Gheorghe RECHESAN – Omul in Roba Portocalie…   Leave a comment

Omul in Roba Portocalie…

Gheorghe RECHESAN

Aşezat pe un scaun, îl privesc pe cel din faţa mea, aidoma celui pe care stau : spătarul, două bucle din fier vopsit în negru, blatul rotund tapisat cu imitaţie de ratan, din plastic galben-pai, picioarele proptite eficient pe gresia nisipie a pardoselii. Dacă aş întinde mîna i-aş atinge un genunchi, coapsa sau şoldul.

Mi-aprind o ţigară, inspir adînc fumul amar şi îi suflu spiralele înecăcioase în nas. Nu scoate un cuvînt, nu schiţează un singur gest, stă cu palmele sprijinite pe rotule, imobil şi zîmbeşte enigmatic.
Dintre toate maladiile mentale de care poate suferi cineva, m-am procopsit, şi aceasta poate fi demonstrată nu prin fapte concrete, aşa cum s-ar aştepta orice om care se aventurează la o pozitivă explorare a marasmelor sufletului, dincolo de care orice comunicare devine imposibilă, ci prin urmele pe care mîna mea, încleştînd un creion obişnuit, în muchii hexagonale, le lasă pe albul foii, cu cea mai nefirească dintre toate: văd siluete, priviri şi chipuri, indivizi care altora li se par invizibili.

De vreo trei luni mă urmăreşte doar unul singur, acelaşi, deşi e deghizat în diferite costumaţii. Acum poartă o robă în croi oriental de culoarea şofranului, un portocaliu stins pentru miopi, cărora îngustarea cîmpului vizual le crează de cele mai multe ori distorsiuni cromatice, şi mă priveşte fix. Irişii de un verde ireal, ceva între nuanţa de jad patinat şi verde sticlă, se asortează cu tenta pastelată a hainei şi cu ţeasta cenuşie, tunsă chilug, care la tîmple are strălucirea boabelor de rouă pe un strat de licheni uscaţi.
Trag scaunul meu către tăblia marmorată a mesei şi sting chiştocul ţigării într-un bol de porţelan, printre petale uscate de trandafir, bace stafidite şi crenguţe de cedru. O chelneriţă tînără, cu o fizionomie vag mongoloidă, pomeţi laţi, buze ca cireşele, lăcuite în rubiniu, ochi migdalaţi cu irisul catifelat, se apropie zîmbind convenţional şi ne întreabă ce sortiment de ceai vrem să bem.
“ Un Green Monkey de Fujian” îi spun, dar tipul în robă portocalie face o grimasă de dezaprobare.
“ Nu, mai bine un Hui Ming verde!”
“ Nu avem momentan…poate primim săptămîna viitoare!” spune fata, făcînd două gropiţe gemene în obraz.
“ Atunci, Dragon Pearl de Assam!”
Bonzul invizibil desenează cu arătătorul în aer o caligramă încîlcită, dar eu mă holbez în gol, neînţelegînd nimic şi spun enervat:
“ Staţi puţin, nu vreau ceai, aduceţi-mi doar un pahar cu apă!”
“Caldă sau rece?” întreabă chelneriţa, răsfrîngîndu-şi dispreţuitor buzele pline.
“ Plată. La temperatura camerei.”

Arătarea în ţoale oranj rîde muţeşte, arătîndu-şi dinţii mari, strîmbi, dar sănătoşi şi-l înţeleg: să comanzi apă într-o ceainărie e ca şi cînd te-ai coborî într-o cramă cu vinuri vechi şi-ai cere o halbă de bere rece.
La masa din stînga, în apropierea mea, două tipe, una blondă, tunsă chilug cu un cercel de inox în nară, cealaltă, grasă, strînsă într-o rochie neagră cu imprimeuri mărunte, albe, foarte decoltată şi o frizură la modă, în şuviţe negre şi albe, stau ochi în ochi strîngîndu-şi cu tandreţe mîinile deasupra mesei şi sporovăiesc în şoaptă. În timp ce aştept apa, mă întreb de ce oare priveliştile cu lesbiene în diferite ipostaze nu-mi provoacă repulsie, cred că asta e valabil pentru majoritatea bărbaţilor normali, în timp ce găsesc dezgustătoare orice apropiere între doi gay. Tipul meu le priveşte cu scîrbă, o cută verticală, acuzatoare, i s-a săpat între sprîncenele sure, iar ochii aruncă săgeţi de indignare ca şi cînd ar spune: “ ar trebui interzise drastic manifestările erotice între două persoane de sex opus în orice spaţiu public, pieţe, autobuz, metrou, tren, avion, feribot, restaurante, ceainării…”
Le las pe lesbiene să-şi vadă de flirtrul lor şi privesc masa din dreapta mea, la care stă aşezat un domn în vîrstă care înmoaie biscuiţi din orez într-un bol mare cu ceai şi îi mestecă hulpav, plescăind cu poftă. Poartă un costum ecru din pînză de in, cu buzunare mari, aplicate, o bandană cafenie cu picăţele galbene legată la gît, iar pălăria din pai, o panama veritabilă e aşezată alături cu borurile în jos. .Firimiturile lipicoase i s-au aninat de mustaţa albă, stufoasă, îngălbenită de nicotină, probabil fumează numai pipă, iar cînd scoate o batistă nu prea curată ca să-şi ştergă gura, îmi las privirea în jos, nu e elegant să te zgîieşti cu insistenţă la cineva în timp ce mănîncă şi observ că are picioarele vîrîte într-o pereche de papuci de casă din molton cadrilat maron-negru-galben.
Chelneriţa pluteşte spre mine cu paşi elastici, bîţîindu-şi şoldurile adolescentine şi aşează pe masă o sondă cu apă în care plutesc un pai negru din plastic şi o felie transparentă de lime. “Poftă bună” ciripeşte ea zeflemitoare şi se-ndreaptă spre altă masă.

Bătrînul cu biscuiţii de orez mă priveşte surprins în timp ce duc paharul la gură. Ochii lui spălăciţi şi apoşi, cu albul corneei împînzit de vinişoare, emană o milă duioasă de parcă m-ar compătimi: “săracu’ n-are bani de-un ceai” şi atunci trîntesc paharul fără să beau nici o înghiţitură. Aşez sfidător sub el o bancnotă de o sută, mă ridic împingînd scaunul în spate şi mă îndrept grăbit spre uşă. Omul în portocaliu mă urmează la doi paşi în urmă, dar cînd trece pe lîngă masa lesbienelor, un fald al ţoalei se agaţă de trompa elefănţelului din porţelan alb, plin cu ceai şi-l trînteşte pe duşumea.Cioburile ţipă neputincioase, tipele mi-aruncă priviri iritate de parcă le-aş fi surprins goale în dormitor, moşul gîlgîie în gîtlej un început de hohot senil, iar chelneriţa apare cinci secunde mai tîrziu cu un făraş şi o măturiţă din sorg în mîini.
“Mă scuzaţi, n-am vrut să… cît costă ceainicul, îl plătesc imediat!” mă bîlbîi stînjenit, fiindcă am oroare de astfel de incidente, dar ea îmi răspunde cu indiferenţă:
“Trei sute…e produs manual, din caolin chinezesc veritabil.”
E revoltător, un rahat de hîrb produs de serie în Taiwan să coste atît, dar nu comentez, îi îndes banii în buzunarul şorţuleţului şi ies în sfîrşit pe uşa din sticlă opacă, însoţit de clinchetul argintiu al clopoţelului atîrnat de canat.
Păşesc grăbit fără să mai întorc capul, ştiu că e în urma mea şi n-aş fi deloc surprins dacă l-aş auzi milogindu-se monoton către trecători : hare Krishna, hare-hare.

Ciudat, în timp ce mă chiorăsc în vitrina unui magazin de pantofi nu-i văd reflexia oglindită lîngă chipul meu crispat, dar cînd mă întorc îl văd. Mă priveşte liniştit cu mîinile încrucişate pe piept , cu acelaşi zîmbet îngheţat pe buze.
“N-ai de gînd să spui ceva, îl apostrofez în şoaptă, cine eşti, de unde vii, de ce te ţii scai de mine?”
El continuă să tacă, dar flutură mînecile robei şi îşi desface braţele, îmbrăţişînd aerul cu un gest elocvent.
Un maidanez mic, cu blana albă, mă amuşină surprins, îl ocoleşte pe bonz şi se uşurează lîngă un coş de gunoi de aceeaşi culoare cu roba. Un stol de porumbei de toate nuanţele, de la gri-moale pînă la albăstrui-metalic, se ridică cu un fîlfîit sonor, aripile plesnesc sec aerul ca o serie de palme pe obrazul Lupei Capitolină, o copie micşorată aşezată pe un soclu ridicol de înalt în mijlocul scuarului încadrat de tufe prăfuite de tuia, dă un ocol larg pieţii, apoi se ascunde în lucarnele acoperişurilor înalte din jur. O porumbiţă albă se desprinde din formaţie, aterizează pe capul de bronz întunecat, îşi curăţă aripile cu ciocul şi-apoi rămîne nemişcată, ca un panaş imaculat pe ţeasta lupoaicei.
În colţul străzii ne întîmpină un cerşetor aşezat pe o ladă turtită de carton, cu inscripţia “fragil “ chiar între gambele-i dezgolite şi descărnate. Are o vioară fără corzi aşezată pe genunchi, îşi rostogoleşte albul ochilor în gol şi se milogeşte neobosit, scuipînd cuvintele dintr-o gură ştirbă, încadrată de ţepii murdari ai bărbii, întinzînd spre noi mîna acoperită de cruste lucioase de jeg. Vreau să-l evit, dar umărul bonzului mă împinge cu fermitate în direcţia lui, şi atunci, jenat, scot cîteva monede din buzunar ca să i le dau, dar se petrece un lucru uluitor. În momentul în care cele 3-4 monezi cad spre palma întinsă, bonzul întinde fulgerător mîna dreaptă, le culege din zbor şi mi le vîră înapoi în buzunarul jachetei. Trec mai departe, cerşetorul rămîne o clipă surprins apoi mă împroaşcă cu imprecaţii, dar mă feresc făcînd un pas lateral, ca atunci cînd roata unei maşini răspîndeşte în evantai stropii noroioşi ai unei băltoace. Mă opresc deabia în faţa fîntînei arteziene. Deşi e înnorat, jeturile se curbează răcoroase, încrucişîndu-se într-un halou de picuri denşi, sclipitori şi mă pomenesc rostind fără să vreau:

“ balta cea veche
sunetul unei broaşte
sărind în apă”

Tipul în halat oranj îşi scufundă mîinile în bazin, le văd palide ca doi peşti morţi în unda verzuie, ia apă în palme şi îşi stropeşte obrazul. Mă hotărăsc, fiindcă e clar că nu pot să scap de el să-i pun un nume:
“ Eşti Basho…îţi convine?”
Face o reverenţă ţeapănă cu palmele lipite în dreptul pieptului, iar mie îmi vine să-l împing în bazin şi să-i prăvălesc în ţeastă unul dintre cei şapte peşti din bronz coclit din gîtlejul cărora ţîşneşte apa. Observ că mînecile cămeşoaiei sunt uscate deşi şi-a vîrît braţele în apă pînă la cot, iar obrazul îi luceşte umed.
Brusc, mă simt obosit de parcă aş fi străbătut o creastă muntoasă în pas alergător şi hotărăsc să mă întorc acasă.
“ Hai, Basho, te invit la mine”, îi spun resemnat şi mă îndrept spre staţia de autobuz.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: