Archive for Octombrie 2011

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute… CUM de-am ajuns sa fim OCUPATI?…   Leave a comment

Miercuri 23 iunie 2010

Ora 8:34:53 AM GMT

Bucuresti…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

CUM de-am ajuns sa fim OCUPATI?…

Pentru inceput ne-am golit sufletele proprii de tot ce am considerat ca nu ne mai este de trebuinta. Adica; Omenie, Respect, Consideratie, Cinste, Onestitate, Lumina si Credinta… Mai apoi, goi fiind pe dinauntru, Intunericul si-a facut loc si in mintile noastre descreierate de orice masura si simt al proportiilor orientarii insingurindu-ne si mai mult… Dar se pare ca nici aceasta noua si neplacuta ipostaza nu ne-a multumit indeajus incit sa ne oprim din decadere…

De regula decaderea minjeste civilizatii ajunse la un apogeu credibil si acceptat. La noi nu poate fi vorba – totusi de decadere… pentru simplul motiv ca nu am ajuns sa crestem pina la un Apogeu Spirithual Credibil… In cel mai rau caz putem sa intelegem o anume stare de letargie specifica Momentului Prehaosului. Si chiar in Momentul Prehaosului am ajuns sa traim… Partea proasta este ca nici pe aceasta fateta a realitatii nu ne-o asumam de nici un fel… Pe nesimtite am ajuns sa ne ocupam GOLUL INFERNAL din Interiorul nostru cu Sisteme de valori importate de aiurea, si mai ales de la Apus… De la Apusul unde coboara Soarele in trecerea lui elipsoida peste Istorii si Crimpeie de Eternitate Materiala…

Ne-am ocupat, acceptind ocupatia ca pe ceva firesc, venit indeobste dintr-o nevoie pura de Prea-Plin. Goi de noi, ne-am umplut de Altii… Nu a contat greutatea valorii. Nu a contat densitatea Informatiei. Nu a contat nevoia cu care am fost educati sa convietuim in coordonate lucide… Pasiuni smintite, ne-au inundat sistemele nervoase ( care la unii dintre noi au explodat, ducind pina la disparitia posesorului de instalatie…) iar la altii bucurii cretine si extrem de trecatoare… Ceea ce nu am inteles  pina acum este faptul ca sintem al dracului de vremelnici, al dracului de neinsemnati in ecuatia existentei Universului Stiut si mai ales in Infinitul Universului Nestiut…

Golul Animal total strain de Golul Spiritual s-au unit intr-o delta a Dezintegrarii. Fonetic Dezintegrarea suna aidoma spargerii Unor forme de methal Casant… Forma Sufletului nostru golit suna mai degraba a CIOBURI zdrobite intr-o pisanie de Etnie STICLOASA fara prea mult nisit in compozitie…ci mai degraba sufocat in pisle de matasea broastei…

Astfel am ajuns sa fim ocupati. Sa traim sub ocupatia veneticilor veniti din toate aiurelile lumii asteia pestrite. Si am acceptat neconditionat  – goliti de sine – sa ne umple altii venele cu singe alterat si verde si portocaliu si negru si violaceu… In functie de culoarea singelui care ne-a ocupat canalele vietii, Apusul a devenit Rasarit si Rasaritul, Apus…

De asta am ajuns sa fim Ocupati… Si acesta este numai incepul Stergerii Noastre ca Entitate Coerenta…

Si ca si cum, ceva s-ar SCHIMBA vreodata…   Leave a comment

Vineri, 28 octombrie 2011

Ora 1:33:26 PM

Bucuresti

Si ca si cum, ceva s-ar SCHIMBA vreodata…

Si ca si cum ceva s-ar schimba vreodata, naivitatea sufletului meu crede ca a fi, curat, onest, sincer si deschis cu tine insuti – in primul rind – si apoi – imediat – cu cei din jur, este o obligatie primordiala, desavirsita si totala… Nimic nu se schimba in unitati de timp marunte. Iar dorinta de a te cufunda in imagini numai de tine acceptate, nu face decit sa te imbalsameze si mai abitir, si mai adinc parfumat…

Si ca si cum ceva s-ar schimba vreodata, gustul dulce – amarui al berii date peste cap in amestec cu un paharel de taie alba, nu face decit sa-ti faca si mai amara bolta cerului gurii, catre asfintitul unui soare ce va rasari si miine, si poimiine si de-a-pururea cu sau fara voia-ti si incapatinarea, profund nesabuita… de care uneori doresti sa te lapezi, doresti sa te instrainezi, doresti sa nu-ti mai apartina, sa nu te mai cheme…

Sa fie totul gindit dinainte?… Poate… Poate… Dar gindirea mea de acum, de unde-mi vine??… si cum ma poate ea ajuta sa pot pricepe rostul gustului cerului gurii??…

GOLICIUNEA de DINLAUNTRU…   4 comments

Vineri, 28 octombrie 2011

Ora 9:57:38 AM

Bucuresti

GOLICIUNEA de DINLAUNTRU…

Ma simt foarte gol pe dinlauntru. Imi tiuie capul si urechile de golul metalic care m-a inundat incet, pe nesimtite… Lupt cu mine insumi. Lupt cu realitatea din jur… Lupt cu propria-mi perceptie si singuratate… Simt ca inebunesc. Pe nimic din jur nu ma pot bizui sau baza… O lumina paralela cu sistemul meu nervos imi spala in flash-uri albe simturile…

Ma simt foarte gol pe dinlauntru… Iar golul acesta trebuie sa il umplu cu ceva. Dar nu stiu cu ce. Uneori ma apuca o panica sora cu tristetea si deprimarea cea mai pretioasa… Atunci ma incapatinez sa gindesc, ma incapatinez sa simt, sa-mi traiesc emotiile cit mai acut cu putinta… Uneori reusesc, alteori, nu… Ma simt foarte gol pe dinlauntrul constiintei. Ma simt strivit de culoarea lumii in care sint nevoit sa traiesc, mai mult singur, decit plin… Ciudata senzatie de plutire in van. Ciudata stare de oboseala cronica… Scriu greu, de desenat, desenez si mai greu… Am senzatia ca lupt cu niste uriase mecanisme grele, din metale grele… Alteori traiesc starea ca lupta, si aceasta nici macar nu imi apartine… Poate ca apartine unei parti din mine, nu nu din mine pe de-antregul… Sau poate nu imi mai apartine de fel si deloc…

Simt ca inot in miere de albine… Gustul este dulce, dar efortul ma goleste pe dinlauntru de tot si toate…

Ma simt foarte gol pe dinlauntru. Imi tiuie capul si urechile de golul metalic care m-a inundat incet, pe nesimtite… Lupt cu mine insumi. Lupt cu realitatea din jur… Lupt cu propria-mi perceptie si singuratate… Simt ca inebunesc. Pe nimic din jur nu ma pot bizui sau baza… O lumina paralela cu sistemul meu nervos imi spala in flash-uri albe simturile…

Simt ca inot in miere de albine… Gustul este dulce, dar efortul ma goleste pe dinlauntru de tot si toate… Viata mea se deseneaza in forme regulate de fagure, independent de ceea ce as fi dorit eu…

Si din Arcadele Cerului, mi-am faurit un Baston de Maresal…   Leave a comment

Si din Arcadele Cerului, mi-am faurit un Baston de Maresal…

 

NEDUMERIRE PRIMITIVA de TOAMNA…   Leave a comment

Duminica, 23 octombrie 2011

Ora 9:30:45 AM GMT

Bucuresti

NEDUMERIRE PRIMITIVA de TOAMNA…

Proaspat intors din oras, m-am gindit sa astern citeva rinduri pe hirtie. Am nevoie sa comunic, cumva si sinea-mi apropiata. In restul timpului nu mai comunic aproape cu nimeni… Si nu ma simt rau… Ma simt doar un pic golit de substante fluorescente… Dar chiar si asa, drumul imi este deosebit de echilibrat si drept ( in sensul geometric al enuntului si nu al structurii morale… ) . Revin din ce in ce mai rar pe blog. Postez cite un desen, sau niscaiva ginduri si apoi trec zile intregi in care, nu mai am stare sa-mi deschid cutia blogului. Poate ca si oboseala permanenta ma opreste sa fiu – macar curios cu ce se mai intimpla prin blogosfera, sau poate – pur si simplu –  nu mai simt nevoia de a misca cite ceva in dezvoltarea propriilor nelinisti… Nelinistile mi le iau de aproape, din mine. Nu trebuie sa fac nici un fel de effort de gindire sau traire. Fiind adinc inradacinate in subconstient, imi sint la indemina…

Astazi, de pilda, simt nevoia impartasirii starii mele de spirit. Privesc roata in jurul meu, si dezolat de ceea ce vad, ma afund si mai mult in ideea dimensiunilor uriase ale primitivismului care ne-a uscat orice farima de libertate conceptuala…Impartasirea vine mai mult ca un corolar al nevoii de a exista, incapatinat si prosteste peste grozavia vietii de zi cu zi… Nimic nu ma mai incinta serios. Nimic nu ma mai atrage spre necunoscut. Necunoscutul fiindu-mi – de acum – foarte clar, foarte limpede… Nici un soi de valoare nu ma mai stralumineaza. De jur imprejurul meu, scrisnete de fiare si suflete paravalite intr-un hau fara fund… Inaltarea, capacitatea de a te inalta deasupra mizeriei se stinge incetul cu incetul, pilpiind firav peste nedumerirea mea clara de toamna… Totul musteste intr-o minciuna grovaza, puturoasa, gretoasa… Toata lumea – pe care – o cunosc minte, inseala, se degradeaza… dispare usor si sigur… Proaspat intors din oras imi pling amintirile si ma intreb idiotizat; Chiar am trait vremurile despre care am o parere echilibrata si normala?… Sau le-am visat dintr-o dorinta de a fi existat intr-o lume construita dupa chipul, educatia si asemanarea mea?…

Nu stiu!… Nu am cum sa stiu… Cu siguranta nu am sa stiu niciodata. Ma asez in fiecare zi la masa cu Depresia si incerc sa ma obisnuiesc cu schimbarile ei de spirit si traire… Din cind in cind mai bem cite o cafea si mai fumam cite o tigara… Impreuna cu depresia m-am obisnuit. I-am inteles demersurile si reactiile, nevoile si perceptiile… Impreuna cu depresia traiesc ca si cum ne-am fi cunoscut, de cind lumea… Care lume?…Lumea mea, perceptia mea… Deprimarea si pacea mea moarta…Iar atunci cind foamea ne impresoara, ne hranim, deopotriva cu antidepresive usoare si grele…

Toamna asta, nedumerirea imi este mai clara ca oricind… la fel si autosugestia care imi otraveste sufletul impaienjenindu-mi vederea, ochii si gura uscata…

Pacea este plecata dupa apa… Linistea, dupa lemne… Credinta, dupa intelegere…

Cit de Inlantuite imi pot fi Sufletele pereche?…   2 comments

Cit de Inlantuite imi pot fi Sufletele pereche?…

 

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute… CRIZA de IDENTITHATHE…   Leave a comment

Joi 07 octombrie 2010

Ora 10:17:24 AM GMT

Bucuresti…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

CRIZA de IDENTITHATHE…

Este dimineata. Am ajuns intr-un cimp imbibat in apa unei toamne triste. Peste tot apa murdara si-a facut salas rece-cald. 360 de grade geometrice din perceptia mea obosita ma obliga sa respir si sa accept realitatea morbida… Nicaieri vreun pluton de garda. Nicaieri epoleti aurii sau pusti incarcate puhav cu munitie de manevra… Si totusi atmosfera din cimp aduce a ceremonie mortuara in cinstea unei crize neintelese… Imi este foarte greu sa inteleg criza prin care trece poporul roman.  Si cu atit mai greu imi este sa invat rostul si noima acestei crize autoimpuse… Pentru ca asa simt: criza asta nenorocita ne-am autoimpus-o, ne-am impins-o pe git in jos, ne-am spinzurat cu Ea de Ea…de picioare, de cap, de vieti…

Vreau sa merg intr-o directie si nu reusesc. De fapt, in ultima vreme foarte putine lucruri imi mai reusesc. Parca s-ar fi scufundat pamintul pe care eram invatat sa pasesc. Si parca dintr-o imagine nebanuita scena pe care exist nu este ancoratha de nimic solid, de nimic care sa-mi aduca aminte de stinca unei educatii in care am fost poleit de foarte tinar… Istoria nu ma sprijina. Amintirile se invirt ametitor in cap. Imaginile lor par sa fie sterse, dar nu de tot. Par sa fie blurate, doar si suficient cit sa ma simt aproape tot timpul ametit peste masura, nesigur si izolat in propriile-mi confuzii… in propriile-mi ginduri incetosate peste limita intelegerii imediate…

Cu toata imaginatia din lume, nu mi-am inchipuit cit de dureroasa poate fi o CRIZA de IDENTITHATHE,,, si mai ales, cit de profunda, perfida si definitorie…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute… SCRISOARE CATRE Psihologul meu…   Leave a comment

Vineri 29 noiembrie 2010

Ora 8:40:24 AM GMT

Bucuresti…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

SCRISOARE CATRE Psihologul meu…

Ma arunc cu capul inainte necautindu-mi cuvintele, in schimb, cerindu-mi scuze pentru nevenirea mea la sedinta programata astazi dupa-amiaza…Imi si pare rau, dar pe de alta parte ma simt si eliberat pentru hotarirea luata de a nu ma prezenta la sedinta. Motivele sint mai multe. Enumerate pot sa defineasca cit de cit imaginea sentimentului meu… In primul rind nu am stare sa ma tirii cu masina prin Bucurestiul acesta gri si bolnav. Numai idea de a conduce pe strazile prafoase imi ridica presiunea arteriala…Este ca si cum as pravalii cu buna stiinta peste mine un munte de gunoaie pestilentiale… Mi-am construit un traseu zilnic cit se poate de simplu, inspre si dinspre service… Imi ajunge. L-am invatat si nu mai vreau sa invat alte trasee…Pentru nevoile mele immediate de natura sociala imi sint suficiente cele citeva drumuri pe care le am de facut…

Am inceput sa ma obisnuiesc cu starea aceasta straina care m-a imbracat de dinauntru. La inceputurile relatiei noastre, un soi de stinghereala verde ma irita. Acum incetul cu incetul am inceput sa-i cunosc toanele, chiar daca nu I le si astept… Perceptia aceasta blurata a tot ceea se pretrece in jurul meu ma oboseste golindu-ma de energii si dorinte… Las parca totul sa se deruleze dupa reguli nestiute, neintelese, neacceptate de sistemul meu nervos… Senzatia de viata straina, dar care ma cunoaste indeajuns de bine sa-si permita convietuirea impotriva vointei ma absoarbe inspre experiente noi nebanuite, nepermise…obositoare…

Imi pare rau sa nu pot veni astazi asa cum as fi dorit la dumneavoastra, dar ma simt oprit de o entitate cu mult mai puternica decit dorinta miscarii mele pina la cabinet…

De aproape o luna si jumatate sint sub medicatia psihiatrului meu. Poate ceva anume se intimpla in sistemul meu nervos central, dar informatiile care imi inunda mintea nu le inteleg pe de-ntregul… Comunic mai mult instinctiv, pe pipaite si mai ales pe lumina stinsa… Am incredere in capacitatea proprie de regenerare, in capacitatea organismului de a se remodela si reenergize, urmind niste pasi marunti de coordonare si reechilibrare interioara… Mi-ar fi placut sa stam de vorba. Si mi-ar fi placut mai mult sa va aud, vorbindu-mi… Timbrul vocii dumneavoastra imi este placut cald si parfumat ca o aroma de ceai negru vechi… Imaginindu-mi-l il retraiesc si ma bucur ca v-am cunoscut…

Scriindu-va ma simt mai aproape de imaginea menthala. Emotia comunicarii pe aceasta cale ma recaleaza ca si cum am sta fata in fata… Undeva in cutele memoriei melodia timbrului vocii dumneavoastra defineste sentimente si trairi reparatorii pentru accidental meu emotiv.

Pentru ca eu asa definesc eu trairile mele ciudat amestecate cu difuzie, neliniste, confuzie, nesiguranta, teama, regret, sentiment de vinovatie, ameteala…Un nefericit accident emotiv…

Imi pare rau ca nu ne vedem astazi. Imi pare sincer rau… Ceva dinlauntrul meu ma elibereaza  in schimb, scriindu-va… Ceva din launtrul meu ma bucura si emotioneaza, la imaginea citirii acestor rinduri atunci cind le veti primi…

Stiu ca trebuie sa ne intilnim… Si ne vom intilni…

Pina atunci va asigur de intreaga mea consideratie…

 

Prietenii mei, norii…   Leave a comment

Simbata, 25 iunie 2011

Ora 9:45:55 AM GMT

Sibiu

Prietenii mei, norii…

Inspre miezul noptii s-a pornit ploaia. Eram in pat si ma chinuiam sa adorm. Imi imaginam adunatura de sus a cerului incarcata cu nori grei valuriti, de plumb… M-am dat jos din pat si m-am dus pe balcon. Vroiam sa-I vad sis a comunic in felul meu cu norii… Ploaia se sparse in milioane si milioane de aschii de apa curate aproape pura… Inspumata si plina de viata cobora spre pamint inbratisindu-l cu un drag iesit din comun… Desi negru, cerul mai pastra intr-insul umbre usoare de vinetiu greu de descifrat… priveam in sus si parca somnul mi s-a risipit ca un fum albicios de tigara fumata rapid si cu sete…

In singuratatea casei, spectacolul ploii de afara parea mai degraba omenos decit respingator… O pala de raceala de apa de ploaie proaspata mi-a inundat plaminii odata cu fumul gros de tigara fumata cu sete… Intotdeauna privind ploaia fumez si gindurile imi fug aiurea inapoi in timp, intr-un timp atemporal spre copilarie si mai ales catreSibiu, orasul copilariei mele demulte… Au trecut aproape 40 de ani decind am parasit orasul impreuna cu familia… 40 de ani , 40 de ierni si toamne pline de ploi minunate… 40 de ani de viata traita in afara orasuluiSibiu…Sibiu… Ploaia s-a pornit inspre miezul noptii, atunci cind ma chinuiam mai tare sa adorm, obosit de peste zi… Dar in loc sa dorm stateam cuminte pe balcon pufaind din tigara, cu ochii intinsi departe in zarea care aducea ploaie dupa ploaie… Rafala dupa rafala…stare dupa stare imediat si complex schimbatoare… Ploaua si ploaua pentru linistea mea , ploua pentru ochii si urechile mele setoase de sunete de ploaie draga…

Pina dimineata a plouat nesfirsit. Pina dimineata am stat pe balcon minunindu-am de sunetele ploii mele. Pentru ca asa simteam atunci. Ca ploaia este a mea si numai a mea… Ori daca era a mea si spectacolul oferit atit de generos nu putea fi decit al meu si numai al meu… Ce-I puteam oferi in schimb?… Gindurile mele. Trairile mele. Pornirile si dragostea mea… Ploii si norilor le-am daruit din acea noapte toate gindurile mele neincepute, toate trairile si emotiile mele de inceput… In contrapartida s-a instaurat intre noi o lunga si durabila prietenie pe vecie… Am ajuns sa simt atunci cind se pregateste, cerul de ploaie. Si repede, repede, ma urnesc inspre cel mai bun loc pentru intilnirea cu prietenii mei norii…

 

Daca ar fi sa renunt la Ginduri…   Leave a comment

Vineri, 06 mai 2011

Ora 08:21:24 AM GMT

Bucuresti…

Daca ar fi sa renunt la Ginduri…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavera de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Coboram din pat adormit, dar sufletul imi raminea in continuare sa se odihneasca. Sufletul meu nu simtea nevoia sa bea apa rece sau sa fumeze. Obligatoriu ma duceam spre geam sa vad daca mai ploua. Si ma linisteam vazind rotocoalele de apa tulburata in baltoacele din fata blocului… Zgomotul produs de caderea picurilor de ploaie imi linisteau sufletul invoburat de ani si ani de nelinisti, de ani si ani de dureri surde de care nu ma scapam, cuprins fiind ca intr-un carusel dement de ghinion amestecat cu ulei ars de motor diesel… Am ramas tributar placerii ploii, demult, de pe vremea copilariei petrecute laSibiu…peste care nu pot trece cu nici un gind. Daca ar fi sa renunt la gindurile ploii, atunci mi-as produce in rau incomensurabil, un rau primordiala de uscaciune si regrete eterne…

Nu vreau si nu pot sa renunt la ginduri. Ele imi sint singurele confidente confiate. Ma apuca de mina dreapta si ma trec strazile imaginare ale copilariei trecute dar nu uitate…Servici nu mai am. Postul meu s-a desfintat in decembrie – anul trecut – si imi este tare greu sa innebunesc singur in casa, intre patru pereti, urmarind cum cade ploaia pe pamint… Urmarind sa cada cit mai completa, cit mai frumoasa si mai melancolica… As incepe sa citesc o carte. Dar nu am stare. As incepe sa scriu ceva din amintire, dar – de asemenea – nu am stare. Singura stare care a ramas lipita de mine este aceea de anu renunta la ginduri… De a nu renunta la a ma mai gindi, la a emotiona propriile-mi simturi si trairi…

Daca ar fi sa renunt la ginduri… inseamna ca as incepe sa renunt la mine… Si nu vreau asta… Nu vreau deloc…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavera de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…