Ionut POPA – Un zimbet de primavara…   1 comment

Un zimbet de primavara…

Ionut POPA

– „Nu mor caii când vor câinii!”
– Ah, Dumitrule, știu că ești de acord cu mine. Ce rău îmi pare că nu spui nimic. Cum or fi reușit să te aducă în halul ăsta? Fiori de sticlă îmi pătrund pe sub pielea și se sparg în șira spinării doar când mă gândesc. Uită-te la tine, ești o legumă. Să chem o asistentă să îți schimbe perfuzia.

Spunând acestea, Sebastian părăsi încăperea în care Dumitru stătea amorțit într-un pat pe jumătate ruginit. Pe holuri răsăreau bolnavii la fiecare pas, ca ciupercile gata putrezite după o ploaie de apă stătută. Trebuia să fie atent să nu se atingă de ei sau, și mai important, să nu se lanseze în vreo discuție cu aceștia; contaminarea ar fi fost iremediabilă. Asistentele se găseau din ce în ce mai greu. Ar fi zis că și-au luat toate zborul, dar nu era așa. Se înghesuiau în podul spitalului. Le înghesuiau doctorii, mai bine spus. Nu pe toate odată, evident. Erau multe care stăteau la coadă, căci n-ar fi încăput în număr mare în podul de dimensiuni, totuși, limitate. Sebastian căutase aproape în tot spitalul o asistentă disponibilă. Când într-un final găsise una, aceasta îi arătase un semn discret prin mișcările la fel de discrete ale degetului mare și arătătorului, unul contra celuilalt, ca și când ar fi făcut o biluță din secrețiile mucoase pe care nu de puține ori le planta cu atenție pe marginile inferioare (ca să nu se observe) ale paturilor bolnavilor. Sondându-și buzunarele, scoase o hârtie pe a cărei față era imprimată un chip ce-i făcea întruna semne cu ochiul asistentei. Aceasta îl urmă până în camera în care zăcea amicul său. Asistenta trase draperiile și deschise larg geamul. Soarele aluneca în camera sordidă de spital pe razele întinse ca niște coarde, și vântul producea acorduri de lumină la atingere acestora.

– Fiți sinceră cu mine, o să-și revină vreodată?
Asistenta privea pacientul cu ochi studioși, îi luă tensiunea, îi schimbă perfuzia și se întoarse către Sebastian.

– Domnule, cunoștința dumneavoastră se află în stare terminală de prostie. Sunt foarte slabe șansele să-și revină. Dar cine știe…
– Nu puteți decât să vă rugați.
– Doamnă, eu nu cred în aiurelile astea. Cui să mă rog? Lui Dumnezeu? Păi Dumnezeu este aproape la fel de inexistent, deci nepăsător, ca statul. Scuzați-mă, nu mă dau în vânt după inutilități. Totuși, e cam nepotrivit să sfătuiți pacienții (sau cunoscuții acestora) să se roage, în contextul în care aceștia se află, până la urmă, în incinta unei instituții sanitare, în care bolnavii ar trebui susținuți cu medicamente, tratamente etc. Dacă știam că le serviți oamenilor gogoși stricate, l-aș fi internat pe Dumitru într-o biserică, dar, din păcate, biserica nu oferă astfel de servicii și deci încercarea mea ar fi eșuat înainte de-a fi putut prinde contur. Sau l-aș fi abandonat într-o mănăstire, dar acolo ar fi trebuit să dau șpagă și, pe deasupra, m-aș fi așteptat oricând la o înștiințare cum că Dumitru este posedat și trebuie exorcizat de urgență. Și alți bani aruncați pe fereastră. Nu este posedat decât de prostie, dar aici intervine altă problemă.

– Stimate domn, eu sunt o simplă asistentă, sufăr la unison cu pacienții. Dacă ar fi după mine, i-aș duce pe toți în țările calde. Dar, cum nu pot, rezultatul este cel pe care deja îl cunoașteți.
Spunând acestea, asistenta se îndreptă către suportul mobil de perfuzie, îi scoase punga în care refulase vizibil câteva dâre consistente de sânge și-o înlocuise cu o alta plină de sănătate.

– Gata, i-am schimbat perfuzia. Trebuie să plec; am o treabă importantă de rezolvat. Să nu mă căutați.

Îi aruncase o privire încruntată lui Sebastian, începând să se descheie la halat puțin câte puțin, continuând și după ce părăsise încăperea înmiesmată de mirosul puternic de primăvară al rahaților de câine abandonați prin curtea spitalului, pe trotuarele din afară curții, la fiecare metru, peste întreaga suprafață minunată a orașului ce se ridica asemenea unui monument de ignoranță, boală și anesteziere generală. La toate acestea se adăugau și materiile fecale ce-i ieșeau lui Dumitru pe gură în scurtele-i momente de străduință sterilă de a închega niște opinii referitoare la starea generală a populației. Era de înțeles, fiind bolnav în stadiu terminal. Norul de parfum pe care tânăra asistentă îl lăsase în spatele său ca un automobil ce-și tușește gazele negre de eșapament de la prea multă benzină cu plumb trezise în carnea lui Sebastian un puseu de bestialitate. Acesta făcuse câțiva pași spre ușă, scoțând discret capul spre a măsura din priviri spatele asistentei care urca scările către unul dintre etajele superioare. Ieșind din transa în care îl aruncase propria-i natură, luă un scaun de sub masa a cărei mușama era destul de lipicioasă și, pe deasupra, părea o plantație de firimituri, îl trase lângă patul bolnavului și începu să citească din ziarul pe care i-l adusese acestuia la solicitarea soției. I-a spus când a trecut pe la ea în ajunul vizitei sale la spital: „dacă treci mânie pe la Mitică, cumpără-i, te rog eu, un ziar, că o să-l facă fericit; și, dacă ai timp, să-i citești câteva titluri – asta o să-l facă și mai fericit (atât cât mai este el în stare să simtă fericirea); nu pot uita niciodată scânteia de satisfacție din ochii lui când deschidea paginile web și citea știrile, și cum spunea el că se simte în siguranță și liber să răsfoiască orice, și protejat de frații noștri mai mari…”. Aici dialogul se întrerupe din rațiuni legate de timpul limitat al autorului (puteți arunca cu oua de struț în el sau cu roșiile stricate de astă iarnă cu gust de plastic). Cert este că soția lui Dumitru s-a înecat într-o cascadă de lacrimi, apropiindu-l pe Sebastian de trupul ei spasmodic și plângând pe umărul bărbatului cu lacrimi de crocodil.

– Dumitrule, mergem mâine la o partidă de fotbal?

I se adresa Sebastian prietenului său, cuprins de un aer șugubăț, pentru a-l îmbărbăta. Gura nt plină de materii fecale a lui Dumitru ștampilă cu zâmbetu-i tâmp atmosfera incoloră și, din nefericire pentru aparatul respirator al lui Sebastian, nu și inodoră. Bolnavul deschidea tot mai des gura în încercarea de a răspunde la provocarea pe care Sebastian i-o lansase atunci când era cât de cât lucid. Dar oricât de mult patos presăra în mișcările imuabile ale buzelor, tot nu izbutea să spună ceva. Piesa cea mai importantă a motorașului său părea că se mișcă în gol.

– Dacă nu vrei, nu vrei. Nu te pot obliga. Dar să nu-mi reproșezi că sunt lipsit de inițiativă.

Cu o expresie de o strunită încântare, Sebastian privi pe fereastră. Într-adevăr, era o vreme frumoasă. Păsăricile pluteau în aerul de uzină al orașului, cântau după notele aruncate în vânt de niște cuci lascivi și, după dezamăgiri consecutive, se întorceau de unde plecaseră, pe crengile nebărbierite ale unor copaci trudiți. Sebastian îi luă mâna prietenului său încercând să facă un lucru ce îl deranja vizibil pe cel din urmă.

– Nu vreau decât să aflu cât ai pulsul. Stai locului un minut. Nu te mai zvârcoli în halul ăsta. Parcă altădată mă puteam înțelege mai bine cu tine. Dar de când te-ai îmbolnăvit… Nici nu știu de ce mă mai strofoc. Ești imposibil!
– Nu… Nu! E tot ce a putut bolnavul să emită pentru a-i demonstra lui Sebastian că se înșală.

– Ce nu? Ce nu?! Ce tot vrei să îndrugi acolo? Suntem tovarăși, ne cunoaștem de atâta vreme, dar află că asta nu mă va opri să-ți închid ușa în nas. Să nu mai zic că te-am sfătuit de zeci de mii de ori să nu mai citești prostiile astea scrise de oameni fără nicio tangență cu domeniul sau cu ale scriiturii. Într-o zi o să vă treziți cu creierul imaculat. Asta dacă o să vă mai treziți.

Sebastian se ridică de pe scaun din cale-afară de nervos. Intenționând să-l arunce la gunoi, luă ziarul pe care îl așezase la picioarele bolnavului după ce îi citise sporadic două sau trei fragmente. Cu toate acestea, într-un acces de cvasiluciditate, Dumitru își prinse amicul de braț pentru a încerca să-l împiedice să arunce obiectul muncii asidue de informare a publicului larg pe care l-a considerat întotdeauna “o operă de artă recurentă”. S-a aflat la aproape un centimetru distanță de a se rostogoli din patul a cărui stare putea foarte bine să-l ridice la “rangul” de exponat al unui muzeu de antichități. Fiecare secundă ar fi putut însemna ultima din întreaga-i istorie vastă de susținere a trupurilor căzute la datorie pe fronturile de consum ale capitalismului.

– Te-ai smintit? Dă-mi drumul! Poți să faci ce vrei, că tot îl rup în bucăți! Nu mai citi porcăriile astea. Nu-ți fac bine deloc, dar deloc. Mai ales dacă e să luăm în considerare starea în care te găsești. Nu! Nu concept așa ceva.

Vorbea mai mult pentru sine, însă bolnavul îl asculta cu o atenție încordată; ar fi vrut acesta să îi spună vreo două vorbe de duh, ca între prieteni, dar bâlbâiala coroborată cu șiroaiele de diaree verbală nu făceau decât să îi consume și ultimele resurse de energie de care mai dispunea. Văzând acestea, cu mâna pe clanță, aproape de a părăsi salonul, pe Sebastian îl cuprinse brusc un vag sentiment de compasiune pentru grămada de carne în delir ce odată se înfățișa pe verticală și era cel mai bun prieten al său. Abandonă intenția de a-l lăsa singur în starea de maximă surescitare în care îl aruncase după ce acesta (Sebastian) căzu, la rându-i, pradă unui teribil acces de furie. Luă din nou scaunul și-l ancoră lângă patul ce părea să nu-l mai elibereze niciodată pe Dumitru din prinsoarea-i maladivă. Moartea are o afinitate pentru oamenii mai puțin nesănătoși. Îi place să creeze panică – parcă e mână în mână cu mass-media. Nimeni nu se mai miră de moartea unui schelet ambulant, topit de îmbătrânire. Nici de cea a bolnavilor incurabili. Moartea se ia la trântă doar cu nefericiții mai puternici decât trestiile anesteziate. Cât privește soarta așchiilor ce se dematerializează la prima adiere de vânt, pe-acestea le uită în vreun colț al lumii până în clipa în care vor fi culese de pe jos de aghiotanții mumificați ai doamnei cu coasa. Și astfel vor fi bărbieriți de pe obrazul pământului de coasele mai mici ale subalternilor. Nu-i niciun secret că pământul are obraz; nu e delăsător. Altfel n-ar mai fi încheiat un contract pe termen nelimitat cu o echipă de “wormbusters”. Nici măcar politicienii nu îi pot ajuta pe oameni aici (nu că i-ar ajuta în alte contexte). Ei pot duce de nas pe oricine, dar, din păcate (sau din fericire), nu și pe intermediarii firmei universale Rai&Iad S.A. Nu degeaba moartea conduce lumea din spatele celor care încă se cred omnipotenți. Dar, revenind cu picioarele pe plaiuri mai puțin fantastice, în camera antică de spital, Sebastian luă același scaun pe care stătuse mai devreme, se așeză lângă bolnav (de data aceasta mai calm) cu intenția de a umbla în ghiozdanul pe care îl purta tot timpul atârnând de umărul stâng. Îl poziționase pe gresia unsuroasă pentru a-l putea manevra mai bine. Deschise fermoarul și-și scufundă degetele prin lucrurile ce erau păstrate într-o dezordine ordonată. În ghiozdan se regăseau în mare parte cărți. Scoase o carte din grămadă și începu s-o răsfoiască.

– Vezi cartea asta?, își întrebă amicul care zăcea în pat, consumat de boală, dar mai ales de plictiseală.
– Dă din cap dacă poți să înțelegi ceva din ceea ce îți spun.

Bolnavul desenă în gol, de sus în jos, o mișcare a capului care trăda tocmai contrariul. Semn că spațiu-i secătuit dintre urechi nu era gol în întregime, dar nici suficient de plin cât să nu zboare ca un balon cu heliu în eventualitatea în care ar fi fost separat de trup. În cele din urmă, răsfoind cartea și tremurându-i degetele pe fiecare pagină, Sebastian se opri cu satisfacție la capitolul căutat și începu să lectureze tare și răspicat.

– „Mesajul cu care noua cultură se recomandă și se laudă este: cultura cărții aparține celor puțini (elitistă), pe când cultura audio-vizuală aparține celor mulți. Dar numărul beneficiarilor – puțini sau mulți – nu modifică natura și valoarea unei culturi. Și dacă prețul plătit pentru o cultură a tuturor este declasarea într-o sub-cultură, care e de fapt – din punct de vedere calitativ – ‘incultură’ (ignoranță culturală), atunci operațiunea aduce doar pierdere. Cu toții inculți sună oare mai bine decât puțini culți? Dorim oare o cultură în care nimeni să nu știe nimic? Altfel spus, dacă învățătorul știe mai mult decât elevul, trebuie atunci să-l ucidem pe învățător; iar cine nu judecă așa e un elitist. Dar asta e o logică lipsită de orice logică.”

– Așa ceva tot să citești. Giovanni Sartori. E inteligent omul, iar scrierile acestuia păstrează ceva din înțelepciunea și spiritul critic al predecesorilor săi. Oricum, deși sunt sigur că nu te interesează și poate nici nu m-ai ascultat, îți las ție cartea în eventualitatea în care ai fi curios să o răsfoiești. Nu e chiar recentă, au trecut ceva ani de la apariție, și, deși s-au întâmplat multe de-atunci și până în prezent, rămâne o lectură foarte interesantă și, de ce nu, revelatoare. După cum poate ai auzit (sau nu), Giovanni Sartori vorbește despre o serie de handicapuri ale scrisului și cititului în confruntarea acestora de aproximativ o jumătate de secol cu tentația de a lâncezi cât mai mult posibil în fața unei Cutii a Pandorei moderne. Cruzime, aroganță, vanitate, ură etc., toate sunt comprimate într-o singură mașină de spălat creiere. Partea amuzantă și cam paradoxală este că trebuie să plătești pentru a accede în rândurile milioanelor de zombi produși pe bandă rulantă de înrâurirea lui Teveus. Totuși, niște minți sclipitoare precum cărbunele s-au gândit că ar fi fructuoasă o înlesnire a actului lecturii astfel încât devoratorii de audio-vizual să poată achiziționa mai cu tragere de inimă paginile sufocate de povestioare de cartier. Vorba unui personaj dintr-un film de Woody Allen: whatever works.
Cu această replică își încheie Sebastian discursul pe care îl expusese în fața unui auditoriu de 5 pereți, dintre care unul stătea în pat cu privirea ațintită spre fereastră, într-un singur punct.

– M-am lungit cu vorba și trebuia să plec acum 10 minute. O să mai vin zilele astea, nu știu.. Oricum, înainte să vin, am să iau legătura cu soția ta.
– A, și înainte de a pleca (bine că mi-am amintit), m-a sunat colega aia a noastră frigidă de la serviciu înainte să ajung aici – nu poate să te viziteze astăzi, a zis că poate mâine.

Strângându-i mâna cu o condescendență deghizată, părăsi, în sfârșit, camera sordidă de spital. Se întâlni cu asistenta ce-i schimbase perfuzia lui Dumitru, o salută, îi mulțumi încă o dată și, fără să-și dea seama, îi plasă o carte de vizită în buzunarul din partea stângă a halatului.

Anunțuri

One response to “Ionut POPA – Un zimbet de primavara…

Subscribe to comments with RSS.

  1. Pingback: zing.ro

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: