Archive for the ‘Cultura CREDINTEI…’ Category

ICR – Institutul Cultural Roman – Dincolo de o Imaginatie Acceptata…   Leave a comment

Dincolo de o Imaginatie Acceptata...

ICR – Institutul Cultural Roman – De acolo de unde numai Ei, pot sa vada…   Leave a comment

De acolo de unde numai Ei, pot sa vada...

ICR – Institutul Cultural Roman – Copiii Noii Ordini Mondiale…   Leave a comment

Copiii Noii Ordini Mondiale...

INTOARCEREA LA PRIMELE SENZATII DE RECE…   Leave a comment

Marti, 15 octombrie 2013

Ora 14:35:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

Intoarcerea la primele senzatii de rece…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Semnatura ADM_01

În plasa de semnificații vizuale a ideographiilor lui Andrei D. Mitucă…   Leave a comment

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

KALEIDOSCOPE…   Leave a comment

Kaleidoscope_01aKaleidoscope_02aKaleidoscope_03aKaleidoscope_04aKaleidoscope_05aKaleidoscope_06aKaleidoscope_07aKaleidoscope_08aKaleidoscope_09aKaleidoscope_10aSemnatura mea_02_31.07 copy

D.S. Merejkovski – ROMANUL lui Leonardo Da Vinci sau INVIEREA ZEILOR…   Leave a comment

Nu am nevoie de REALITATE_01Spre dimineata vifornita prinse noi puteri. Calauza refuza sa plece la drum, sustinind ca pe o asemenea vreme nu dai nici un ciine afara. Leonardo a trebuit sa mai ramina o zi.

Neavind ce face, se apuca sa instaleze in hogeacul cuptorului de la bucatarie o frigare de inventie proprie, care sa se invirta singura, o roata mare cu lopetele amplasate oblic, pusa in miscare de curentul de aer cald din cos, care, la rindul ei, punea in miscare frigarea.
– Bucatarul care poseda o asemenea frigare n-are a se teme ca se arde friptura, caci temperatura aerului ramine mereu aceeasi: cind creste, frigarea isi va spori rotatia, cind scade, o va incetini, explica Leonardo, spre uimirea celor de fata.
Si aceasta frigare automata o instala cu aceeasi dragoste si inspiratie cu care construia aripile omenesti.
Si tot acolo, in odaie, messer Niccolo, explica tinerilor sergenti din artileria franceza, niste jucatori inveterati, o regula descoperita, chipurile, prin intermediul matematicii superioare, care, permitindu-i sa mearga la sigur, biruia toanele „tirfei de Fortuna”, cum binevoi sa se exprime.  Expunea regula inteligent si cu elocinta, dar de cite ori incerca s-o puna in practica, pierdea regulat, spre nu mica lui mirare si bucuria rautacioasa a ascultatorilor. Ce-i drept, se consola cu ideea ca a comis, probabil, o eroare in aplicarea acelei reguli fara gres.
Jocul lua sfirsit cu o explicatie nu tocmai placuta pentru messer Niccolo. Cind veni vremea sa achite pierderea, se constata ca punga ii era goala si ca jucase pe datorie.
Nu am nevoie de REALITATE_02In aceeasi seara, tirziu, sosi, insotita de o droaie de slugi, paji, grajdari, bufoni, harapi, de tot felul de vietati de amuzament si nenumarate lazi si baloturi cu bagaje, preainalta cortesana venetiana, „superba tirfa”, Lenna Griffa, care odinioara, la Florenta, era gata sa cada victima Sfintei Osti de mici Inchizitori ai lui Giralomo Savonarola.
Cu vreo doi ani inainte, luind exemplu de la multele sale colege de mestesug, monna Lenna parasise viata lumeasca si, ca o Magadalena pocaita, se tunsese calugarita, pentru ca dupa aceea sa urce pretul in vestita Carte cu tarifele curtezanelor sauComentarii folositoare strainului de vaza, cu specificarea pretului fiecarei curtezane din Venetia, cu ce are mai de seama adaugindu-se si numele codoaselor. Din gluga monahala tisnise un fluture stralucitor si Lenna Griffa incepu sa urce vertiginos. Si dupa obiceiul curtezanelor de inalta clasa, mammola venetiana, „papusica” strazii, isi compusese un bogat arbore genealogic, din care reiesea ca este nici mai mult, nici mai putin decit fiica nelegitima a cardinalului Ascanio Sforza, fratele stapinitorului cetatii Milanului.
Tot cam pe atunci Lenna ajunsese amanta principala a unui cardinal girbovit de batrinete si cazut in mintea copiilor, dar nemasurat de bogat. Pe acesta se grabea acum Lenna Griffa sa-l intilneasca, preferind frumoasei Venetii, orasul Fano, unde o astepta batrinul monsignore, atasat pe linga curtea lui Cesare Borgia.
Hangiul era in mare incurcatura: sa refuze a-i da adapost unei persoane de vaza ca „preacucernicia-sa”, amanta unui cardinal, nu, asta n-ar fi indraznit, dar nu avea nici o camera libera. Pina la urma se invoi cu negustorii din Ancona, care in schimbul unei reduceri de pret la nota de plata, acceptau sa doarma in covalie, cedind dormitorul lor suitei ce o insotea pe preainalta curtezana. Pentru Lenna insa hangiul ii cerea lui messer Niccolo sa-i cedeze camera pe care o imparteau tuspatru, el si cavalerii francezi de la Yves d’Allegre, propunindu-le sa doarma laolalta cu negustorii in covalie.
Niccolo se facu foc, intrebindu-l pe hangiu daca e in toate mintile. Oare isi da seama cu cine are de a face? Cum de-si permite asemenea obraznicii cu niste oameni respectabili ca ei si asta, pentru a-i intra in voie primei tirfe intilnite? Interveni insa hangita, o femeie bataioasa, nelegata la gura de felul ei, „care nu-si amanetase limba la jidov”, cum se zice prin partea locului. Ea ii aminti lui messer Niccolo ca inainte de a face scandal si a-l da pe hangiu in tarbaca, ar fi cazul sa-i plateasca ceea ce consumasera in chip de hrana, el si slugile sale, precum si cei trei cai din grajd, neuitind cu acest prilej nici sa-i restituie si cei patru ducati, pe care sotul ei, inima caritabila, i-a imprumutat inca de vineri, azi saptamina. Apoi ceva mai incetisor, ca si cum ar fi vorbit cu sine insasi, totusi destul de tare ca s-o auda toata lumea, ura sa le stea in git cozonacii de Pasti tuturor haimanalelor si escrocilor care bat drumurile, dindu-se drept domni de seama, dar care isi duc traiul pe daiboj si pe pomana, ba si fudulindu-se inaintea omului de treaba, de nu le mai ajungi la nas nici cu prajina.
Intr-un fel sau altul trebuie sa fi fost un strop de adevar in spusele femeii, cel putin asa era impresia, caci, pe neasteptate, lucru de mirare pentru toti citi erau de fata, Niccolo se domoli si pleca fruntea sub privirile ei sibilice, chibzuind probabilcum sa dea inapoi pe cit mai onorabil.
Nu am nevoie de REALITATE_03Intre timp slugile incepusera sa-i care afara lucrurile iar uriciunea de maimutica, favorita madonnei Lenna, care aproape ca inghetase in timpul prelungitei calatorii, cu o mutrisoara inca jalnica, sari pe masa de lucru si prinse a topai printre manuscrisele, penele si cartile lui messer Niccolo, dintre care nu lipseau Decadele lui Titus Livius si nici Vietile oamenilor de seama de Plutarh.
– Messere, i se adresa atunci Leonardo, zimbind fermecator, daca n-ati avea nimic impotriva sa impartim amindoi odaia de dormit, as considera drept o mare cinste pentru mine de a va face un atit de neinsemnat serviciu.
Niccolo se intoarse oarecum mirat, se rusina si mai tare, dar numaidecit se stapini, multumind cu demnitate.
Se retrasera in camera lui Leonardo unde artistul se ingriji sa puna la dispozitia colocatarului patul cel mai confortabil.
Cu cit il observa, cu atit omul acesta ciudat i se parea mai simpatic si mai interesant.
Il chema Niccolo Machiavelli si era secretarul Consiliului Celor Zece al Republicii Florentine.
Leonardo isi declina si el numele, aratind functia si titlul detinute la curtea ducelui de Valentino. Si ei statura de vorba deschis si cu usurinta proprie unor oameni cu totul deosebiti, singuratici si dedati contemplatiei.
Semnatura mea_02_31.07 copy

IARNA, ca o Prietena Sincera…   Leave a comment

Vineri, 27 ianuarie 2012

Ora 11:02:07 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

IARNA, ca o Prietena Sincera…

Obsesii Nerevendicate_21A nins. A nins puternic si adinc. A nins intr-o apriga dorinta de a face bine, macar ochiului obosit de atita nedreptate. De jur imprejurul meu, albul a cuprins dealurile si padurile eterne acoperindu-le anevoios si din gros cu un strat de zapada pufoasa, alba, neintinata, neatirnata… Treptat gerul s-a instalat cu respiratia sa incremenita intr-o pirueta de christal necesar… Multa vreme, iarna s-a jucat cu noi, dar mai ales cu simturile noastre ca intr-o sarabanda de asteptare, ca intr-o hora taraneasca straveche, aminind momentul cernerii zapezilor tirzii, in favoarea unor ropote de ploaie bicisnica, de ploaie militara, stupida, apasatoare… Nu am inteles de ce dorinta iernii, mi-a aminat bucuria revederii intinsului zapezilor… Nu am inteles…

Acum linistea s-a asternut peste tot. Doar cosurile caselor razletite, mai misca atmosfera aninind fuioare firave de fum inspre burtile norilor, atirnate, mult prea jos, mult prea aproape de pamint… Incerc sa aud sunetul fulguitului. Incerc sa discern necesitatea intelegerii acestei comunicari apartinind cerului si pamintului… Chiar in ziua in care s-a dezlantuit dihonia viscolelor, am facut un drum spre Vintul de Jos, judetul Alba. Trebuia imperios sa merg pina intr-acolo. Ceva legat de serviciul meu, m-a trimis. Drumul pe valea Oltului a fost ingrozitor de obositor, de secatuitor… Fiecare kilometru parcurs mi-a mincat energia, in asa fel incit la intoarcere, vlaguit si pustiit, am mincat ceva si m-am dat patului pentru odihna si impacare… La televizor am vazut grozavia ce se desfasura vessel in sudul tarii… Sentimentele s-au scuturat. Iluzia echilibrelor precare, mi-au inundat fiecare coltisor de traire, fiecare bucatica de dorinta neinteleasa…

In Bucuresti, mitingul din Piata Universitatii, continua sa-si scandeze nemultumirea, sfichiuind obrajii livizi ai unei puteri livide si indolente… Viscol amestecat cu lozinci scandate pina la lacrimi inghetate pe obrajii amaritilor din piata iluziilor calcate in picioare…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

Semnatura ADM_01

Am stat de vorba o noapte intreaga…   Leave a comment

Vineri, 16 martie 2012

Ora 9:13:24 AM, GMT

Rm.Vilcea, judetul Vilcea

Am stat de vorba o noapte intreaga…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Cred ca m-am incarcat peste masura datului meu astral… Prea ma consuma totul din jurul meu. Fiecare incarcatura care-mi apare la usa, ma implica mult prea emotional… Deasupra cerului umbrit din greu de plumb, stiu ca exista soare senin si in cer imens de primitor… Blind… Plin de bucurii brodate in sperante netraite inca…

Cum sa fac sa ajung la dinsul…. Macar si pentru o zi si jumatate…si tot ar fi perfect, pentru dezacordare… pentru imblinzire…

Prea multa acordare la provocarile care te asalteaza, de peste tot si de aiurea , poate duce la dezacorduri majore in interiorul propriului sistem de navigatie nervoasa… Si de acolo, migrenelle gretoase ma vor asalta voluptuos, lasindu-ma aproape fara de simtire… Intr-o stare de lesin constient si foarte dulceag…

Ca atunci cind exagerind dintr-o pornire de creatie ce trebuie sa se nasca, abuzez de alcool tare, mult prea tare si mult prea mult… Nu m-am ferit sa beau, uneori peste masura pentru simplu motiv ca aburii raschirati de vodka prin singele meu, nu au generat niciodata stari conflictuale… Pur si simplu nu-mi sare nici o tandara din nici un ungher, indiferent de situatie… Nu-mi aduc aminte de nici o scirbosenie de situatie… nu ridic tonul, si nici mina … asupra nimanui… Pur si simplu nu-mi arde de scandal… Nu-i gasesc rostul nici treaz, nici afumat… Pentru mine scandalul nu exista… Nu-l cunosc, nu-l iubesc, nu-l recunosc… nu ma folosesc de el… Nu am fost prieteni niciodata…

Stiu ca Modigliani a fost prieten cu Brincusi, mai mult decit Brincusi, a fost cu Modigliani… Da!… dar lui Brincusi nu-i placea absinthul si “descreierarile” lui Modigliani… fiind structuri total diferite… Si din cite imi mai aduc aminte, nu-i placea nici culoarea verde… Absinthul avea culoarea verde… Si totusi au fost prieteni buni… Frumoase vremuri, demult apuse, dar nicicind uitate… Minunate creatii au lasat, la marginea Styxului… plecind peste lume, neapusi, nesupusi, neintelesi, adulati…descarcati… Da!… Incercanati…

Apa de ploaie amestecata cu Absint de cea mai buna calitate…taria nu i-o taie, verdele nu i-l paleste… Sufletul mi-l Ostoieste…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

DACA AR FI SA RENUNT LA GINDURI…   Leave a comment

Vineri, 06 mai 2011

Ora 08:21:24 AM GMT

Bucuresti…

DACA AR FI SA RENUNT LA GINDURI…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Coboram din pat adormit, dar sufletul imi raminea in continuare sa se odihneasca. Sufletul meu nu simtea nevoia sa bea apa rece sau sa fumeze. Obligatoriu ma duceam spre geam sa vad daca mai ploua. Si ma linisteam vazind rotocoalele de apa tulburata in baltoacele din fata blocului… Zgomotul produs de caderea picurilor de ploaie imi linisteau sufletul involburat de ani si ani de nelinisti, de ani si ani de dureri surde de care nu mai scapam, cuprins fiind ca intr-un carusel dement de ghinion amestecat cu ulei ars de motor diesel… Am ramas tributar placerii ploii, demult, de pe vremea copilariei petrecute la Sibiu…peste care nu pot trece cu nici un gind. Daca ar fi sa renunt la gindurile ploii, atunci mi-as produce un rau incomensurabil, un rau primordiala de uscaciune si regrate eterne…

Nu vreau si nu pot sa renunt la ginduri. Ele imi sint singurele confidente confiate cinstit… Ma apuca de mina dreapta si ma trec strazile imaginare ale copilariei trecute dar nu uitate…Servici nu mai am. Postul meu s-a desfintat in decembrie – anul trecut – si imi este tare greu sa innebunesc singur in casa, intre patru pereti, urmarind cum cade ploaia pe pamint… Urmarind sa cada cit mai completa, cit mai frumoasa si mai melancolica… As incepe sa citesc o carte. Dar nu am stare. As incepe sa scriu ceva din amintire, dar – de asemenea – nu am stare. Singura stare care a ramas lipita de mine este aceea de a nu renunta la ginduri… De a nu renunta la a ma mai gindi, la a emotiona propriile-mi simturi si trairi…

Daca ar fi sa renunt la ginduri… inseamna ca as incepe sa renunt la mine… Si nu vreau asta… Nu vreau deloc… Nu sint inca pregatit..

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…