Archive for Februarie 2012

ALBUL CONTEMPORAN…   2 comments

Simbata, 11 februarie 2012

Ora 10:38:46 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

ALBUL CONTEMPORAN…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in mijlocul iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit inspre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Si ninge neostoit, ninge a inceput de vesnicie. Ninge ca-ntr-un desen, imaginat, fara linii si frontiere, fara amintiri, fara definitii, fara culoare… Niciodata nu a nins atit de profound cum ninge astazi, in izolarea obligata in care traiesc. Direct de afara, direct dinlauntrul inaltimii cerului ninge contemporan, ninge definitiv…

De luni bune ma simt obosit peste masura. Obosit pe de-a-ntregul fiintei… Lupt din rasputeri, lupt nervos, lupt pina dincolo de extenuare cu aceasta perfida stare care m-a impresurat de mai bine de sapte luni de zile… Partea cea mai proasta este aceea ca nu inteleg, cine s-a infiltrat in subconstientul meu. Cine anume. Cum arata?… Si de ce a avut nevoie de inlauntrul meu pentru a-si duce pe mai departe fiintarea… proprie.

M-am plimbat un pic prin santier. Asa am simtit nevoia. Starea de spirit straina s-a tinut dupa mine… Chiar daca as fi alergat, raul s-ar fi tinut dupa mine ca o umbra de o alta umbra… Afara vremea s-a infrumusetat cu multa grija. Imbietoare si sentimentala cu o stiu, m-a purtat cu atentie de-alungul pasilor… Mingiiere de vinticel de primavera in toiul verii… Companie placuta generatoare de amintiri la fel de placute. De fapt amintirile mele traiesc in acelasi timp cu momentele actuale. Toate adunate la un loc genereaza spectacole fantastice de emotii netinute de nici un fel de friu… Cit de vechi imi suna acest cuvint; Friu… Friul care da drumul mormanelor de amintiri in cascade stravezii…

Desenul scrisului l-am inceput acum citeva zile. Astazi il continui, ceva mai linistit si cu mult mai odihnit… Astazi scriu ceea ce trebuia scris de acum trei zile. Soare, visare si scris neostoit… Astazi scriu impins de o speranta alba. Miine am sa ma simt mai bine. Astazi scriu si incerca ceva mai tirziu sa si desenez ceva fara un subiect neaparat inteles…Oarecumva, am reusit sa-mi sterg sila trairii de pe haina simturilor romanesti. Educat fiind pe aceste paminturi grase, dar nerespectate, sila o percep adinc in fundul ficatului golit de bila scirbos de galbena si de suparatoare… Astazi oboseala chronica m-a invoit pentru o scurta permisie cu iz militar vechi…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Si ninge neostoit, ninge a inceput de vesnicie. Ninge ca-ntr-un desen, imaginat, fara linii si frontiere, fara amintiri, fara definitii, fara culoare… Niciodata nu a nins atit de profund cum ninge astazi, in izolarea obligata in care traiesc. Direct de afara, direct dinlauntrul inaltimii cerului ninge contemporan, ninge definitiv…

BLESTEMUL LINISTII ZAPEZILOR…   2 comments

Simbata, 11 februarie 2012

Ora 9:08:12 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

BLESTEMUL LINISTII ZAPEZILOR…

A inceput sa ninga din nou. Molcom, rarefiat, linistit. M-am trezit oarecum agitate, nemultumit de greutatea noptii pe care am petrecut-o intr-o atmosfera relative agitate… Ca de obicei, primul lucru pe care il fac dimineata, la trezire, mi-am aprins o tigara, am tras un fum prelung, in adincul pieptului si mi-am asezat privirea de-alungul gemului inghetat… Afara, a inceput sa ninga din nou… Molcom, linistit, rarefiat… Am fumat si am privit lung, lung si adinc in dimensiunea permisa de vederea din fata casei… Si ma intrebam: Atita alb si atita liniste, inca, neviscolita… Ninge, si iar ninge… Ninge a o lunga si inaltatoare spovedanie… Am incercat sa-mi adun gindurile. Sa imi construiesc o stare de neliniste vie… In zadar!… Linistea ma cuprindea, ma invaluia in aburul ei de blestem de zapada…

In departare, fuioare de fum se risipeau inspre tariile cerului lasat peste dealuri si munti indepartati… Si, ca-ntr-o imensa cupola construita pe o resemnare, nu straina de ginduri aduse de departe, ma astepta, albul unei stari de rabdare nedisimulata… Prin tara, deznadejdea isi croia drum, acoperindu-ne pe toti, indurerindu-ne peste masura, peste asteptari… Zilele trecute priveam la televizor si incercam sa inteleg grozavia care ne-a acoperit nemilos, deopotriva suflete si trupuri… batrini si tineri, laolalta, uniform si profund…

Fara pic de regrete, fara pic de regret, am renuntat ingropindu-mi adinc in suflet orice nevoie legithima de a evada… Nu am unde. Nu-mi imaginez unde as putea evada. Nu mai simt nevoia unei evadari, nici macar spectaculoase… Ramin unde sint acum… Fara sa incerc sa-mi creionez menthal scenarii de mai bine… Mai bine nu se mai poate. Mai rau… da!…

Ramin insingurat, cald in interior si respingator la idei de schimbare. Atita timp cit nimic nu se mai poate schimba, atita timp cit perceptia mea se incapatineaza sa moara, nevoile legithime de a evada in spatii mai molcome se poticnesc, icnesc si cedeaza nervos… Este foarte greu sa te obisnuiesti sa traiesti in limite normale in teritorii fara ploi, pirjolite de un soare bolnav de iulie neschimbator… Nu mi-am incuiat nevoia, dar nici nu i-am dat posibilitatea sa aleaga intre libertate si libertatea de a muri… Asta este. Gindul nu mi-l pot subjuga nevoii. Gindul impreuna cu durerea pasesc la unison lasindu-am de multe ori, de cele mai multe ori fara suflare, fara speranta… ma intreb de ce trebuie sa scriu, toate acestea si raspunsul nu ma multumeste… Pentru ca nu vrea. Nu-i sint important. Iar unei entitati neimportante, nimeni pe lumea asta nu se inghiesuie sa-I raspunda… Fara pic de regrete am renuntat la orice nevoie legithima de a evada din supa asta smintita in care sint obligat sa traiesc de mai bine de 22 de ani…

A inceput sa ninga din nou. Molcom, rarefiat, linistit. M-am trezit oarecum agitate, nemultumit de greutatea noptii pe care am petrecut-o intr-o atmosfera relative agitate… Ca de obicei, primul lucru pe care il fac dimineata, la trezire, mi-am aprins o tigara, am tras un fum prelung, in adincul pieptului si mi-am asezat privirea de-alungul gemului inghetat… Afara, a inceput sa ninga din nou… Molcom, linistit, rarefiat… Am fumat si am privit lung, lung si adinc in dimensiunea permisa de vederea din fata casei… Si ma intrebam: Atita alb si atita liniste, inca, neviscolita… Ninge, si iar ninge… Ninge a o lunga si inaltatoare spovedanie… Am incercat sa-mi adun gindurile. Sa imi construiesc o stare de neliniste vie… In zadar!… Linistea ma cuprindea, ma invaluia in aburul ei de blestem de zapada…

La ce ma astept?… La nimic spectaculos. Chiar nu ma astept la nimic care sa ma convinga ca ceea ce fac nu fac bine, sau nu fac rau… Traiesc rectiliniu si uniform, nemaiasteptind NIMIC de la NIMENI… Doar Blestemul Linistii Zapezilor, ma mai cheama din cind in cind, cu soapte reci de Intelegere Resemnata si tacuta…