Archive for the ‘COMUNICARE prin Vibratie Sonora…’ Category

2014 – Xanthi, GREECE – Efectul Fenomenului FaceBook – Reprezentare IdeoDigithalGraphica_02   Leave a comment

IMAGINE of FaceBook_02

ACOPERIT de ierburi interzise…   Leave a comment

Duminica, 15 mai 2011

Ora 18:00:23 AM GMT

ACOPERIT de ierburi interzise…

The Greatest Barrier_01Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie negativa, de ginduri intunecate si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…

Am citit o povestioara scrisa de Vera, iubita mea. M-a impresionat stilul simplu si concret de a povesti, ceva aduceri-aminte din inceputurile adolescentei sale sincere… Adolescenta, aceasta frumoasa parte a vietii noastre. Sintem destui inlantuiti in lacate nevazute care ne leaga si ne cunosc intr-o sarabanda a trairii vietii in coordonate usoare, fine, respectuoase… I-am transmis parerea mea despre lucrarea sa si la rindu-mi am primit rinduri acoperitoare pentru scrisoarea mea… In general imi place sa comunic cu Vera, cu sufletul ei, cu puterea ei de femeie – femeie… Acest aspect imi face bine si ma destinde molcom, inspre reechilibrare interioara… Cind pot raspund imediat. Spun , cind pot in sensul simtirii nevoii de a comunica immediat si necesar pe momentul respectiv…

Alteori, raspund la o distanta de citeva ore. Niciodata nu depasesc doua – trei ore… Nici nu as putea. Mecanismul relatiei noastre determina declicul pentru savirsirea raspunsului…

Feminitatea Verei, transpira curat printre rindurile povestirii…Atrage, imbratiseaza, inlantuieste, saruta privirile citittorului. Imi place. Imi place foarte mult. Si de ce gindurile mele interzise nu s-ar scurge in afara sistemului meu nervos, parcurgind etapa dupa etapa trepte in devenirea spre absolute… De ce oare, paralele inegale imi brazdeaza fata privirii si ma lasa – ce-i drept uneori – obosit, stors de vlaga cea mai curata de care sint capabil a o genera…

Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie negativa, de ginduri intunecate si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece… Imi simt trupul acoperit de ierburi demult interzise… Imi iau medicamentele de dimineata, cu multa apa rece. Dar imediat dupa ce le iau ramin intins pe ginduri mute, parca nemultumit de efectul lor… Parca nemultumit, parca secatuit de efecte peste efecte de stari peste stari… De tristete acoperita cu muschi de padure verde adincitha… Zilele trec una dupa alta nebanuite, debagate in seama…

Ma simt si sint singur, ca mai toata lumea din jurul meu… Fara vorbe, si fapte, fara respiratii ude, fara sperante desarte, fara perspective marunte… Ma simt si sint doar singur cu trupul acoperit de ierburi interzise… Imi vine sa plec de acasa… Imi vine sa plec, fara sa intorc capul, fara sa imi plec privirea, fara remuscari si fara regrete inutile…

Imi simt trupul acoperit de ierburi ude si interzise definitiv…

Ce va fi în trei ani? Discursul inaugural rostit de Andrei Marga, la primirea titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 6 decembrie 2010   Leave a comment

De la un proaspăt laureat al titlului de doctor Honoris Causa se aşteaptă nu numai să aducă mulţumiri, ci şi să formuleze un punct de vedere privind domeniile în care se simte stăpân. Am scris despre filosofia contemporană şi-mi vine mereu în minte întrebarea: ce mai rămâne din filosofia de acum cincizeci de ani în era globalizării? Am scris despre teologii majori ai secolului ultim şi mă întreb: de ce nu reuşesc intelectualii actuali să integreze neliniştile marilor teologi? Am scris despre argumentare şi-mi pun întrebarea: de ce se lasă contemporanii noştri persuadaţi de atât de multe argumente false şi argumentări rău construite? Mă întreb dacă proiectul european postbelic mai este bine înţeles după trei extinderi ale Uniunii Europene, dacă s-au preluat cu acurateţe, cel puţin în cultura de la noi, termenii precum democraţie sau laicitate, dacă nu cumva secularizarea are nevoie de corectură, dacă sensul vieţii nu a devenit, totuşi, confuz la oamenii de astăzi. Îmi pun multe alte întrebări de filosofie sau sociologie şi încerc răspunsuri proprii, pe datele vieţii actuale.

Dar nu interogaţiile mele sunt importante, ci ceea ce se întreabă cei cărora am onoarea să mă adresez. De aceea, în cuvântul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universităţi, aş pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar şi televiziune m-a întrebat zilele trecute: „ce va fi în următorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de răspunsuri la astfel de întrebări, iar un universitar care îşi ia în serios îndatoririle este obligat să le dea.

Îmi amintesc, însă, în prealabil, două situaţii: prima s-a petrecut prin 1923, când distinsul rector al Universităţii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare în universitate a agronomilor spunând: „aceştia nu sunt încă de universitate!”. Putem comenta dacă renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv rămâne de reţinut: nu poţi fi universitar fără a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totuşi, o concepţie civică şi morală şi un angajament explicit pentru aceasta, pe lângă multe altele. A doua situaţie se petrece sub ochii noştri: dacă un universitar se desprinde din tăcerea adesea oportunistă şi, oricum, costisitoare de la noi şi formulează o opinie în chestiuni ale societăţii, diplomaţii de carton şi noii politruci, ce proliferează în regimul actual din România, pun imediat întrebarea aparent adâncă: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede că orice opinie este partinică şi, deci, pătată de subiectivitate, încât orice vorbitor în viaţa publică ar fi bine să fie cel mult un participant care ascultă.

Îmi asum deliberat răspunderea de a discuta pe faţă chestiuni de viaţă, cu argumente fireşte, chiar dacă risc, la rândul meu, să fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simplă: ţara, singura, de altfel, care a proclamat după 1989 „apolitismul” intelectualilor, România, o duce cel mai rău în Europa comunitară, iar pretinşii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandişti de sezon. Îmi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu înţelepciune – „prostia este păcat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toată energia: „creştinismul nu este apolitic”, încât, prin implicaţie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.

Vreau să răspund, aşadar, la întrebarea: „ce va fi în trei ani în România?” Iau în seamă deciziile care au dus la situaţia actuală, de la care trebuie, în orice caz, să plecăm, pe care vreau să le evoc succint. O fac la Alba Iulia, căci aici, în locul Marii Unirii şi al reangajării moderne a României, răspunderea analizei trebuie să fie mai mare. Ne amintim, fireşte, ce se scrie în însufleţitoarea Declaraţie de la 1 Decembrie 1918: „În domeniul vieţii publice, se va instaura un regim de guvernare democratică. Drept de vot universal, secret, egal, pe bază de sistem comunal, pentru toţi cetăţenii bărbaţi şi femei ce au împlinit vârsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presă, drept de întrunire şi de asociaţie. Libera manifestare a spiritului şi a răspândirii ideilor.”

Unde ne aflăm acum cu ţara noastră? Să amintim doar că Guvernul României din 2009-2010 a „reuşit” „performanţa” de a scădea cu 1/3 PIB-ul României, de a genera peste 600.000 de şomeri, de a mări datoria ţării la peste 90 de miliarde de Euro, de a tăia veniturile cetăţenilor cu 25-63% şi de a demotiva toate generaţiile. „Performanţa” este rară în Europa şi în lume şi nici o deviză n-a fost mai flagrant contrazisă, de faptele celor care au cultivat-o, pe cât este deviza „Să trăiţi bine!” lansată în 2004!

Autorităţile României nu au la această oră nici o proiecţie de viitor pentru ţară, nici un proiect major nu este în curs de realizare, populaţia tânjeşte să lucreze, dar unităţile se închid (după ce s-au închis peste 30.000 de unităţi în ultimii doi ani!). În 2008, „The Economist” scria că România va suferi datorită „incompetenţei” decidenţilor, iar Comisia Europeană arăta, în 2009, că România este vecină „incapacităţii administrative”. Recent, Banca Mondială acuza proiectul de buget 2010 că este făcut „după ureche”. În fapt, în 2009-2010 România a devenit univoc „lanterna roşie” a Uniunii Europene. Toate evaluările obiective, internaţionale (inclusiv temerea deunăzi exprimată la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative în privinţa actualei Românii.

Mai profund decât orice, România trăieşte, sub multe aspecte, cel mai grav declin instituţional de la alegerile din 1948 încoace. S-a intrat în Uniunea Europeană (începând cu decizia din decembrie 1999), în NATO (începând cu pregătirile din 1996), dar meritul nu aparţine nicidecum liderilor de astăzi: nici unul dintre aceştia nu a fost în stare să închidă vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo faptă remarcabilă. Alegerile prezidenţiale din 2009, probabil singulare în Europa actuală, au reluat „tradiţia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numărat voturile (după ce ministrul de interne a fost înlocuit brusc!), iar ambasadele României (începând cu cea de la Paris), au făcut executări de voturi cu viteză record pe continent! Apoi – tot ca premieră continentală – preşedintele (uzând de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucată din PSD şi o alta din PNL (împotriva votului nominal şi a votului cetăţenilor) şi şi-a creat partiduţe la purtător. S-a ajuns astfel la „democraţia aritmetică” ce guvernează astăzi România, cu rezultatele amintite, şi, apoi, la o Curte Constituţională (prin deformarea, devenită regulă, a votului în Camera Deputaţilor). Preşedintele s-a instalat în fruntea unei ierarhii, numită pe drept „africană”, în lucrările de drept constituţional, îşi orientează fără orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupeţii din anii treizeci) şi dirijează cu rezultate mediocre o ţară deocamdată înmărmurită. Samuel Huntington vorbea de emergenţa unui „sistem pretorian”: România confirmă diagnoza: o preşedinţie ce destructurează instituţiile şi caută fără ezitare „uzurpări constituţionale” (precum slăbirea Parlamentului) şi „uzurpări legislative” (reducerea la tăcere a unor cetăţeni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.

România este astăzi pradă unei patologii politice, pe care oricât am fi de îngăduitori, este realist să o luăm în seamă. Prima patologie a politicii româneşti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se caută conflictualizarea celor care lucrează în sfera privată cu bugetarii, mai ieri au fost opuşi întreprinzătorilor salariaţii, acum câţiva ani, tinerii au fost mobilizaţi contra celor mai devreme născuţi şi aşa mai departe. Dă rezultate o astfel de politică? Se văd bine în jur rezultatele: stagnare în epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie şi relativă, a performanţelor şi, până la urmă, sărăcia.

De „guvernarea prin antagonizare” se leagă imediat alte patologii. Prima este „disfuncţia prezidenţialismului actual”: preşedinţia se interpretează pe sine ca o forţă în luptă deschisă (fie cu Parlamentul, fie cu opoziţia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) şi stimulează o „competiţie sălbatică (savage competition)”, în condiţiile unei politizări mai extinse decât oricând şi decât în orice altă societate. A doua este „fuga de răspundere a celor care decid”: aceştia aruncă vina nereuşitei pe orice („criza mondială”, „greaua moştenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supuşilor etc.), fără ca vreun moment să îşi asume vreo răspundere în generarea vizibilă a crizelor actuale. A treia este „constituţie fără constituţionalism”: cei care conduc împing societatea într-o luptă în care nu se mai respectă nici măcar Constituţia, ei înşişi (cum s-a observat, de pildă, la formarea majorităţii guvernamentale alternative, în 2009) căutând să se sustragă controlului constituţional. A patra este „conceperea instrumentalistă a legilor”: legile promovate spre Parlament de către decidenţi nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat în luptă. A cincea este „dictatura majorităţii aritmetice”: ideea profundă a democraţiei dintotdeauna şi de pretutindeni – aceea după care s-ar putea ca un singur cetăţean să aibă dreptate în faţa ecrasantelor majorităţi aritmetice – a rămas străină actualilor lideri din România, iar deciziile se adoptă, mecanic, cu majorităţi aritmetice. A şasea maladie, care încoronează oarecum panoplia nefericită a patologiilor politicii de astăzi din România, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclamă obsesiv dezideratul „guvernului tare”, în vreme ce orice ţară civilizată preferă „guvern competent”. În practică, la noi, se ajunge, astăzi, la compromisuri de neadmis pe seama adevărului şi performanţelor.

Nu această situaţie o voi descrie, însă, ci alta, care a făcut-o şi o face posibilă: este vorba de proasta înţelegere a democraţiei de către cei care conduc, care face ca democraţia să nu se mai deosebească îndeajuns de „consultarea maselor” din regimul de tristă amintire sau de „democraţia faptelor” a militanţilor extremismului de odinioară. Este o neînţelegere care transformă democraţia într-o simplă unealtă de promovare a intereselor de „gaşcă” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, căruia un distins intelectual ieşean îi caută zadarnic echivalentul în latină!) şi de controlare a societăţii. Vreau să ilustrez ideea neînţelegerii democraţiei de către autorităţile actuale din România prin trei observaţii.

Prima se referă la confundarea legitimităţii cu legalitatea. Trec peste faptul că la guvernanţii de astăzi nu este vreun semn că înţeleg ce înseamnă legitimitate. Ei cred că, după un scrutin legislativ la care au participat 40% dintre alegători, iar partidul lor a obţinut în jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este în regulă. În fapt, spus fără ocolişuri, în România actuală, nu există legitimitate a deciziilor, chiar dacă, forţând „democraţia aritmetică”, se obţine o legalitate chinuită. Oriunde în lume, astfel de guvernanţi ar fi precauţi, dacă ar avea cultura legitimării.

Este straniu comportamentul „aleşilor”: ştiind bine că nu vor mai fi aleşi a doua oară, cinismul întrece orice limită înregistrată în democraţiile europene. Peste noapte, unii devin „independenţi” (ceea ce este, în fond, ilegal, oricând aceştia putând fi acţionaţi în justiţie de către cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) şi relativizează, oportunist, toate opiniile lor anterioare. Alţii spun în privat ceea ce cred cu adevărat despre guvernanţi, pentru ca în declaraţii publice să îşi umfle pieptul, ca eroici apărători ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, în numele „mandatului imperativ” al partidului, care îi târâie în soluţii proaste.

Guvernanţii actuali din România nu înţeleg că democraţia nu se lasă redusă la numărarea voturilor şi la stabilirea celui care are un vot în plus. „Democraţia aritmetică” şi „dictatura majorităţii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratică a lumii civilizate, iar un democrat onest ştie că un consens cât mai larg, mai ales atunci când aritmetica este subţire (câteva voturi în Parlament în plus) sau discutabilă (în definitiv, ce ar fi fost dacă la alegerile prezidenţiale din 2009 numărarea voturilor ar fi fost alta? sau dacă se lua în seamă victoria în ţară a candidatului rival?) este soluţia înţeleaptă. Carpaticii democraţi de mucava nu înţeleg – se vede prea bine – ce înseamnă democraţia. Până la urmă, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (după cum arată şi remarca unuia: „nu se obţin banii de la Bruxelles, căci se lucrează cu români!” sau invitaţia recentă a preşedintelui la „a folosi libertatea câştigată pentru a părăsi ţara”).

Peste toate, cei care administrează România actuală nu înţeleg legătura indisolubilă dintre democraţie şi valoarea profesională a reprezentanţilor. Precum odinioară Ceauşescu, puterea apelează la persoane de calitate îndoielnică, încât, pe de-o parte, să nu fie vreun pericol de concurenţă din partea acestora şi, pe de altă parte, să se poată oricând arunca vina pe cineva. La rândul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenţă şi onestitate: cei pe care îi numesc sunt, deopotrivă, mai curând incompetenţi, docili, agresivi, cu destule pete la activ.

O ţară care are nevoie, ca de aer, de persoane competente şi integre, capabile să imagineze, să gândească şi să implementeze soluţii chibzuite, cade astfel pradă unor administratori nepricepuţi, care o trag în jos. Cu un preţ uriaş, însă, pe care îl plăteşte, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetăţean.

Peste toate, însă, din păcate, sărăcia inundă cu repeziciune, din nou, România – fapt care ar trebui să îi pună cel puţin pe gânduri pe propagandiştii politicii din zilele noastre. Efectele sunt multiple: neputinţa capitalizării, scurgerea rapidă de resurse şi pierderea prestigiului internaţional. Bucureştiul este vizitat rar, din complezenţă, reprezentanţii români contează doar formal (dacă nu cumva sunt ignoraţi sau aţipesc la reuniuni, cum se poate observa în tot mai multe filmări), adesea ei nu înţeleg problemele puse în discuţie, singurele instituţii internaţionale (precum CEPES), care mai existau la Bucureşti, au fost desfiinţate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene şi susţinerea SUA.

La aceste premise lăuntrice României actuale, sunt de adăugat, pentru a putea răspunde la întrebarea „ce va fi în trei ani?”, premise contextuale. Le enumăr cât mai succint. Competiţia internaţională stimulată de globalizare şi de criza declanşată în 2008 se va intensifica. Centrul economic al lumii se mută în Asia de Sud-Est. SUA rămâne principalul actor al lumii, dar China se ridică la rangul celei de a doua supraputeri, Rusia revine printre forţele hotărâtoare, iar alianţa Franţa, Germania, Rusia va avea un cuvânt mai greu de spus. Societăţile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde şi promiţătoare.

Ce va fi România în următorii trei ani depinde de ceea ce ea face acum, în condiţiile date de premisele amintite. Nu se poate răspunde concret la întrebarea „ce este de făcut?” fără a lămuri în prealabil „cine poate face?”. Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativă, îmbrăţişarea modelului african, selectarea mediocrilor în roluri publice etc.) actuala putere – preşedinte, guvern, aparat – nu va scoate România din cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Dacă se va încerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de aşteptat să se forţeze – situaţia românilor se va înrăutăţi, fie şi în termeni doar relativi.

Eroarea politicii actuale este de direcţie – înainte de a fi de alte naturi, şi ele importante. Atunci când la începutul anului 2009, s-a configurat dezechilibrul bugetar, în loc să se consulte specialişti reali şi să se caute o direcţie de dezvoltare pentru România, s-a apucat direcţia comprimării activităţilor – care a fost şi este oriunde în lume contraproductivă. Spus mai simplu: abordarea oficială din România, a crizei financiare şi economice începută în 2008, este eronată! Nu s-a lămurit nici un moment provenienţa crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate în prealabil? cine le-a luat? a cui este răspunderea?) şi se izolează, în abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici şi de mişcările din societate. Izolările acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic dacă nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru că ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru că cetăţenii sunt afectaţi şi-şi exprimă nemulţumirea. Ele nu dau rezultate deoarece sunt greşite tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este împrejurarea că nici o ţară nu practică astfel de „soluţii”.

România s-a umplut între timp de mistificări, care împiedică înainte de orice discutarea onestă a situaţiei. Se decretează de sus că numai cu o persoană anume „România va traversa deşertul”. Că nimeni nu are proiecte alternative. Că de vină este „criza mondială”. Că am fi după două decenii de erori. Şi altele. Ca şi în anii optzeci, înainte de înlocuirea lui Ceauşescu, este de procedat astăzi la demistificări şi la aducerea pe agenda publică a veritabilelor probleme ale ţării.

Situaţia ţării este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), încât la întrebarea „câţi ani vor trebui reparaţiei celor stricate în 2009-2010?” economişti de bună calificare spun aproape automat opt-zece ani. Este adevărat că Paul Krugman argumenta nu de mult că şi criza din 1929 s-a încheiat abia în 1945! Eu cred că schimbarea politică neîntârziată din România ar pune ţara în mişcare în trei-şase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetăţeni pricepuţi şi devotaţi. În puţini ani, România nu numai că ar înlătura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra între ţările respectate ale lumii.

Nu vreau să proiectăm utopii sau să ne lăsăm în seama reveriilor. Dar nici nu este cazul să se cedeze actualelor direcţii şi persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica şi de a acţiona energic, ca altădată la Alba Iulia. Pun în joc, fie şi numai numindu-le aici, şapte concepte ale schimbării: „stat ca păzitor al ordinii”, „democraţie ca formă de viaţă”, „nouă industrializare”, „consolidare a pieţei interne’, „independenţa justiţiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstrucţia democratică a statului” şi lansarea dialogului în societate.

Deunăzi, la Toruń şi Roma m-a întâmpinat aceeaşi întrebare: ce aţi face în România, ce deviză aţi recomanda? Am răspuns fără ezitare cu o formulă biblică deja folosită cu succes de multe ori în istorie: „Nu vă fie frică!” Am adăugat, însă, o formulă cu aceeaşi origine: „Să trăim în adevăr!”. Curajul şi adevărul ar fi timpul să redevină virtuţi carpatice! Dar se cuvine să fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuţi fără acţiunea conştientă şi responsabilă a intelectualităţii.

Ce va fi peste trei ani? Să răspund la întrebarea cu care am început. Dacă se continuă ceea ce este acum, atunci vom avea o ţară lovită de sărăcie, la coada Europei, în care unii se vor bucura că au ceva mai mult decât alţii. Dar toţi vor suferi, fizic şi nefizic, sub o cohortă de trupeţi care vor avea o victorie poate ceva mai puţin stingherită decât a fraţilor de spirit, adoptaţi incult şi, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel. Îmi amintesc că în dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prăbuşirii democraţiei în ţara sa Thomas Mann a atras atenţia asupra venirii la conducerea ţării a categoriei celor mai necalificaţi şi mai corupţi. În intervenţia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier trăgea astfel bilanţul: „În Germania acum doisprezece ani, ultimii şi cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere şi au determinat faţa ţării”. Bilanţul era trist, catastrofa Germaniei se produsese. La noi trebuie, oare, aşteptată prăbuşirea mai departe, fie ea şi paşnică?

Dacă curajul şi pasiunea adevărului vor prevala, dacă intelectualii acestei ţări îşi vor spune cuvântul, atunci va fi altfel. Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trăsăturile menţionate, mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai căror cei mai privilegiaţi membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principi­ile, în schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat în România în grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-român, în cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945). Citez, în continuare: „Democraţia nu poate înflori în astfel de atmosferă. Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene. Nici un progres nu va fi făcut până când nu se abandonează aceste metehne iar o nouă abordare va fi pregătită să-i ia locul. Perioada tranziţiei va fi lungă şi dureroasă. Dar atunci când va fi încheiată, marile energii şi calităţi ale poporului român, al doilea ca efectiv şi probabil cel mai talentat în Europa răsăriteană, îi va asigura acea poziţie onorabilă pe care nu a fost încă în stare să o atingă”. Nu ar fi cazul ca intelectualii să se decidă şi să încheie astăzi, în sfârşit, acea tranziţie lungă şi dureroasă?

 

ICR – Institutul Cultural Roman – De acolo de unde numai Ei, pot sa vada…   Leave a comment

De acolo de unde numai Ei, pot sa vada...

80 de texte…   Leave a comment

Miercuri, 16 octombrie 2013

Ora 09:06:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

80 de texte…

Dimineata a inceput cuminte. Cu cafea, ceata, tigari abundente…dealuri mustind a apa pura… Am hranit unul dintre cei doi catei care s-au lipit de mine aici in Xanthi.. Pe cel mai murdar catel din lume.. Mi-a multumit scuturindu-si coada… Mi-a multumit si din privire.. Acea privire care nu incape in nici o formula de exprimare, de nici un fel…

Dimineata a inceput cuminte..

Din gind in gind revin obsedat de urmatoarea expunere… Ingemanarea dintre Ignoranta si cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… Iar noi nu-I tratam deloc… ca si cum nu ar exista. Noi nu avem morti. Sintem numai vii cu totii…

Ingimfarea cu care ne petrecem chiuind zilele si noptile ni se trage dintr-o aroganta cu care ne tratam propriile vieti imbicsite de ispite si nevoi care mai de care mai stupide si mai lenese. Spun lenese pentru ca nu am invatat de la viata ca totul este cumplit de trecator si de fara de valoare… Adevarata valoare inseamna san e respectam unii pe ceilalti, san e iubim aproapele si departele, sa fim buni, ieratatori, umili si cu frica de Dumnezeu… Ingemanarea dintre ignoranta si cunoastere… Am ajuns sa nu fim in stare san e cunoastem indeaproape… Iubirea?… Un cuvint lipsit de profunzime si traire… Singurele noastre proecupari: banii si viata desarta…Viata adunata in saci de bani si bunuri fara nici o valoare… Nu am invatat ca ploile ne spala de tot si de toate…Dar nu am invatat sa respectam ploaia, pentru ca vine de sus, din cer, de la El…

Ingemanarea dintre Ignoranta si Cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… cu care ne tratam mortii…

Inutilitatea zbaterilor noastre marunte. Ohh!, dar cit de marunte. Si ochii inchisi ai unei constiinte zdrentuite, de care nun e mai pasa deloc… Ne calcam in picioare pentru NIMIC, pentru NIMICUL cel mai profund…pentru bani si avere, de care ne vom desparti fara sa fim intrebati de nimeni… Imi pling drmul si intelegerea care ma biciuieste nemilos peste perceptie si adevar… Un adevar simplu si frumos ca un rasarit de soare vesel… Continui sa cred ca simplitatea sincera a gindirii normale nu ne este harazita, nu ne este daruita in orinduirea asta sociala… Poate intr-alta…Poate… Poate dup ace nu va mai exista politica cu doar contemplare… Doar contemplare…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Imi dau seama tirziu… Textul acesta poarta ordinea si disciplina numarului 80…

Cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?…

Cine?…

Semnatura ADM_01

INTOARCEREA LA PRIMELE SENZATII DE RECE…   Leave a comment

Marti, 15 octombrie 2013

Ora 14:35:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

Intoarcerea la primele senzatii de rece…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Semnatura ADM_01

Impresii si Ginduri simple din Xanthi, GRECIA_01 25 aprilie 2013…   Leave a comment

Impresii si Ginduri simple din Xanthi, GRECIA_01

25 aprilie 2013

P1020979aAm fost in oras sa imi alimentez masina cu carburant…Ocazie cu care m-am si plimbat pe strazile din centrul orasului…

Mi-am cumparat o pereche de ochelari Ray Ban ( contrafacuti prin Italia…) La noi o pereche din acest soi de ochelari costa in jur de 150 – 200e.. Aici i-am gasit la numai 5e… Daca incerci sa le compari la perfectiunea cu care sint facuti, mai bine te lasi pagubas… Sint identici… Stau si ma gindesc daca cei din tara nu sint cumparati de aici cu 5e si vinduri in Romania cu 150 – 200e…

Iata un soi nou de a face comert.. Ce mai merita subliniat, nu exista o cumparatura de ceva solid, ochelari de soare, jucarie, bluza sau tricou, curea sau ceas(replica identica pina la dementa sa nu ti se faca un mic discount… Totul se tirguieste…

P1020980aM-am asezat la o masuta intr-o gradina sa beau un ceai…Si am privit roata in jurul meu…

Xanthi s-a umplut de oameni.. Terasa era plina, femei cu copii, femei fara copii, femei tinere, dar si intre doua virste…copii adolescenti, tunsi dezmetic, cu parul in toate culorile pamintului… Mosi si babe adunati in jurul vreunei mese cu cafelele in fata si inevitabilele pahare sau sticle cu apa rece… Numai ca aici, mosii stau la mese impreuna cu mosii iar babele cu babele.. Niciodata impreuna…

Aici in Grecia, este un obicei sfint…In momentul in care te asezi la masa intr-un local, sau terasa, ospatarul pina sa te intrebe de comanda iti si adduce val-virtej o sticla brumata cu apa rece…Nici nu se pune problema sa ceri tu…

P1020986aOrasul intreg, Xanthi, este un oras vechi, cindva in negura istorie ocupat de turci si mai tirziu de bulgari, in cadrul  lungilor razboaie…se prezinta europeanului deosebit de cuminte, modest, uneori saracacios…dar in nici un caz nedemn… Alterneaza constructii de cladiri noi, cu o arhitectura, de asemeni modesta, neopulenta, neostentativa, imbracate in culori pale, de bej, alb, ocru, uneori verde… Nimic nu te oboseste, nimic nu iti oboseste privirile…

Printre cladirile relativ noi si chiar noi, salasluiesc cladiri, case, lasate in paragina, dezafectate, sarmane…mai ales in zona cartierul turc.. Da, Turc…Pentru ca in Xanthi traieste de sute de ani o comunitate turca asezata aici de mai marii sultani sau capetenii de osti turce…la momentele cotropirii si siluirii pamintului grec…

Cladirile, blocurile concepute intr-un alt registru armonic de structuri si definitii arhitecturale sint obligatoriu toate dotate cu niste terase, largi, maiestoase…primitoare si totodata ocrotitoare de soarele verii grecesti… In ele locatarii in fiecare joi a saptaminii ies la un gratar…si atunci orasul intreg se umple de miasme barbare de carne fripta…de mirosuri de mirodenii, de zumzetul vorbariei atit de spumoase balcanice… In preumblarile mele cu Verra , pentru ca Verra mi-a fost si imi este in continuare ghid de nadejde, am vazut si descoperit toate secretele vietii de grec…

Ca oameni, ca popor, grecii sint deosebit de primitori, zimbarati, surizatori, calzi…desi in venele lor curge singe de la Teba…Sint iuti la minie, revolutionari, neinseuati, bruneti…parosi…dar calzi, calzi cum numai ei puteau fi… Femeile sint de toate calibrele, si mai plinute si mai firave,,,si mai tinere si mai batrine…si mai copile…

Strazile din orasul Xanthi sint relative inguste, orasul fiind construit, edificat intre mai multe coline…De fapt este inconjurat de munti rosi, batrini…uneori cheliti de vegetatie din cauza climei destule de aspre si mai ales uscate… M-am preumblat de nenumarate ori, in diferite momente ale zilei prin oras…Am facut o multime de poze…la o multime de case si cafenele…una mai interesanta decit cealalta…Acum odata cu incalzirea vremii, toate terasele s-au umplut de meseni veseli, binedispusi, guralivi…si nu numai…

Traiesc un adinc sentiment de apartenenta la aceste locuri, de parca m-as fi nascut si trait aici decind lumea… Nu ma simt singur, si chiar nu sint..M-am imprietenit cu prietenul unui vecin de garsoniera, pe numele lui: STAVROS…cu care ma inteleg intr-o amestecatura de limbi occidentale dar si orientale…Un fir de esperando ne electrocuteaza ori de cite ori ne intilnim… Este batriior, ceva poate la vreo 70 de ani…Imbracat cind in camasa putin ponosita si mototlita, dar si in costul cu vesta, tot atit de ponosit si de demult…contemporat cu tineretea lui STAVROs… Ori de cite ori ma vede ma sitriga in gura mare: ANDREA!!..si ma imbratiseaza cu caldura unei prietenii stavechi…

Ma simt bine cind ma intilnesc cu el..Si pe el il cunosc parca decind lumea…

Mai sus de vila in care am eu inchiriata garsoniera ( care bineinteles, conform bunului obicei grec are doua balcoane maricele ) troneaza cartierul rusesc…

Rusi veniti de pretutindeni…din indepartarile Mamei Rusia, s-au stabilit aici pe la inceputurile anilor 81…Atunci cind in Grecia se mai desfasurau urmarile comenzii Juntei Militare… Grecii, ca administratie si relatii internationale au avut intotdeauna relatii foarte strinse cu rusii… Ii mai leaga, de asemeni si religia…

Ortodoxia rusa si cea greaca sint impletite din vremuri stravechi…Apropo de ortodoxie, In cartierul de pe deal aproape de cel al rusilor, unde are Verra, apartamentul, la o aruncatura de bat este o biserica, unde Verra se dupa ori de cite ori se desfasoara cite o slujba cu ocazia zilelor de sarbatoare…

M-a uimit simplitatea si modestia cu care a fost edificat edificiul religios… Exact ca si intregul oras, si locasele sfinte de cult, sint curate, modeste, primitoare, neostentative, netranslucide…nerespingatoare… Preotii umbla imbracati foarte modesc, de regula in negru..cu un soi de tichie cilindrica pe cap si parul lasat lung, strins intr-o coada prinsa sub acoperamintul de pe cap…

In citeva rinduri am fost cu Vera la slujbe… In incaperea propriu zisa, cea mare, poporul adunat la slujba sta impartit in doua mari si distincte cete…Cea a femeilor, care se afla-de regula in partea stinga a altarului, iar barbatii, tinerii, copii, sint adunati in partea dreapta a altarului…Aceasta regula nu se incalca sub nici o forma sub nici un motiv… De asemeni in interiorul bisericii, lipsesc stralucitoarele nimicuri atit de prezente in bisericile romanesti…Totul este alb, curat, pe ici colo mai apar diferite insemne religioase, de altfel totul este de un strict necesar de bun simt si apropiere de Dumnezeire…

Acolo cit am stat in picioare, parca durerea genunchilor a ramas undeva afara…nici coloana nu mai supara…nici spate si nici macar capul meu atit de intortocheat… M-am simtit bine, usurat…resemnat, tacut si normal…

In fiecare Duminica Vera se duce la slujba, car e dureaza uneori si peste 2 ore… Parintele citeste ceva dintr-o carte sfinta…mai la dreapta lui un mic cor format din oameni – de obicei – in virsta cinta cintece religioase, intr-o graca veche…in limba istorica veche… Atmosfera este de pace si armonie cu tine insuti, dar si cu Cerul si Natura…

P1020995aLa un moment dat intr-o zi, pe cind ma plimbam cu Vera prin oras, am zarit o manifestatie, la care participau o multime zgomotoasa de tineri cu fetele acoperite de naframe negri… Nu li se vedea decit ochii… Erau agitate, in grupuri compacte avind in miini steaguri si benere… Vera mi-a spus ca acestia sint anarhistii greci, tinerii anarhisti greci… Fusesera scosi, mobilizati in strada de un partid de exprema dreapta… Nu au spart sau devalizat nimic…Decit scandau lozici mobilizatoare in care fascismul era adesea pomenit…

Anumiti conducatori din administratia greaca de acum erau facuti fascisti, si vinduri Cancelarului Fascist Angela Merkel… I-am privit cu multa atentie, curiozitate si chiar cu putina admiratie…

Aici in Grecia circula o vorba foarte faina la adresa relatiei incordate care exista intre Germania si Grecia… Nu le este frica de nici o criza, de nici o putere…Si taria aceasta le vine din apartenenta la o istorie cu adevarat grandioasa…la apartenenta la poporul Spartei…

Nu se simt cu nimic inferiori civilizatiei occidentale…pentru ca spun ei, Pe vremea in care germanii isi traiau istoria in salbaticia padurilor intunecate, ei, Grecii construiau Atena si Pantheonul , si dadeau lumii minti stralucite, care mai tirziu, au schimbat cursul omenirii…

Tare mult mi-a placut aceasta credinta alor…Pentru ca daca stai si gindesti lucrurile lipede asa este… Poporul grec a fost unul dintre cele mai illuminate poate din antichitate… De aici am invatat ce mult determina propria-ti istorie mersul inainte in timp, a constiintei populare… Nu se tem si nu cred ca se vor teme de occident si de masurile lui draconice, justificare prin dorinta de eradicare a crizei economice mondiale…

Mai am multe de povestit…Am sa mai revin…Acum parca ma simt nitel obosit…Ma opresc si revin mine pe firul revenirii mele ancestrale…

Imi doresc ziua cit mai cuminte si mai linistita…

Verra traverseaza Bulgaria…la ora asta.. In jurul dupa amiezii ma va suna sa imi spuna cum a ajuns la Bucuresti…de unde va pleca mai departe spre Sibiu, spre mormintul mamei sale…

Asa sa o ajute Dumnezeu!…

Asa sa ma ajute si pe mine!…

Asa sa ne ajute pe toti!…

FreeLancer Andrew D.MITUCA_IdeoGraphicDesigner…   Leave a comment

andreimitucadesigner_23_1andreimitucadesigner_23a_1

FreeLancer Andrew D.MITUCA… IdeoGraphicDesigner..   Leave a comment

andreimitucadesigner_17aandreimitucadesigner_18aandreimitucadesigner_19aandreimitucadesigner_20aandreimitucadesigner_21a

IARNA, ca o Prietena Sincera…   Leave a comment

Vineri, 27 ianuarie 2012

Ora 11:02:07 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

IARNA, ca o Prietena Sincera…

Obsesii Nerevendicate_21A nins. A nins puternic si adinc. A nins intr-o apriga dorinta de a face bine, macar ochiului obosit de atita nedreptate. De jur imprejurul meu, albul a cuprins dealurile si padurile eterne acoperindu-le anevoios si din gros cu un strat de zapada pufoasa, alba, neintinata, neatirnata… Treptat gerul s-a instalat cu respiratia sa incremenita intr-o pirueta de christal necesar… Multa vreme, iarna s-a jucat cu noi, dar mai ales cu simturile noastre ca intr-o sarabanda de asteptare, ca intr-o hora taraneasca straveche, aminind momentul cernerii zapezilor tirzii, in favoarea unor ropote de ploaie bicisnica, de ploaie militara, stupida, apasatoare… Nu am inteles de ce dorinta iernii, mi-a aminat bucuria revederii intinsului zapezilor… Nu am inteles…

Acum linistea s-a asternut peste tot. Doar cosurile caselor razletite, mai misca atmosfera aninind fuioare firave de fum inspre burtile norilor, atirnate, mult prea jos, mult prea aproape de pamint… Incerc sa aud sunetul fulguitului. Incerc sa discern necesitatea intelegerii acestei comunicari apartinind cerului si pamintului… Chiar in ziua in care s-a dezlantuit dihonia viscolelor, am facut un drum spre Vintul de Jos, judetul Alba. Trebuia imperios sa merg pina intr-acolo. Ceva legat de serviciul meu, m-a trimis. Drumul pe valea Oltului a fost ingrozitor de obositor, de secatuitor… Fiecare kilometru parcurs mi-a mincat energia, in asa fel incit la intoarcere, vlaguit si pustiit, am mincat ceva si m-am dat patului pentru odihna si impacare… La televizor am vazut grozavia ce se desfasura vessel in sudul tarii… Sentimentele s-au scuturat. Iluzia echilibrelor precare, mi-au inundat fiecare coltisor de traire, fiecare bucatica de dorinta neinteleasa…

In Bucuresti, mitingul din Piata Universitatii, continua sa-si scandeze nemultumirea, sfichiuind obrajii livizi ai unei puteri livide si indolente… Viscol amestecat cu lozinci scandate pina la lacrimi inghetate pe obrajii amaritilor din piata iluziilor calcate in picioare…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

Semnatura ADM_01