de strigoi prin casa imensă cufundată în beznă în care abia se auzea rumegatul leneş al vacilor şi respiraţia uşoară a găi­nilor adormite pe cuierele viceregilor, asculta vîntul lunar în întuneric, simţea paşii timpului în întuneric…

va urma…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: