Franz KAFKA – JURNAL…   2 comments

JURNAL…

Franz KAFKA

6 mai 1912, ora 11. Pentru prima dată după câtva timp, eşec total la scris. Sentimentul unui om încercat.

Vis recent: mergeam cu tata prin Berlin în tramvaiul electric. Aspectul de metropolă era reprezentat de numeroase bariere, pe care le găseam de fiecare dată ridicate; erau vopsite în două culori şi neascuţite la capete. În rest, era aproape pustiu peste tot; doar aceste bariere erau în număr mare. Am ajuns în faţa unei porţi, am coborât pe nesimţite şi am intrat pe poartă. Dincolo de aceasta se înălţa un perete foarte abrupt, pe care tata la escaladat aproape dansând, cu atâta uşurinţă, încât picioarele lui parcă-şi luaseră zborul. Desigur, era şi o oarecare lipsă de consideraţie în faptul că tata nu mă ajuta deloc, căci am ajuns sus doar cu un efort suprem, căţărându-mă în patru labe şi alunecând de multe ori îndărăt, ca şi cum zidul ar fi devenit cel mai abrupt sub mine. Neplăcut mai era şi faptul că zidul era acoperit cu excremente umane, din care se desprindeau bucăţi ce-mi rămâneau agăţate mai ales pe piept. Le priveam aplecându-mi faţa şi dădeam cu mâna peste ele. Când am ajuns, în sfârşit, sus, tata, care ieşea deja dintr-o clădire, s-a aruncat numaidecât de gâtul meu, m-a sărutat şi m-a strâns în braţe. Purta o redingotă scurtă, demodată, de care-mi aduceam aminte, căptuşită pe dinăuntru ca o stofă. „Acest doctor, von Leyden 1, este totuşi un om admirabil!” striga el întruna. Dar nici nu-l vizitase în calitate de medic, ci doar ca pe un om pe care merită să-l cunoşti. Îmi era puţin teamă că va trebui să intru şi eu la el, însă nu mi s-a cerut acest lucru. În spatele meu, spre stânga, am văzut un bărbat care mi-a întors spatele; şedea într-o cameră ai cărei pereţi erau numai din sticlă. Apoi s-a vădit că aceasta era secretarul profesorului, că tata vorbise, de fapt, doar cu el, şi nu cu profesorul însuşi, dar că în acel secretar întrezărise întruchipate, într-un fel, calităţile profesorului, astfel încât se socotea la fel de îndreptăţit să-l aprecieze pe profesor în orice privinţă, ca şi când ar fi vorbit cu el personal.

Teatrul Lessing: Şobolanii 2.
Scrisoare către Pick, pentru că nu i-am mai scris. Carte poştală către Max, ca să-i spun cât mă bucur de Arnold Beer 3.

9.V.[1912]. Aseară am fost la pick la cafenea.
Cum mă agăţ, în pofida oricărei nelinişti, de romanul meu 4, aidoma unei statui care priveşte în depărtare şi se prinde bine de soclu.

Astăzi, seară dezolantă în familie, Soră-mea 5 plânge din cauza noii ei sarcini, cumnatul are nevoie de bani pentru fabrică, tata e nervos din pricina soră-mii, a prăvăliei şi a necazurilor pe care le are cu inima, cea de-a doua soră este nefericită şi ea, mama e nefericită peste poate, iar eu – cu mâzgălelile mele.

22 mai [1912]. Ieri am petrecut o seară minunată cu Max. Ori de câte ori se-ntâmplă să mă iubesc, constat că pe el îl iubesc şi mai tare. Cabaretul Lucerna: Madame la Mort de Rachilde 6 şi Visul unei dimineţi de primăvară 7. grăsana amuzantă din lojă. Sălbatica aceea cu nasul din topor, cu faţa murdară de cenuşă, cu umerii care dădeau să iasă din rochia nu prea decoltată de altfel, cu spinarea ce se smuncea în toate părţile, cu bluza simplă, albastră cu picăţele albe, cu mănuşa de scrimer, pe care o puteai vedea întruna, pentru că fata obişnuia să-şi sprijine toată mâna dreaptă sau numai vârful degetelor pe coapsa dreaptă a maicăsii o femeie veselă care şedea alături. Cosiţele împletite deasupra urechilor, panglica de culoare albastru-deschis, nu tocmai curată, legată la ceafă apoi părul, care în faţă i se adună într-un moţ firav, dar stufos şi dă roată frunţii, profilându-se în afara acesteia, ca o streaşină. Mantoul ei călduros şi uşor, care cade în falduri şi atârnă neglijent din cauza moliciunii, atunci când ea discută la casa de bilete.

23 [mai, 1912]. Ieri: în spatele nostru, un om a căzut de pe scaun de plictiseală. O comparaţie din Rachilde: oamenii care se bucură de soare şi le cer şi celorlalţi să se bucure sunt ca nişte beţivi ce se întorc noaptea de la o nuntă şi-i silesc pe cei care le ies în cale să bea în sănătatea unei mirese pe care aceştia din urmă nu o cunosc.

Scrisoare către Weltsch; i-am propus să ne tutuim.
Ieri, scrisoare frumoasă adresată unchiului Alfred din pricina fabricii.
Alaltăieri, scrisoare către Lowy.
Astă-seară, din cauza plictiselii, m-am spălat pe mâini, în baie, de trei ori la rând.

Teama de singurătate în Duminica Rusaliilor, iar luni sub incredibilul motiv că părinţii pleacă la Franzensbad.
Un copil cu două codiţe, cu capul descoperit, cu hăinuţa largă, roşie cu picăţele albe, cu picioarele goale şi fără încălţări, traversează şovăitor digul carosabil de lângă Teatrul Naţional, ţinând într-o mână un coşuleţ, iar în cealaltă o lădiţă.
La începutul piesei Madame la Mort, actorii joacă întorşi cu spatele, conform principiului: în împrejurări similare, spinarea unui diletant este la fel de frumoasă ca şi cea a unui actor bun.
Ce ţi-e şi cu conştiinciozitatea oamenilor!

În ultimele zile, o excelentă conferinţă a lui Davis Trietsch 8 despre colonizarea Palestinei.

25 [mai, 1912]. Tempo slab; prea puţin temperament.

27 [mai, 1912]. Ieri, Duminica Rusaliilor; vreme rece; excursie nu tocmai plăcută cu Max şi Weltsch.
Seara, la cafenea, Werfel mi-a dat Vizita din Câmpiile Elizee 9.
O parte dintre oamenii de pe Niklasstrabe şi toţi cei aflaţi pe pod se întorc înduioşaţi să se uite după un câine care însoţeşte, lătrând tare, o ambulanţă. Până când renunţă brusc şi se întoarce, manifestându-se ca un câine obişnuit, de aiurea care a urmărit salvarea fără nici o intenţie deosebită.

1 iunie 1912. N-am scris nimic.

2 iunie [1912]. N-am scris aproape nimic.
Ieri, la reprezentanţă, conferinţa doctorului Soukup 10 despre America. (Cehii din Nebraska; toţi funcţionarii din America sunt aleşi, fiecare trebuie să aparţină unuia dintre cele trei partide – republican, democrat sau socialist – o întrunire electorală a lui Roosevelt. Care-l ameninţă cu paharul pe un fermier ce-i aduce o obiecţie; oratori ambulanţi, care poartă cu ei, drept podium, o lădiţă.) Apoi, sărbătoarea Primăverii 11; pe urmă, l-am întâlnit pe Paul Kisch, care mi-a povestit despre dizertaţia lui, Hebbel şi cehii. Are nişte excrescenţe la ceafă. Vorbeşte impresionant despre mândra lui.

6 iunie [1912]. Joi, Sărbătoarea Trupului Domnului.
Felul în care aleargă doi cai, dintre care unul, în ceea ce-l priveşte, îşi lasă capul în jos şi abandonează cursa, apoi îşi scutură toată coama, răzvrătindu-se parcă împotriva lui însuşi; pe urmă-şi înălţă capul şi abia atunci pare să-şi reia mai sănătos alergarea din care nici nu s-a oprit, de fapt.

Acum citesc din scrisorile lui Flaubert: „Romanul meu este stânca de care stau agăţat şi nu ştiu nimic din ceea ce se petrece în lume”. – În ce mă priveş

te, am făcut o însemnare asemănătoare pe 9 mai.
Am umblat două ore pe străzi lipsit de greutate, de oase şi de trup, meditând la câte am pătimit după-amiază în timpul scrisului.

7 iunie [1912]. Nasol. Astăzi n-am scris nimic. Mâine n-am timp.
Luni, 6 [8] iulie 1912. Am început ceva. Sunt cam adormit. Totodată mă simt părăsit printre aceşti oameni complet străini. 12

9 august [1912]. N-am scris nimic de atâta vreme. Să încep de mâine. Altfel voi ajunge iar la o insatisfacţie care se prelungeşte irezistibil; de fapt, sunt deja copleşit de ea. Încep stările nervoase. Dar dacă sunt în stare de ceva, pot s-o fac şi fără precauţii superstiţioase.

Născocirea diavolului. Dacă suntem posedaţi de diavol atunci nu poate fi vorba de unul singur, căci altminteri am trăi liniştiţi cel puţin pe pământ; am trăi ca şi cum am fi împreună cu Dumnezeu: uniţi, fără contradicţii şi fără să cădem pe gânduri, întotdeauna siguri de cel ce ne susţine. Chipul lui nu ne-ar înspăimânta, căci, fiind demonici şi având o oarecare sensibilitate faţă de acest aspect, am fi suficient de isteţi încât să preferăm să ne sacrificăm o mână cu care să-i acoperim chipul. Dacă am fi stăpâniţi numai de un diavol, care să ne cuprindă dintr-o privire, calm şi netulburat, întreaga făptură şi să aibă o libertate de decizie imediată, atunci el ar avea şi destulă forţă să ne ţină cât ne e dat să trăim ca oameni, atât de sus, deasupra spiritului dumnezeiesc din noi şi să ne mai vânture de colo-colo ca să nu reuşim să vedem nici o lumină de la Dumnezeu, aşadar să nu ne mai frământe nimic din ceea ce vine de la El. Doar mulţimea diavolilor ne poate face nefericiţi pe pământ. De ce nu se stârpesc între ei până la unul, sau de ce nu se subordonează unui diavol mai mare? Ambele variante ar fi în sensul principiului demonic de a ne înşela cât mai reuşit cu putinţă. Ce rost mai are, în absenţa unităţii, grija excesivă pe care ne-o poartă toată diavolimea? Fără doar şi poate, diavolilor trebuie să le pese mai mult decât lui Dumnezeu de faptul că unui om îi cade un singur fir de păr, căci diavolul pierde, cu adevărat, părul pe când Dumnezeu nu. Însă câtă vreme avem în noi o mulţime de diavoli, nu vom ajunge niciodată să ne simţim bine.

Anunțuri

2 responses to “Franz KAFKA – JURNAL…

Subscribe to comments with RSS.

  1. I REALLY liked your post and blog! It took me a minute bit to find your site…but I bookmarked it. Would you mind if I posted a link back to your post?

  2. Regards…adm

    Andrei D.MITUCA

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: