Archive for Ianuarie 2012

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul UnuspreZece…   Leave a comment

Cu ani în urmă, într-o noapte în care îl băteau gîndurile negre, îi propu­sese lui Patricio Aragonés să tragă la sorţi propria lor viaţă, cap sau pajură, dacă iese capul mori tu, dacă iese pajura mor eu, însă Patricio Aragonés l-a convins că ar muri amîndoi la egalitate, pentru că toate monedele aveau chipul amîndurora pe ambele feţe, atunci îi propuse să-şi joace viaţa la masa de domino, cel care ia douăzeci de partide avea să moară, iar Patricio Aragonés se simţi onorat să primească, îmi face multă plăcere, domnule general, numai să-mi acordaţi privilegiul să pot cîştiga, şi el încuviinţă, s-a făcut, aşa jucară o partidă, jucară două, jucară douăzeci, şi Patricio Aragonés cîştiga întruna, căci înainte el cîştiga numai pentru că era interzis să fie învins, a fost o bătălie nesfîrşită şi înverşunată şi ajun­seră la ultima partidă fără ca el să cîştige măcar o dată, iar Patricio Aragonés îşi şterse sudoarea cu mîneca de la cămaşă oftînd din rărunchi, regret din suflet, domnule general, însă eu nu vreau să mor, şi atunci el se apucă să strîngă piesele şi să le aranjeze în ordine în cutia de lemn în timp ce-i spunea ca un învăţător care-şi îngînă lecţia că nici el n-avea de gînd să moară la masa de domino, ci numai cînd îi va sosi ceasul şi în patul lui, de moarte bună în somn, după cum prevestiseră dintru început ulcelele ghicitoarei, şi nici măcar aşa, dacă mă gîndesc bine, fiindcă Benedición Alvarado nu m-a adus pe lume ca să iau seama la ulcele ci ca să conduc, şi la urma urmelor eu sînt cine sînt, nu tu, aşa că mulţumeşte-i lui Dumnezeu că n-a fost decît un joc, îi zise rîzînd, fără să-şi fi imaginat nici atunci şi nici mai tîrziu că gluma aceea îngrozitoare avea să se adeverească în noaptea în care intră în odaia lui Patricio Aragonés şi-l găsi zbătîndu-se în chinurile morţii, fără scăpare, fără nici o speranţă să supravieţuiască otrăvii, iar el îl salută din uşă cu mîna întinsă, Domnul să te aibă în paza lui, prietene, e o mare cinste să mori pentru patrie.

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Anunțuri

IARNA, ca o prietena sincera…   2 comments

Vineri, 27 ianuarie 2012

Ora 11:02:07 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

IARNA, ca o prietena sincera…

A nins. A nins puternic si adinc. A nins intr-o apriga dorinta de a face bine, macar ochiului obosit de atita nedreptate. De jur imprejurul meu, albul a cuprins dealurile si padurile eterne acoperindu-le anevoios si din gros cu un strat de zapada pufoasa, alba, neintinata, neatirnata… Treptat gerul s-a instalat cu respiratia sa incremenita intr-o pirueta de christal necesar… Multa vreme, iarna s-a jucat cu noi, dar mai ales cu simturile noastre ca intr-o sarabanda de asteptare, ca intr-o hora taraneasca straveche, aminind momentul cernerii zapezilor tirzii, in favoarea unor ropote de ploaie bicisnica, de ploaie militara, stupida, apasatoare… Nu am inteles de ce dorinta iernii, mi-a aminat bucuria revederii intinsului zapezilor… Nu am inteles…

Acum linistea s-a asternut peste tot. Doar cosurile caselor razletite, mai misca atmosfera aninind fuioare firave de fum inspre burtile norilor, atirnate, mult prea jos, mult prea aproape de pamint… Incerc sa aud sunetul fulguitului. Incerc sa discern necesitatea intelegerii acestei comunicari apartinind cerului si pamintului… Chiar in ziua in care s-a dezlantuit dihonia viscolelor, am facut un drum spre Vintul de Jos, judetul Alba. Trebuia imperios sa merg pina intr-acolo. Ceva legat de serviciul meu, m-a trimis. Drumul pe valea Oltului a fost ingrozitor de obositor, de secatuitor… Fiecare kilometru parcurs mi-a mincat energia, in asa fel incit la intoarcere, vlaguit si pustiit, am mincat ceva si m-am dat patului pentru odihna si impacare… La televizor am vazut grozavia ce se desfasura vessel in sudul tarii… Sentimentele s-au scuturat. Iluzia echilibrelor precare, mi-au inundat fiecare coltisor de traire, fiecare bucatica de dorinta neinteleasa…

In Bucuresti, mitingul din Piata Universitatii, continua sa-si scandeze nemultumirea, sfichiuind obrajii livizi ai unei puteri livide si indolente… Viscol amestecat cu lozinci scandate pina la lacrimi inghetate pe obrajii amaritilor din piata iluziilor calcate in picioare…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Zece…   Leave a comment

Cu toate că n-avea habar de astfel de zvonuri, era conştient că ceva urma să se întîmple în viaţa lui, şi îşi întrerupea lentele partide de domino ca să-l întrebe pe generalul Rodrigo de Aguilar cum mai merg treburile, fîrtate, ţinem totul sub control, domnule general, patria e liniştită, dar el pîndea semne prevestitoare în rugurile funerare ale baligilor de vacă ce se mistuiau prin coridoare şi prin fîntînile de demult fără a găsi nici un răspuns neliniştii lui, mergea s-o vadă pe maică-sa, Benedición Alvarado, în conacul de la marginea oraşului cînd se mai domolea căldura, se aşezau să se răcorească la umbra tamarinilor, ea în balansoarul său de mamă, decrepită dar întreagă la minte, aruncînd boabe de porumb găinilor şi păunilor care ciuguleau prin grădină, iar el în fotoliul de răchită vopsit în alb, făcîndu-şi vînt cu pălăria, urmărind cu vechea-i privire hămesită mulatrele zdravene care-i aduceau sucuri răcoritoare de fructe de toate culorile, ca să vă potoliţi setea cu atîta căldură, domnule general, gîndindu-se dac-ai şti, mamă, că nu mai pot, c-aş vrea să-mi iau lumea în cap dar n-am habar încotro s-o apuc, mamă, să fiu departe de atîta nedreptate, însă nici măcar maică-sii nu-i mărturisea chinul lăuntric ce-i smulgea suspine, ci se întorcea în faptul serii cînd se aprindeau cele dintîi lumini la palatul prezidenţial, intra pe uşa de serviciu şi auzea cînd trecea pe coridoare bătaia de călcîie a santinelelor care luau poziţie de drepţi, salutîndu-l, nimic nou, domnule general, totul e în ordine, însă el ştia că nu era adevărat, că-l înşelau din obişnuinţă, îl minţeau din teamă, că nimic nu era adevărat în criza aceea de nesigu­ranţă ce-i amăra gloria din după-amiaza nefastă cu lupta de cocoşi şi-l lipsea pînă şi de vechea dorinţă de a porunci şi rămînea treaz pînă foarte tîrziu trîntit cu faţa-n jos pe duşumea fără să poată adormi, ascultînd prin fereastra dinspre mare tobele îndepărtate şi cimpoaiele triste care sărbătoreau vreo nuntă de oameni sărmani cu aceeaşi bucurie zgomotoasă cu care lui i-ar fi sărbătorit moartea, auzi sirena de rămas-bun a unui vas răzvrătit care o pornise în larg la ora două fără încuviinţarea căpitanului, foşnetul de hîrtie al trandafirilor ce-şi desfăcuseră peta­lele în zori, şi-l treceau fiori de gheaţă, ofta fără voie, fără o clipă de răgaz, presimţind cu instinct de sălbăticiune ameninţarea din seara întoarcerii de la conacul de la marginea oraşului cînd a fost surprins de gloata ca o turmă în stradă, de ferestrele ce se tot deschideau şi închi­deau, şi de panica rîndunicilor pe cerul diafan de decembrie, şi atunci întredeschise perdeaua de la trăsură să vadă ce se întîmpla şi-şi zise asta era, mamă, asta era, îşi zise, şi-l încercă un puternic sentiment de uşurare cînd văzu baloanele colorate în văzduh, baloane roşii şi verzi, baloane galbene ori ca nişte uriaşe portocale albastre, nesfîrşitele baloane rătăcitoare ce se înălţară printre rîndunicile speriate şi plutiră o clipă în lumina de cleştar de la ora patru şi apoi se sparseră pe neaşteptate cu un pocnet surd şi general, slobozind mii şi mii de foi de hîrtie deasupra oraşului, o furtună de pamflete zburătoare de care birjarul profită ca să se strecoare afară din iureşul pieţei fără ca cineva să recunoască trăsura oficială, căci toată lumea se învălmăşea străduindu-se să prindă hîrtiile din baloane, domnule general, le citeau în gura mare prin balcoane, repetau pe dinafară jos cu exploatarea, strigau moarte tiranului, şi pînă şi santinelele de la palatul prezi­denţial citeau cu glas tare pe coridoare să ne unim cu toţii fără deosebire de clasă contra despotismului de veacuri, pentru reconciliere patriotică împotriva corupţiei şi trufiei militarilor, nu mai vrem sînge, strigau, nu mai vrem să fim jefuiţi, ţara întreagă se trezea din letargia milenară în clipa cînd el intră pe poarta pentru trăsuri şi află vestea îngrozitoare, domnule general, Patricio Aragonés fusese rănit de moarte cu o suliţă otrăvită.

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Fara Umbre …   Leave a comment

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Fara Umbre…

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Exista in fiece lucru un aspect care este o particica din Universul nostru …   Leave a comment

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Exista in fiece lucru un aspect care este o particica din Universul nostru …

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Evadarea intr-o lume mai buna…   Leave a comment

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Evadarea intr-o lume mai buna…

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Noua…   Leave a comment

Oaza aceea de linişte pieri pe neaşteptate, cînd într-o luptă de cocoşi dintr-un ţinut îngheţat de departe un cocoş carnivor îi smulse capul adversarului şi-l devoră cu lovituri de cioc în faţa unui public înnebunit de sînge şi a unei fanfare de beţivani care sărbătoriră grozăvia cu muzică de petrecere, căci el fusese singurul care luă în seamă prevestirea cea rea, o simţi atît de clar şi iminent încît ordonă în taină escortei să-l aresteze pe unul din muzicanţi, pe acela care cînta la trompetă, şi într-adevăr găsiră la el o armă de foc cu ţeava scurtă şi omul mărturisi, torturat fiind, că avea de gînd să tragă asupra lui în confuzia iscată la ieşire, bineînţeles, era limpede ca lumina zilei, lămuri el, fiindcă eu mă uitam la toţi şi toţi se uitau la mine, dar singurul care n-a îndrăznit să mă privească nici măcar o dată a fost ticălosul ăsta de trompetist, nenorocitul, şi totuşi el ştia prea bine că nu asta era pricina cea de pe urmă a neliniştii care-l chinuia, pentru că o simţi mai departe în nopţile din palatul prezidenţial chiar şi după ce serviciile lui de siguranţă îi demonstraseră că nu avea motive de îngrijorare, domnule general, totul era în ordine, dar din clipa cînd îl fulgeră presimţirea de la lupta de cocoşi se agăţă de Patricio Aragonés ca şi cum ar fi fost el însuşi, dîndu-i să mănînce din mîncarea lui, să guste din mierea lui de albine cu aceeaşi lingură pentru ca cel puţin să moară împăcat la gîndul că au murit amîndoi împreună dacă s-ar fi pus otravă, şi colindau ca fugarii unghere uitate, călcînd pe covoare pentru ca nimeni să nu le recunoască uriaşii lor paşi tainici, de elefanţi siamezi, navigînd învăluiţi în licări­rea intermitentă a focului ce intra prin ferestre inundînd în lumină verde la fiecare treizeci de secunde încăperile palatului, prin fum de baligi de vacă şi lugubre sunete de sirenă în chip de rămas bun ale vapoarelor ce pluteau în noapte pe mările adormite, îşi petreceau după-amiezi întregi privind ploaia, numărînd rîndunici întocmai ca doi îndrăgostiţi de odinioară, în asfinţitul melancolic de sep­tembrie, atît de departe de lume încît nici el însuşi nu şi-a dat seama că lupta-i feroce de a exista de două ori întărea bănuiala că, dimpotrivă, trăia din ce în ce mai puţin, zăcînd în letargie, că fusese dublată garda şi nu se permi­tea nimănui să intre sau să iasă din palatul prezidenţial, dar că totuşi cineva izbutise să înşele filtrul acela sever şi văzuse păsările amuţite în colivii, vacile adăpîndu-se din cristelniţă, leproşii şi damblagiii dormind printre trandafi­ri, şi la amiază toată lumea părea încremenită aşteptînd să răsară soarele, căci el murise după cum spuseseră semnele de moarte naturală în somn, însă cei mari întîrziau cu ves­tea încercînd să-şi aplaneze în conciliabule sîngeroase veşnicele lor ciocniri. 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Opt…   Leave a comment

Astfel, Patricio Aragonés ajunse omul cel mai de seamă al puterii, cel mai iubit şi poate şi cel mai temut, iar el avu mai mult timp să se ocupe de armată, la fel de temeinic cum o făcuse la înce­putul mandatului, nu pentru că puterea lui s-ar sprijini pe armată, cum credeam cu toţii, ci dimpotrivă, pentru că era duşmanul său firesc cel mai de temut, aşa încît îi făcea pe unii ofiţeri să se creadă spionaţi de alţii, îi schimba dintr-un loc într-altul ca să-i împiedice să pună ceva la cale, apro­viziona cazărmile cu opt cartuşe oarbe la fiecare zece cîte se cuveneau şi le trimitea pulbere amestecată cu nisip de mare păstrînd muniţia cea bună la îndemîna lui într-un depozit din palatul prezidenţial ale cărui porţi aveau chei fără dublură şi unde nimeni altcineva nu putea pătrunde, în afară de el, la adăpostul umbrei tăcute a prietenului meu de-o viaţă, generalul Rodrigo de Aguilar, artilerist cu academia militară care pe deasupra mai era şi ministrul apărării şi totodată comandantul gărzii prezidenţiale, căpetenia serviciilor de siguranţă a statului şi unul din foarte puţinii muritori cărora le-a fost îngăduit să-l bată la o partidă de domino, fiindcă-şi pierduse braţul drept încercînd să dezamorseze o încărcătură de dinamită doar cu cîteva minute înainte ca berlina prezidenţială să treacă pe la locul atentatului.

Se simţea atît de sigur, ocrotit fiind de generalul Rodrigo de Aguilar şi ajutat de Patricio Aragonés, încît începu să dea uitării presimţirile rele în ce-l privea şi ajunse să se lase văzut tot mai mult, se încu­metă să se plimbe prin oraş însoţit doar de un aghiotant într-o trăsură fără fanioane, contemplînd prin perdeluţe catedrala falnică de piatră pe care el o declarase prin decret cea mai frumoasă din lume, iscodind conacele vechi cu ziduri trainice, cu porţi din vremuri de mult apuse, ce-aveau brîuri cioplite de floarea-soarelui cu faţa spre mare, străzile pietruite cu miros de lumînări stinse din cartierul viceregilor, domnişoarele palide care făceau dantele cu igliţa, vădind o cuviinţă de neînvins dincolo de glastrele de garoafe şi glicine atîrnate prin balcoane, mănăstirea cadrilată a călugăriţelor basce, de unde la ora trei după-amiaza răzbăteau aceleaşi acorduri de clavicord cu care sărbătoriseră prima apariţie a cometei, pentru a străbate apoi labirintul confuz al tîrgului, cu muzica-i ucigătoare, tarabele cu bilete de loterie, cărucioarele cu rachiu, şiragurile de ouă de iguană, mărfurile ieftine de la turci, decolorate de soare, tabloul înfricoşător cu fata prefăcută în scorpion drept pedeapsă că nu-şi ascultase părinţii, ulicioara nenorocită a femeilor fără bărbaţi care ieşeau despuiate în amurg să-şi cumpere plătică albastră şi bibani trandafirii, înjurîndu-se de mama focului cu zarzavagioaicele, în timp ce li se uscau rufele pe balcoanele de lemn cioplit, simţi izul de creveţi stricaţi, văzu după colţ strălucirea familiară a petalelor de căldăruşă, dezor­dinea pestriţă a barăcilor negrilor de pe promontoriul golfului, şi dintr-o dată se ivi portul, ah, portul, iată digul cu parapet, străvechiul crucişător al infanteriştilor, mai nesfîrşit şi mai sumbru ca adevărul, negresa care se dădu în lături prea tîrziu pentru a face loc trăsurii speriate înfiorîndu-se de moarte la vederea bătrînului crepuscular care contempla portul cu privirea cea mai tristă de pe lume, el este! se minună înspăimîntată, trăiască şeful, strigă, trăiască, strigau bărbaţii, femeile şi copiii ieşind în fugă de prin cîrciumile şi hanurile indienilor, trăiască, strigau cei care opriră caii şi blocară trăsura ca să strîngă mîna conducătorului, o pornire atît de sinceră şi neaştep­tată încît el abia avu timp să dea la o parte braţul înarmat al aghiotantului dojenindu-l cu asprime, nu fi prost, locotenente, lasă-i să mă iubească, atît de entuziasmat de izbucnirea aceea de dragoste şi de altele asemănătoare din zilele ce au urmat, încît generalul Rodrigo de Aguilar trebui să se străduiască mult pentru a-i scoate din cap ideea de a se plimba într-o trăsură descoperită, ca să mă poată vedea bine patrioţii, ce naiba, fiindcă el n-avea habar că asaltul din port fusese într-adevăr spontan, dar celelalte erau organizate de propriile servicii de siguranţă ca să-i facă pe plac fără nici o primejdie şi într-atît îl îmbătă dovada aceea de dragoste din pragul toamnei lui, încît se încumetă să plece din oraş după ani mulţi, repunînd în funcţie vechiul tren vopsit în culorile drapelului, care se căţăra ca o pisică pe cornişele dealurilor din întinsul său regat al tristeţii, făcîndu-şi drum printre hăţişurile orhideelor şi balsaminelor amazoniene, alungînd maimuţele, păsările paradisului, leoparzii adormiţi pe şine, pînă la satele glaciale şi pustii de pe sălbaticele sale meleaguri natale, în ale căror gări era aşteptat cu fanfară şi marşuri lugubre, întîmpinat cu dangăt funebru de clopote, de oameni purtînd pancarte de bun-venit patriarhului fără nume, care stătea aşezat la dreapta Sfintei Treimi, îi aduceau indieni vagabonzi pe cărările ce coborau în vale ca să cunoască puterea ascunsă în penumbra de moarte a vagonului prezidenţial, şi cei care izbuteau să se apropie nu vedeau nimic altceva decît ochii buimaci în spatele geamului prăfuit, buzele tremurînde, palma unei mîini anonime ce saluta din limbul gloriei, în timp ce un oarecare din escortă încerca să-l ia de la fereastră, aveţi grijă, domnule general, patria are nevoie de dumneavoastră, dar el răspundea cufundat în visare, nu te nelinişti, colonele, oamenii ăştia mă iubesc, atît în trenul ce străbătea pustietăţile cît şi în vasul cu zbaturi de lemn care înainta lăsînd în urmă amintirea unor valsuri la pianolă, învăluită în mireasma dulce de gardenii şi salamandre moarte în afluenţii ecuatoriali, ferindu-se de leşuri de dragoni preistorici, de insule provi­denţiale unde se ascundeau să nască sirenele, de înserări funeste peste imense oraşe dispărute, pînă şi în cătunele dezolante cu focuri aprinse ai căror locuitori veneau în fugă la ţărm să privească vasul de lemn vopsit în culorile patriei şi abia de izbuteau să desluşească o mînă a nimănui cu mănuşă de atlaz ce saluta de la fereastra cabinei prezidenţiale, însă el vedea pîlcurile de oameni adunaţi la mal fluturînd în lipsă de steaguri frunze de malanga, îi vedea pe cei care se aruncau în apă cu cîte un tapir viu, un nap uriaş cît o labă de elefant, nişte găinuşe de munte pentru tocăniţa preşedintelui, şi ofta mişcat în penumbra ca de biserică a cabinei, uită-te la ei cum vin, căpitane, vezi cît de mult mă iubesc. În luna decembrie, cînd lumea Caraibilor se făcea ca de sticlă, urca în trăsură pe coastele stîncoase pînă la casa căţărată pe culmea reci­felor şi-şi petrecea după-amiaza jucînd domino cu foştii dictatori din alte ţări de pe continent, părinţii detronaţi ai altor patrii, cărora el le dăduse azil vreme îndelungată, şi care acum îmbătrîneau în umbra milostiveniei sale, visînd, în fotoliile de pe terasă, la himerica navă a unei a doua şanse, vorbind singuri, murind deja morţi fiind în vila de odihnă pe care el le-o construise pe faleză după ce-i primise pe toţi ca pe unul singur, căci toţi apăreau în zori, cu uniforma de gală îmbrăcată pe dos peste pijama, cu un cufăr de bani furaţi din tezaurul naţional şi o valiză cu decoraţii, tăieturi din ziare lipite pe vechi registre de contabilitate şi un album de fotografii pe care i le arătau lui la prima întrevedere de parcă ar fi fost scrisori de acre­ditare, spunîndu-i uitaţi-vă, domnule general, acesta sînt eu pe cînd eram locotenent, aici sînt în ziua cînd am pre­luat puterea, aici la a şaptesprezecea aniversare a preluării puterii, iar aici, priviţi, domnule general, însă el le acorda azilul politic fără să le dea prea multă atenţie şi fără să cerceteze asemenea scrisori de acreditare, pentru că singurul act de identitate al unui preşedinte răsturnat de la putere trebuie să fie certificatul de deces, spunea, şi asculta la fel de dispreţuitor amărîtul discurs amăgitor cum că accept pentru puţină vreme nobila dumneavoastră ospitalitate pînă cînd poporul meu va face dreptate judecîndu-l pe uzurpator, veşnica formulă de o solemnitate puerilă pe care puţin mai tîrziu i-o debita uzurpatorul, şi apoi uzurpatorul uzurpatorului ca şi cum n-ar şti ticăloşii de ei că în treburile astea de bărbaţi cel care cade e bun căzut, şi-i găzduia pe toţi cîteva luni în palatul prezi­denţial, îi obliga să joace domino pînă-i scutura de ultimul sfanţ, şi apoi mă duse de braţ pînă la fereastra dinspre mare, mă ajută să mă lamentez din pricina vieţii ăsteia nenorocite care curge necontenit într-un singur sens, mă consolă cu iluzia că mă voi duce acolo, uite, acolo, în vila aceea uriaşă ce pare un transatlantic eşuat pe culmea recifelor, unde am pentru dumneata o cameră foarte luminoasă şi mîncare bună, şi o grămadă de timp ca să poţi uita împreună cu alţi tovarăşi întru nenorocire, şi cu o terasă spre mare, unde lui îi plăcea să stea în după-amiezile de decembrie, nu atît din dorinţa de a juca domino cu droaia aceea de oameni de nimic, ci pentru a se desfăta la bucuria meschină de a nu fi unul dintre ei, pentru a se pri­vi în oglinda pilduitoare a mizeriei lor în vreme ce el se bălăcea în mocirla nesfîrşită a fericirii, visînd de unul singur, urmărind cu paşi ageri şi gînd rău mulatrele supuse care măturau palatul în penumbra zorilor, adulmecîndu-le mirosul de dormitor comun şi briantină de duzină, şi pîndind ocazia să dea peste una singură şi să facă dragoste ca un cocoş în spatele uşilor de pe la birouri, pe cînd ele se prăpădeau de rîs în întuneric, ce şmecher mai sînteţi, domnule general, atît de mare şi încă atît de hămesit, însă după aceea pe el îl cuprindea tristeţea şi începea să cînte spre a se consola fără să-l audă nimeni, sclipitoare lună de ianuarie, priveşte-mă cum pătimesc pe eşafodul ferestrei tale, cînta, atît de sigur de dragostea poporului său în lunile acelea de octombrie fără presimţiri rele, încît îşi atîrna hamacul în curtea conacului de la marginea oraşului unde locuia maică-sa, Benedición Alvarado, şi-şi făcea siesta la umbra tamarinilor, fără escortă, visînd peşti rătăcitori care navigau pe apele colorate ale dormitoarelor, patria e tot ce poate fi mai bun din cîte s-au inventat, mamă, suspina, însă niciodată nu aştepta răspunsul singurei fiinţe de pe lume care se încumeta să-l dojenească din pricina mirosului de ceapă putredă ce i se răspîndea de la subsuori, ci se întorcea la palatul prezidenţial pe poarta principală, exaltat de anotimpul acela miraculos din Caraibi în ianuarie, de împăcarea cu lumea la sfîrsitul bătrîneţilor sale, de serile violete în care făcuse pace cu nunţiul apostolic care îl vizita neanunţat pentru a încerca să-l convertească la credinţa întru Cristos pe cînd serveau ciocolată cu fursecuri, iar el argumenta prăpădindu-se de rîs că dacă Dumnezeu e atît de grozav cum ziceţi dumneavoastră, spuneţi-i să-mi scoată gîza asta care-mi zumzăie în ureche, îi zicea, şi-şi descheia cei nouă nasturi de la şliţ şi-i arăta hernia uriaşă, spuneţi-i să-mi dezumfle vietatea asta. Îi zicea, dar nunţiul îl păstorea plin de stoicism, încerca să-l convingă că tot ce este adevărat, spună lumea ce o vrea, purcede de la Sflntul Duh, şi el îl petrecea pînă la uşă cu cele dintîi lămpi, scuturîndu-se de rîs, aşa cum fusese văzut de foarte puţine ori, nu prăpădiţi praful de puşcă pe vulturi, părinte, îi zicea, la ce bun să mă convertiţi dacă oricum fac ceea ce vreţi dumneavoastră, ce naiba! 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ