Vineri, 16 martie 2012

Ora 9:13:24 AM, GMT

Rm.Vilcea, judetul Vilcea

Am stat de vorba o noapte intreaga…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Cred ca m-am incarcat peste masura datului meu astral… Prea ma consuma totul din jurul meu. Fiecare incarcatura care-mi apare la usa, ma implica mult prea emotional… Deasupra cerului umbrit din greu de plumb, stiu ca exista soare senin si in cer imens de primitor… Blind… Plin de bucurii brodate in sperante netraite inca…

Cum sa fac sa ajung la dinsul…. Macar si pentru o zi si jumatate…si tot ar fi perfect, pentru dezacordare… pentru imblinzire…

Prea multa acordare la provocarile care te asalteaza, de peste tot si de aiurea , poate duce la dezacorduri majore in interiorul propriului sistem de navigatie nervoasa… Si de acolo, migrenelle gretoase ma vor asalta voluptuos, lasindu-ma aproape fara de simtire… Intr-o stare de lesin constient si foarte dulceag…

Ca atunci cind exagerind dintr-o pornire de creatie ce trebuie sa se nasca, abuzez de alcool tare, mult prea tare si mult prea mult… Nu m-am ferit sa beau, uneori peste masura pentru simplu motiv ca aburii raschirati de vodka prin singele meu, nu au generat niciodata stari conflictuale… Pur si simplu nu-mi sare nici o tandara din nici un ungher, indiferent de situatie… Nu-mi aduc aminte de nici o scirbosenie de situatie… nu ridic tonul, si nici mina … asupra nimanui… Pur si simplu nu-mi arde de scandal… Nu-i gasesc rostul nici treaz, nici afumat… Pentru mine scandalul nu exista… Nu-l cunosc, nu-l iubesc, nu-l recunosc… nu ma folosesc de el… Nu am fost prieteni niciodata…

Stiu ca Modigliani a fost prieten cu Brincusi, mai mult decit Brincusi, a fost cu Modigliani… Da!… dar lui Brincusi nu-i placea absinthul si “descreierarile” lui Modigliani… fiind structuri total diferite… Si din cite imi mai aduc aminte, nu-i placea nici culoarea verde… Absinthul avea culoarea verde… Si totusi au fost prieteni buni… Frumoase vremuri, demult apuse, dar nicicind uitate… Minunate creatii au lasat, la marginea Styxului… plecind peste lume, neapusi, nesupusi, neintelesi, adulati…descarcati… Da!… Incercanati…

Apa de ploaie amestecata cu Absint de cea mai buna calitate…taria nu i-o taie, verdele nu i-l paleste… Sufletul mi-l Ostoieste…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Vineri, 06 mai 2011

Ora 08:21:24 AM GMT

Bucuresti…

DACA AR FI SA RENUNT LA GINDURI…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Coboram din pat adormit, dar sufletul imi raminea in continuare sa se odihneasca. Sufletul meu nu simtea nevoia sa bea apa rece sau sa fumeze. Obligatoriu ma duceam spre geam sa vad daca mai ploua. Si ma linisteam vazind rotocoalele de apa tulburata in baltoacele din fata blocului… Zgomotul produs de caderea picurilor de ploaie imi linisteau sufletul involburat de ani si ani de nelinisti, de ani si ani de dureri surde de care nu mai scapam, cuprins fiind ca intr-un carusel dement de ghinion amestecat cu ulei ars de motor diesel… Am ramas tributar placerii ploii, demult, de pe vremea copilariei petrecute la Sibiu…peste care nu pot trece cu nici un gind. Daca ar fi sa renunt la gindurile ploii, atunci mi-as produce un rau incomensurabil, un rau primordiala de uscaciune si regrate eterne…

Nu vreau si nu pot sa renunt la ginduri. Ele imi sint singurele confidente confiate cinstit… Ma apuca de mina dreapta si ma trec strazile imaginare ale copilariei trecute dar nu uitate…Servici nu mai am. Postul meu s-a desfintat in decembrie – anul trecut – si imi este tare greu sa innebunesc singur in casa, intre patru pereti, urmarind cum cade ploaia pe pamint… Urmarind sa cada cit mai completa, cit mai frumoasa si mai melancolica… As incepe sa citesc o carte. Dar nu am stare. As incepe sa scriu ceva din amintire, dar – de asemenea – nu am stare. Singura stare care a ramas lipita de mine este aceea de a nu renunta la ginduri… De a nu renunta la a ma mai gindi, la a emotiona propriile-mi simturi si trairi…

Daca ar fi sa renunt la ginduri… inseamna ca as incepe sa renunt la mine… Si nu vreau asta… Nu vreau deloc… Nu sint inca pregatit..

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Vineri, 11 noiembrie 2011

Ora 9:57:56 AM GMT

Bucuresti

SINGURA mea realitate…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

Asa este. In Rm Vilcea am fost prieten cu Radu si Sanda Manciulea, cei care stateau la parter in blocul acela de patru etaje din cartierul Ostroveni…

Mergeam la ei in invoiri, ascultam muzica la magnetofon si beam vodka, multa vodka…

Mai cintam si la chitara din creatiile mele de atunci… Ei mai aveau un coleg, care se numea Marius Titu…Multe amintiri ma leaga de cei trei. Erau detasati de la Brasov, si lucrau la ridicarea terasamentului caii ferate de pe valea Oltului…Au lucrat si la Voineasa…

Din cite stiu eu, Radu Manciulea s-a stins din viata si asta demult, prin anii ’80… De Marius Titu nu mai stiu chiar nimic… Eu am trecut in rezerva la sfirsitul anului 1981, in luna octombrie. Pe 26 octombrie 1981, am trecut in rezerva iar la 31 octombrie 1981, se nastea baiatul meu, Bogdan… Ce repede au trecut anii…parca nici nu au fost …au trecut , au ramas amintirile si dulcele gust al tineretii spulberate in vint…

Inca de la terminarea Institutului MILITAR, am fost repartizat la o unitate militara in Bucuresti, cea la care facusem stagiul si unde spuneai tu ca ai venit odata sa ma vizitezi…

Ce demult s-au intimplat lucrurile acestea si parca ce aproape imi sint de constiinta realitatii…

Dupa trecerea in rezerva am lucrat in constructii la o intreprindere din Bucuresti…si asta pina aproape de revolutie…prin 1989…Am fost si la revolutie, dar nu imi place sa vorbesc despre acele amintiri…Eroii, dupa mine sint cei ingropati in pamint, si nu noi cei care am ramas dupa ei… Asa cred  eu…

Intre timp, mi-am trait viata cu bune si cu rele, ca noi toti…Bogdan a crescut…Acum in octombrie implineste 30 de ani. Este plecat in strainatate de trei ani… Vorbim curent la telefon. In 2009, in decembrie am fost impreuna cu mama lui la el, in Italia…Am stat vreo 11 zile si ne-am simtit bine… Am sa-ti atasez citeva poze cu el din acea calatorie…

La Babadag, am lucrat cu firma mea de constructii, prin anii 2000 – 2001, la Centru le Recuperare, neuropsihica _ Babadag…Am lucrat la reabilitarea cladirii spitalului… Veneam des in orasul Babadag…Si la un moment dat l-am chiar indragit…asa micut si sarman cum era… Avea un parfum al lui aparte…si oamenii aveau o caldura proprie definitorie aparte…Deh!!…Amintiri , amintiri…

Desi merg destul de des in Rm.Vilcea, nu m-am mai intilnit cu fostii mei colegi…Si Corina si-a pierdut tatal, in anul 2004…Mai traieste doar mama ei, si bineinteles rudele sale…Corina face parte dintr-o familie foarte numeroasa, cu multi unchi si matusi, veri … Acum Corina este plecata in Germania, lucreaza la un hotel de pe o insula din nordul Germaniei. Insula se numeste Borkum…este plecata deja de trei luni si mai are de stat inca trei luni… Mi-e dor de ea. Mi-e dor si de Bogdan… Mi-e dor de amintirea vietii tineretilor mele… ma bucur ca am ajuns – si asta gratie tie – sa comunicam dupa atitia ani… Imi face placere sa depanam amintiri din trecutul nostru de tineri adolescenti…

Deja ma bucur de raspunsul tau…

Cu drag te sarut,

andrei

NB: Pozele cu Bogdan sint facute in Italia acum 2 ani…

acelasi,

andrei

Definitia apei SONIEI…

De cand curge timpul…? De ce vine Apa din munte? De ce nu pot face bulgari de apa, cum fac iarna de zapada? De ce nu are forma Apa? De ce suntem mai mult Apa decat Pamant?

Erau intrebari pe care, la incoltirea lor in mintea mea, nu indrazneam sa le pun celor din jur… M-ar fi privit ca pe o ciudata, pentru ca nu cautam explicatii cum primeam din manuale la scoala. Trecusem binisor de 5 ani, cand vesnicul ” De ce? ” e primit cu destul de multa intelegere si ingaduinta… Sunt nascuta sub semnul zodiacal al Apelor, zodia Cancerului, sau a racului, deci trebuia sa caut aceste raspunsuri in mine. Nu am facut-o, copil fiind, mi-am trait copilaria, ascunzand intr-o uitare aproape ignoranta, toate aceste intrebari, care au dospit la randul lor, altele…

Apa. Aparent cel mai simplu element din natura, fara de care viata ar fi imposibila este si va ramane un mister pentru cei mai multi dintre oameni, ne va fascina si ne va atrage, inexplicabil. Cunoaste oricine senzatia pe care o traim in apropierea unei Ape… Parca ne cheama, parca ne ademeneste… Unde ne este cel mai bine in intreg parcursul unei vieti omenesti? In Pantecul mamei, in Apa in care ne creste si ne ocroteste…

Apa ne vrea goi, despuiati de orice inhibitii sau prejudecati, ne cere sa ne contopim, sa ne lasam slefuiti fara teama de stirbire. Apa nu ne ineaca, noi o facem din nepricepere, dintr-o cutezanta geamana cu prostia si infumurarea, infruntand-o cu o superioritate falsa…

M-am nascut si am crescut intre doua ape, mereu am fost mandra de asezarea orasului meu natal; mereu ma gandeam cum pot doua rauri puternice, ca Siretul si Moldova, sa se impreuneze ca doua brate enorme de forta , sa inlantuie un oras atat de mic, fara sa il sugrume si sa il acopere. Astfel, impresionata de marinimia Apelor, am trait si traiesc convinsa ca oraselul meu e un loc magic, ferit de toate relele, un loc ocrotit de Ape… In vara anului 2008, in pragul inundatiilor anuntate, pe langa grijile pe care mi le faceam pentru casa parintilor mei si viata lor, studiam chipurile oamenilor, infricosati si totusi plini de speranta… Ochii lor semanau a ruga surda, batranii ma impresionau cel mai mult, nu mai cereau ceva pentru ei, aveau intiparita resemnarea pe chipuri… Cereau pentru copii si vite, INDURARE…De la Apa…

Teama de Apa o am si eu, dar vine tot din neintelegere, din adaptarea la principii si reguli dupa care ne ghidam in micul nostru traseu prin viata… Reguli umane, limitate, care se opresc la granita dintre cunoasterea pur stiintifica si Adevarul Apei…

 De unde-mi vine Apa? Din mine, din Tine, din Voi, din Noi, din adancul Pamantului… Ar trebui sa invatam  de la Pamant si de la Apa asteptarea, dorinta fireasca a impreunarii, rodirea, simtirea, rasuflarea, setea… Ar trebui sa invatam IUBIREA… Asa cum ne-a fost data odata cu Apa, Aerul, Pamantul, Soarele, Viata..

Ma voi intoarce curand sa va impartasesc din experienta scufundarii in Atlantida, unde ma simt chemata  de surorile mele, Oceanidele… Taina Apei e abia la inceput, ochii si sufletul meu abia au invatat plutirea…

Simt ca fiecare om in parte are propria lui viziune asupra apei, fiecare o simte si o percepe diferit, si totusi cumva la fel. Nu m-am limitat niciodata la cat stiu din studiul propriu sau din ce mi s-a predat la scoala, mereu am ciulit urechea la povesti, mereu am lasat imaginatia sa ma poarte mai departe de taramul cartilor…

Minulescu, eternul romantic, are o poezie de-a dreptul fenomenala in care Inima devine izvor… Nu voi cita toata poezia, dar ma mangaie pe suflet sa imi reamintesc exact bucata care imi va ramane mereu in memorie…

  ”  Inima — ciutura goala —
Cine te spoi cu smoala
Si te-ascunse in ograda,
Nimeni sa nu te mai vada,
Ca sa-ti mai cerseasca apa
Cand de sete gura-i crapa?
Inima — ciutura mea —
Da-mi sa beau, dar altceva,
C-apa rece ti-au golit-o
Toti cei care ti-au sorbit-o!…
Da-mi ce mi-ai pastrat doar mie —
Da-mi un strop de apa vie!…”

Imi pare indeajuns sa privesc un om in ochii lui si sa inteleg cum i-s Apele… Pot sau nu pot sa ma scald, am sau nu am curaj sa ma avant? Limpezimile sufletelor acolo se oglindesc, desi nu odata am intalnit ape tulburi in priviri ce pareau atat de curate…

Apa e un cerc perfect, un rotund ce depaseste puterea de intelegere a mintii umane, o Creatie divina. Cum mangaie ea piatra, dandu-i netezimi pe care mana omului nu o poate face niciodata… Cu cat saraceste fundul albiei, cu atat e mai limpede….

Am inceput sa invat plutirea, cu teama si cu pofta de a trai. Apa m-a primit flamanda, trimitandu-mi spre toate extremitatile vazute si nevazute ale fiintei mele, impulsuri astrale… Nu am stiut sa respir pana acum fara Aer… Apa mi-a dat lectia primordiala, alinandu-ma, spalandu-ma, sedimentandu-ma, asezandu-ma…

Iubirea si Apa… Apa si zambetul… Apa si frica… Timpul si Apa… Vesnicii care ne prind in dansul acesta fantastic, vindecandu-ne de orice trufie…

Lacrima vietii- Apa vie…

Dacă studiem limbajul corpului unui anxios, observăm umerii ridicaţi, (la animale – ridicarea părului de pe spate şi încovoierea coloanei când se simt ameninţate – pisica, de exemplu) expresia feţei tristă sau crispată ori permanent îngrijorată, lipsa celei mai mici schiţări de zâmbet, maxilarul încleştat, pumnii strânşi, mersul uşor înclinat în faţă, cât mai aproape de o bordură, un gard, per-manent în căutarea unui loc de aşa-zisă siguranţă. Nu întotdeauna anxioşii doresc să meargă însoţiţi, de multe ori ei preferă să meargă singuri pentru a evita ca persoanele dragi să fie părtaşe la sufe-rinţa lor, încercând să-i protejeze, deşi ei sunt cei care au nevoie de protecţie, iar în situaţii limită o cer (în timpul unui atac de panică de exemplu îşi sună cea mai de încredere persoană, sperând că aşa nu vor fi singuri în faţa „morţii”, aleargă la cel mai apropiat spital sau rămân împietriţi de spaimă). Cei mai mulţi preferă singurătatea pentru a evita efortul mascării trăirilor interioare, asta după ce au o oarecare „vechime” în anxietate. Evitarea vieţii sociale mai poate fi con-diţionată şi de posibile situaţii jenante în care aceştia ar putea fi trădaţi de propriul corp, iar ceilalţi să afle că individul este anxios.

Aici suferindul se teme că oamenii vor crede cu siguranţă că e nebun, iar acesta în încercarea de a explica diferenţa dintre anxietate şi nebunie va deveni penibil şi privit ca un neajutorat şi implicit va fi marginalizat.Anxioşii au impresia că o nenorocire iminentă se va abate asupra lor, ea pla-nează pretutindeni, îi înconjoară, îi pătrunde, dar nu o poate defini şi nici în-lătura. Nu sunt de acord cu faptul că anxietatea ca simptom psihopatologic se întâlneşte în debutul psihozelor, pentru că ea însăşi este o psihoză. Anxioişii îşi ascund psihoza în speranţa că într-o zi va apărea o minune în domeniul medicinii, o minte strălucită va găsi vindecarea anxietăţii şi vor redeveni persoana sănătoasă, raţională şi calmă de odată. Dacă nu ar exista speranţă, mulţi ar muri pentru că de la deznădejde la moarte nu este decât un pas. Achesez la această speranţă de-oarece medicina va evolua permanent, actualmente în SUA se fac studii asupra punctului care declanşează anxietatea în creier. Din păcate scuza cea mai răspândită la ora actuală de către specialişti psihiatri şi psihologi este modificarea compoziţiei substanţei chimice numită serotonină (sau elixirul fericirii) şi prescriu tratamente cu o largheţe ce îţi dă fiori. Tratamentele cu psihotrope sunt acceptate de majoritatea organismelor, dar dependenţa se instalează şi reacţiile adverse apar în timp. Anxioşii acceptă acest compromis pentru că se reintegrează în viaţa socială, îşi câştigă existenţa, sunt cât de cât echilibraţi, dar şi conştienţi că sunt la jumătate din ran-damentul lor. De multe ori situaţia financiară bună şi găsirea unei ocupaţii captivante ajută mult suferinzii, uneori euforici fiind, uită de anxietatea lor; lucru ce nu este valabil şi în cazul unei situaţii materiale foarte bună.Excelente rezultate dau şi prac-ticarea regulată a exerciţiilor aerobice, indiferent de sex, mecanismul ce pozi-tivează starea de spirit nu este cunoscut.De asemenea este recomandată o ţinută şi un aspect cât mai îngrijit, conform zicalei „arăt bine, mă simt bine”. Evident că nu acesta este leacul anxietăţii, dar ajută la diminuarea ei.

Nu este adevărat că o viaţă sexuală activă şi regulată echilibrează nivelul serotoninei, deşi unii endocrinologi susţin neîntemeiat acest lucru, asta nu înseamnă că încurajez abstinenţa şi nici nu o recomand.Revenind la serotonină, oamenii de ştiinţă, cercetătorii, explică apariţia unui blocaj al fluxului serotoninei la nivelul creierului, acesta acţionând ca o barieră, nepermiţându-i fluxului sanguin să tran-sporte necesarul de substanţă în creier. Aici intervin substanţele chimice artificiale – medicamentele – ce recaptează serotonina. Pe la începutul secolului XX, când medicamentele nu erau atât de diversificate şi performante ca astăzi, se efectua cu oarecare succes şocul electric. Reacţiile adverse erau crunte: pacienţii rămâneau cu handicap locomotor sau ver-bal, deşi erau informaţi de la început de posibilitatea acestui lucru. Este un mare semn de întrebare cum de nu a fost perfecţionat acest electroşoc astfel încât să poată fi folosit şi astăzi, iar efectele secundare să fie minime sau zero. Psihoterapia anxietăţii, cea compo-rtamental-cognitivă are în general rezu-ltate lamentabile vis-a-vis de aşteptările persoanelor anxioase cât şi a eficienţei. Rezultate cât de cât concrete se obţin cu ajutorul relaxării progresive, iniţial într-un cabinet de specialitate. Din păcate cei mai mulţi psihoterapeuţi merg cu încăpăţânare pe varianta psihoterapiei comportamental-cognitive, pistă cu totul eronată în cazul persoanelor adulte. Hipnoza eriksoniană are oarecare rezultate prin diminuarea semnificativă a anxietăţii, dar numai pentru câteva ore din păcate.Senzaţia permanentă de frică face ca hormonul numit adrenalină să fie secretat din abundenţă.  Astfel pulsul creş-te, musculatura se încordează, respiraţia devine accelerată şi restul simptomelor neplăcute curg, parcă la infinit.Statisticile arată că 6.5% din populaţia globului suferă de anxietate, o cifră alarmantă, iar acest procent repre-zintă numărul persoanelor diagnosticate corect. Într-un interviu acordat revistei „Formula As”, cel mai bun psihiatru din Europa de S-E, nu numai în opinia mea,  domnul doctor Adrian Ionescu, de la spitalul Nifon – Buzău, spune că bolile mintale cele mai frecvente întâlnite şi care ocupă primul loc în rândul pacienţilor sunt tulburările anxioase. Tot domnia sa, domnul doctor Adrian Ionescu relatează că „diagnosticarea bolilor mintale nu este deloc simplă. Un reprezentant de frunte al Universităţii Harvard, dr Ross Baldesarini, a afirmat la un congres de psihiatrie desfăşurat în SUA că un bolnav cu tulburare bipolară aşteaptă în medie circa 8 ani pentru a i se pune un diagnostic corect. Extremele temporale de diagnosticare a unei boli mintale sunt cuprinse între 8 luni şi 28 de ani!…”. 

Anxietatea poate fi definită în multe feluri, dar cel mai simplu ar fi să o numim ca fiind „frica fără cauză”. Fireşte că dramatismul persoanelor anxioase este incomensurabil cu compacta şi sumara definiţie de mai sus. Depresia, rudă de gradul I cu anxietatea, este spre surprinderea multora o tulburare psihică mult mai lejeră decât anxietatea. Punctul forte al depresiei este faptul că ea se tratează medicamentos în majoritatea cazurilor, procentual vorbind, peste 95%, deşi există şi riscul recăderii. Atacul de panică (sau anxietatea paroxistică) este cel mai dezabilitant sentiment din trilogia acestor tulburări psihice, este fără îndoială o experienţă terifiantă cu adânci amprente asupra individului ce l-a trăit cel puţin o dată.

Pe parcursul acestei cărţi, voi expune cititorului cât mai detaliat tulburarea depresivă cât şi impactul atacului de panică, dar pentru prima parte voi rezerva un amplu spaţiu anxietăţii sub toate formele ei, dat fiind faptul că această psihoză este incurabilă, în pofida faptului că mulţi specialişti din domeniul psihiatriei, psihologiei şi relativ mai nou al homeopatiei, susţin că anxietatea se poate trata. Nu doresc să protejez cititorul încercând tot felul de artificii lingvistice pentru a evita cruda realitate: nu există vindecare nici măcar temporară a anxietăţii. Sunt numeroase remedii pentru ameliorarea simptomelor, dar manifes-tarea anxietăţii este din ce în ce mai diversificată de la individ la individ, deşi simptomele declarate înglobează peste o treime din suferinzi. Anxioşii sunt prizonierii propriei lor minţi fără nici o şansă de evadare. Anxietatea simplă este manifestată prin stări de nelinişte, frică, îngrijorare fără motiv, fără o anume cauză declan-şatoare, sunt de durată şi intensitate scăzută. Aceasta este forma cea mai uşoară sau răul cel mai mic.

Anxietatea socială este tulburarea ce induce evitarea relaţiilor inter-personale, situaţiilor sociale şi izolarea în cercul vicios al anxietăţii. Pentru anumite persoane, ceilalţi oameni sunt cauza anxietăţii lor, datorită gândirii eronate care este rodul anxietăţii, un rod ne-sfârşit, din păcate. Suferinzii au senti-mentul că sunt priviţi, analizaţi, judecaţi, atunci când sunt la o masă, petrecere, şcoală, mijloace de transport în comun, pe stradă, în magazin, la piaţă, pe un sta-dion, în propria maşină la volan, etc.,  fapt ce creează o tensiune interioară cât mai mare şi evitarea pe viitor a expunerii în toate aceste locuri. Acum suferinţa este interioară, anxioşii devin mai trişti mai speriaţi, mai interiorizaţi, nesperând că le va înţelege vreodată cineva trăirile dra-matice.

Anxietatea generalizată (sau TAG – tulburare de anxietate generalizată) este forma cel mai des întâlnită şi are la bază anxietatea simplă. Persoanele care suferă de TAG sunt îngrijorate în mod excesiv în legătură cu starea de sănătate şi sunt hiperatente la cea mai mică reacţie a organismului, făcând din aceasta o po-sibilă cauză a unor boli imaginare din ce în ce mai grave. Oamenii anxioşi dezvoltă o sumedenie de temeri simptomatice, care se încadrează în categoria tulburărilor anxioase cum ar fi: palpitaţiile, vertij, greaţă (uneori vomă), transpiraţii la nivelul palmelor, frunţii, picioare reci, muşchi încordaţi, dureri pectorale, ce-falee, stare de rău general, expresie facială crispată, nesiguranţă în mers, oboseală aproape permanentă, concentrare diminuată, senzaţia detaşării de realitate, disconfort gastric, micţiuni frec-vente, respiraţie superficială şi accelerată, somn neodihnitor, puls accelerat, tremurături ale mâinilor,  senzaţia de „cap gol”, uneori „deja-vu”, neastâmpăr, frica de a muri, de a înnebuni, de a leşina, de a pierde controlul. De fapt controlul a fost pierdut din momentul în care anxietatea s-a instalat comod în minţile suferinzilor.

Sintagma „luptă sau fugi” ne este mult mai clară dacă studiem aprofundat reacţiile animalelor. Când se simt ameninţate, unele animale aleg fuga din faţa pericolului cert. Altele îşi manifestă teama prin vomă, secreţii urât mirositoare (sconcsul) sau pur şi simplu se prefac că sunt moarte (similar cu leşinul la om), astfel asigurându-şi supravieţuirea. Cele mai curajoase rămân să lupte cu pericolul şi de cele mai multe ori ies învingătoare. La oamenii anxioşi pericolul este imaginar, deoarece aceştia cred că vor pica la traversarea străzii, vor face accident dacă şofează, vor muri sufocaţi dacă merg cu mijloace de transport în comun, credinţa că vor muri dacă ies din casă, etc. aceştia aleg să fugă de pericol. Cei ce aleg să lupte, sfârşesc prin a cădea în capcana anxietăţii, deoarece în mintea lor apar alte posibile pericole, chiar dacă le-au în-fruntat pe unele şi devin la rândul captivi ai anxietăţii, în dificila luptă cu gândurile anxioase. Ca să ilustrez sumar, dar cât mai clar, aş recurge la un pasaj din po-veştile lui Ion Creangă, unde tânăra ma-mă începe a plânge că o posibilă răs-turnare a „drobului de sare” îi poate omorî copilul, dar în loc să ia drobul şi să îl pună undeva la nivelul solului, îşi antrenează propria mamă la potenţialul dezastru şi încep amândouă să plângă, dar niciuna nu ia măsuri.

Articol imprumutat cu sfiala…

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul DouaZecisiTrei…

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Noaptea ascunde…