Gheorghe RECHESAN – PIPA lui VERMEER…   Leave a comment

PIPA lui VERMEER…

Gheorghe RECHESAN

– Am scris un poem de zile mari! îi spuse Shlomo, amicului său, Efraim.
– Nu mai spune, despre ce e vorba în el? îl iscodi acesta.
– Să ţi-l recit?!
Fără să aştepte un răspuns, Shlomo scoase o foaie din buzunar, îşi puse ochelarii de prezbit pe şaua nasului său coroiat şi începu să citească:
– Ce facem…
– Mîncăm, nu? spuse Efraim.
Într-adevăr, stăteau amîndoi la masă cu un castron mare, plin cu supă, dinainte.
– Ăsta e titlul, prietene! zise morocănos autorul privind peste rama ochelarilor.
– Aha, am priceput, dă-i drumul…mormăi Efraim umplîndu-şi farfuria, pînă la dungă, cu lichidul limpede, în care pluteau bănuţi aurii de grăsime.
Shlomo hîrîi din gîtlej, dregîndu-şi glasul şi începu să recită rar şi apăsat:

„Îl luăm pe Vermeer, are un rînjet nebun
Da’ e scuzabil, n-are sărmanul dantură
Ca aripile cerescului, angelicului lăstun
Îi fîlfîie vorbele-n gîtlej şi-n gură…”

– Stai niţel, îl întrerupse Efraim, de ce să îl luăm taman pe Vermeer?
– Fiindcă am avut un vis minunat azi-noapte: se făcea că mă plimbam pe un coridor întunecos, plin de boarfe şi mobilă desperecheată…
– Exact ca-n dugheana de telal al lui Moritz…
– Da, exact ca acolo…iar la capătul coridorului am dat peste un tablou vechi. Am şters pînza de praful şi pînzele de paing care-o acopereau şi cînd colo, ce să vezi! Un adevărat chilipir, era vorba de tabloul lui Vermeer, „Portret de bărbat cu pipă!”
– Ăla e de van Eyck, preciză Efraim.
– Te pricepi la pictură ca găina la turnatul clopotelor… van Eyck a pictat „Portret de bărbat cu turban albastru”! îl corectă Shlomo.
– Poate, dar de ce ar fi ştirb Vermeer? Nu erau destui dentişti în Delft, ce naiba? Am citit eu într-un almanah că primul om care a purtat o proteză dentară a fost preşedintele Americii, George Washington , îi făcuse un dulgher dinţi din lemn de sequoia…
– Lasă-l dracului pe Washington şi dinţii lui de lemn, se burzului Shlomo, eu vreau să-ţi împărtăşesc o poezie inegalabilă, plină de învăţături şi tu te legi de amănunte!
– Păi tu mi le-ai furnizat…pe gratis! se apără Efraim.
– De ce vă ciorovăiţi? intră în discuţie Blima, consoarta lui Efraim.
– Shlomo a scris un poem! o lămuri bărbatu-su.
– La Lodz cică nişte studenţi la teologie au spînzurat momîia lui Stalin!
– Mare scofală, Stalin e mort de mai bine de douăzeci de ani!
– Da, dar ei de-abia acum au aflat…Hai, mîncaţi că se răceşte supa! spuse muierea.
Cei doi îi ascultară îndemnul, fiindcă pe de o parte, era tare ţîfnoasă din fire şi nu suporta să fie contrazisă, iar de pe alta deoarece o gospodină desăvîrşită ca ea rar mai găseai. Nimeni între Pulawy şi Pizdryn nu pregătea mai bine ca Blima lui Efraim, supă cu tăiţei, friptură de gîscă sau ştiucă umplută cu stafide. O vreme în încăpere se auziră doar leorpăituri lacome şi zîngănitul lingurilor în farfurii.
După ce isprăvi de mîncat, Efraim reveni la opera amicului său:
– Chestia e că nu pricep ce te-mpinge să scrii stihuri ca un licean amorezat, în loc să-ţi vezi de negoţul tău? Eşti om în toată firea, e naiba!

Shlomo nu se supără auzind această remarcă. Îi lega de mulţi ani o trainică prietenie, se cunoşteau din fragedă pruncie. Bătuseră amîndoi mingea pe maidan, merseseră laolaltă la şcoală, unde în loc să se străduiască să buchisească alfabetul, necăjiseră fetele, trăgîndu-le de cozi sau băgîndu-le cărăbuşi în sîn, se căţăraseră prin copaci ca să fure poame ori să scotocească prin cuiburile păsărelelor după ouă, ba mai mult, cînd le mijiseră tuleiele se bucuraseră împreună, o vreme, de favorurile Rifcăi Borowitz, o văduvă nurlie, veselă şi tare generoasă cu adolescenţii. Chiar şi-n meseria pe care şi-o aleseseră mai tîrziu, lucrau laolaltă: Efraim deschise o prăvălie cu pînzeturi, stofe, sculuri de lînă şi aţe felurite, iar Shlomo vindea degetare, ace de cusut, nasturi şi foarfece. Numai în viaţa personală destinele lise despărţiseră: Efraim se însurase şi avea şase copii, iar Shlomo rămase holtei.

– N-ai cum să pricepi, zise Shlomo, da’ ia seama: eu de mic copil, de cînd eram la ţîţa mamii, Dumnezeu s-o ierte, iubeam poezia…
Efraim îşi turnă încă cinci polonice de supă în farfurie :
– Bine, hai, citeşte mai departe!
Shlomo îşi puse din nou ochelarii pe nas şi intonă cu patos:

„ Praxiteles citeşte aplecat pe fereastră
În pipă îi fumegă niţeluş tutun
Să ştii că adesea marea nu e albastră
Chiar dacă la Dzialoszyce timpul e bun…”

Înainte de a trece la strofa următoare, Efraim îl întrerupse din nou:
– Aici iar ai scrîntit-o…tabacul l-a adus Nicot din Lumea Nouă pe la una mie şase sute…cum dracu să fumeze Praxiteles tutun, cînd pipa nici nu era inventată…
Din bucătărie se auzi glasul gros al Blimei:
– Iar vă ciondăniţi?
– Ce mai ai de mîncare? întoarse vorba Efraim.
– Colţunaşi cu varză şi jumări! răspunse gospodina, trîntind un castron cît un lighean, aburind îmbietor a untură de gîscă, pe masă.
După ce isprăviră colţunaşii, Efraim îşi şterse buzele unse cu un şervet, îşi lărgi brăcinarul şi rîgîind cuviincios, cu palma la gură, se-ntoarse la poezia amicului său:
– Acu’ dacă-s sătul parcă mi-ar pica mai bine stihurile tale!
– Da’ nu mă mai întrerupi, că altfel nu mai citesc nimic…
– Of-of-of, da’ supărăcios mai eşti, ca un prunc căruia îi iei jucăria!
– Mai sunt două strofe, da’ dacă nu taci mîlc, să n-am parte de muşterii, să dau faliment şi să-mi scoată casa la mezat dacă ţi-oi mai citi o poezie-n viaţa mea…
– Să-mi ia foc dugheana dacă te mai întrerup!
Odată stabilite condiţiile lecturii, Shlomo îşi luă avînt a treia oară şi recită:

„ Oare de ce oi fi de Ceruri urgisit
Că doar mă făcu El din humă neagră
Din caolin şi lut roşu amestecate iscusit
De ce dumnezeirea acum mă reneagă

Mă poreclesc toţi c-aş fi jigodie şi poltron
Au sîngele meu nu e aidoma unui cîine
Călcat pe caldarîm de un camion
Ce facem, ce facem în ziua de mîine?”

După ce isprăvi, Shlomo împături foaia cu versuri, o puse în buzunar şi-şi scoase ochelarii:
– Eiii, ce zici?
Efraim molfăia o pară răscoaptă.
– Ce să zic? M-am jurat să nu te-ntrerup…ce vrei să-mi ia foc prăvălia?!
– Da, dar am isprăvit…ce zici de poem, aşa-i că-i măreţ?
Celălalt puse cotorul perei pe şervet:
– E măreţ…da’ nu văd la ce-ţi foloseşte?
Shlomo se ridică de la masă şi-şi luă de pe spătarul scaunului surtucul.
– Iote la el, iar te-ai supărat!
– O să-ţi mai citesc eu poeziile mele cînd o să gătească Blima papricaş de porc!
– Mare scofală, să ştii că n-am să pot dormi la noapte de-aşa un mare necaz!
Furios, nimerind cu greu mînecile surtucului, Shlomo ieşi pe uşă fără să salute.
Efraim ieşi în uliţă şi strigă în urma lui:
– Mîine vii la masă?
Shlomo se întoarse, îl măsură cu dispreţ şi întrebă:
– Ce-aveţi la prînz?
– Friptură de gîscă cu prune şi orez, îl lămuri Efraim… da’ mai adu o poezioară nouă, c-aşa de bine îmi mistuie rînza după ce mi-o citeşti!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: