De ce pot sa zbor…   Leave a comment

Duminica, 12 iunie 2011

Ora 09:01:55 AM GMT

De ce pot sa zbor…

Am incercat de citeva ori sa zbor. Primele dati despre care imi aduc aminte, am incercat sa zbor in copilarie. Ce dulce suna. Ce fonetica placuta poate avea acest cuvint; COPILARIE… Am inchis ochii si am desfacut bratele cu palmele in jos… M-am ridicat in virful degetelor si mi-am dat drumul in gol… Intr-un gol, nu prea indepartat, nu prea adinc. De frica sa nu ma sfarim… Si am zburat, am zburat lin in virtejuri line si rotunde, apropiate si descendente…Am zburat, cu frenezia vintului de mai, atunci cind zapada este doar o amintire… Dar suficient de marcanta pentru zapada ce va sa vie anul urmator… Prea multe detalii nu mai am in cap. Cert este ca desenul zborului mi-a ramas destul de bine infipt la radacina constiintei… De atunci am capatat curaj. Curajul Zburatorului cu palmele indreptate in jos… Iar din curaj si cu ajutorul lui multe am infaptuit mai tirziu in viata. Tata nu a fost de acord cu incercarea asta a mea. Spunea ca s-ar putea sa ma sminteasca. Mama, in schimb prin felul ei blajin de a fi m-a aprobat in sinea si fata ei. Cum as putea sa-I multumesc mamei pentru acceptul dat atunci?…

Acum mama, nu mai este. Catre final a incercat sa zboare si ea, sarmana, dar s-a frint ca o papadie de foc de lumanare veche…A pilpiit si s-a stins, lasindu-mi regretul ca nu i-am povestit niciodata secretul primului meu zbor din copilarie…

Nici tata nu mai este. Am ramas singur, singur de tot. Imperuna cu primul zbor am incropit, si un al doilea zbor si al treilea si al patrulea… Zbor dupa zbor, sufletul meu se simtea parca din ce in ce mai liber dar si mai inchis in sine. Nu intelegeam de ce simteam astfel. De fapt nu inteleg nici acum de ce ma simt inlantuit, prins in chingile nemultumirii si deznadejdii. Poate ca asa trebuie sa simt. Poate ca asa este normal sa simt. Nu stiu. Nu stiu de loc. Acum cind scriu despre zborurile mele nu am nici o stare, adica nu ma simt nicicum. Nici rau dar nici bine. Ma simt cumva pe o muchie de fringhie atirnat deasupra unei prapastii foarte adinci. Dar de cadere nu-mi este teama. Nu am unde sa cad, gindesc.

Deasupra este cerul, dedesupt fundul caldarii caderii libere…De ce pot sa zbor? Pentru ca nu-mi este teama de cadere. Pentru constiinta mea caderea nu exista. Exista doar moartea. Dar moartea nu este cadere, este doar o trecere dintr-o stare intr-alta, dintr-o constiinta intr-alta, dintr-o natura intr-alta… Moartea nu exista decit in temerile noastre… Imi place sa zbor sus, cit mai sus, pina dincolo de albastrul dantelat al cupolei cerului…Imi place sa zbor, pentru ca pot sa zbor si pot sa inchid usa increderii dupa mine…

Iubesc libertatea de miscare a zborului nestingherit, neostoit, neadormit…Zburind, uit de somn, uitind de somn, exist cu ochii mintii larg deschisi si viata mi se pare de trecut in pas de mars voios de tinar cadet…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: