Archive for the ‘Cultura RESPECTULUI…’ Category

FreeLancer Andrew D.MITUCA… IdeoGraphicDesigner..   Leave a comment

andreimitucadesigner_17aandreimitucadesigner_18aandreimitucadesigner_19aandreimitucadesigner_20aandreimitucadesigner_21a

Anunțuri

DACA AR FI SA RENUNT LA GINDURI…   Leave a comment

Vineri, 06 mai 2011

Ora 08:21:24 AM GMT

Bucuresti…

DACA AR FI SA RENUNT LA GINDURI…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Coboram din pat adormit, dar sufletul imi raminea in continuare sa se odihneasca. Sufletul meu nu simtea nevoia sa bea apa rece sau sa fumeze. Obligatoriu ma duceam spre geam sa vad daca mai ploua. Si ma linisteam vazind rotocoalele de apa tulburata in baltoacele din fata blocului… Zgomotul produs de caderea picurilor de ploaie imi linisteau sufletul involburat de ani si ani de nelinisti, de ani si ani de dureri surde de care nu mai scapam, cuprins fiind ca intr-un carusel dement de ghinion amestecat cu ulei ars de motor diesel… Am ramas tributar placerii ploii, demult, de pe vremea copilariei petrecute la Sibiu…peste care nu pot trece cu nici un gind. Daca ar fi sa renunt la gindurile ploii, atunci mi-as produce un rau incomensurabil, un rau primordiala de uscaciune si regrate eterne…

Nu vreau si nu pot sa renunt la ginduri. Ele imi sint singurele confidente confiate cinstit… Ma apuca de mina dreapta si ma trec strazile imaginare ale copilariei trecute dar nu uitate…Servici nu mai am. Postul meu s-a desfintat in decembrie – anul trecut – si imi este tare greu sa innebunesc singur in casa, intre patru pereti, urmarind cum cade ploaia pe pamint… Urmarind sa cada cit mai completa, cit mai frumoasa si mai melancolica… As incepe sa citesc o carte. Dar nu am stare. As incepe sa scriu ceva din amintire, dar – de asemenea – nu am stare. Singura stare care a ramas lipita de mine este aceea de a nu renunta la ginduri… De a nu renunta la a ma mai gindi, la a emotiona propriile-mi simturi si trairi…

Daca ar fi sa renunt la ginduri… inseamna ca as incepe sa renunt la mine… Si nu vreau asta… Nu vreau deloc… Nu sint inca pregatit..

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

SINGURA mea realitate…   Leave a comment

Vineri, 11 noiembrie 2011

Ora 9:57:56 AM GMT

Bucuresti

SINGURA mea realitate…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

Scrisoare catre Maria ORZATHA…   3 comments

Asa este. In Rm Vilcea am fost prieten cu Radu si Sanda Manciulea, cei care stateau la parter in blocul acela de patru etaje din cartierul Ostroveni…

Mergeam la ei in invoiri, ascultam muzica la magnetofon si beam vodka, multa vodka…

Mai cintam si la chitara din creatiile mele de atunci… Ei mai aveau un coleg, care se numea Marius Titu…Multe amintiri ma leaga de cei trei. Erau detasati de la Brasov, si lucrau la ridicarea terasamentului caii ferate de pe valea Oltului…Au lucrat si la Voineasa…

Din cite stiu eu, Radu Manciulea s-a stins din viata si asta demult, prin anii ’80… De Marius Titu nu mai stiu chiar nimic… Eu am trecut in rezerva la sfirsitul anului 1981, in luna octombrie. Pe 26 octombrie 1981, am trecut in rezerva iar la 31 octombrie 1981, se nastea baiatul meu, Bogdan… Ce repede au trecut anii…parca nici nu au fost …au trecut , au ramas amintirile si dulcele gust al tineretii spulberate in vint…

Inca de la terminarea Institutului MILITAR, am fost repartizat la o unitate militara in Bucuresti, cea la care facusem stagiul si unde spuneai tu ca ai venit odata sa ma vizitezi…

Ce demult s-au intimplat lucrurile acestea si parca ce aproape imi sint de constiinta realitatii…

Dupa trecerea in rezerva am lucrat in constructii la o intreprindere din Bucuresti…si asta pina aproape de revolutie…prin 1989…Am fost si la revolutie, dar nu imi place sa vorbesc despre acele amintiri…Eroii, dupa mine sint cei ingropati in pamint, si nu noi cei care am ramas dupa ei… Asa cred  eu…

Intre timp, mi-am trait viata cu bune si cu rele, ca noi toti…Bogdan a crescut…Acum in octombrie implineste 30 de ani. Este plecat in strainatate de trei ani… Vorbim curent la telefon. In 2009, in decembrie am fost impreuna cu mama lui la el, in Italia…Am stat vreo 11 zile si ne-am simtit bine… Am sa-ti atasez citeva poze cu el din acea calatorie…

La Babadag, am lucrat cu firma mea de constructii, prin anii 2000 – 2001, la Centru le Recuperare, neuropsihica _ Babadag…Am lucrat la reabilitarea cladirii spitalului… Veneam des in orasul Babadag…Si la un moment dat l-am chiar indragit…asa micut si sarman cum era… Avea un parfum al lui aparte…si oamenii aveau o caldura proprie definitorie aparte…Deh!!…Amintiri , amintiri…

Desi merg destul de des in Rm.Vilcea, nu m-am mai intilnit cu fostii mei colegi…Si Corina si-a pierdut tatal, in anul 2004…Mai traieste doar mama ei, si bineinteles rudele sale…Corina face parte dintr-o familie foarte numeroasa, cu multi unchi si matusi, veri … Acum Corina este plecata in Germania, lucreaza la un hotel de pe o insula din nordul Germaniei. Insula se numeste Borkum…este plecata deja de trei luni si mai are de stat inca trei luni… Mi-e dor de ea. Mi-e dor si de Bogdan… Mi-e dor de amintirea vietii tineretilor mele… ma bucur ca am ajuns – si asta gratie tie – sa comunicam dupa atitia ani… Imi face placere sa depanam amintiri din trecutul nostru de tineri adolescenti…

Deja ma bucur de raspunsul tau…

Cu drag te sarut,

andrei

NB: Pozele cu Bogdan sint facute in Italia acum 2 ani…

acelasi,

andrei

Definitia apei SONIEI…   1 comment

Definitia apei SONIEI…

De cand curge timpul…? De ce vine Apa din munte? De ce nu pot face bulgari de apa, cum fac iarna de zapada? De ce nu are forma Apa? De ce suntem mai mult Apa decat Pamant?

Erau intrebari pe care, la incoltirea lor in mintea mea, nu indrazneam sa le pun celor din jur… M-ar fi privit ca pe o ciudata, pentru ca nu cautam explicatii cum primeam din manuale la scoala. Trecusem binisor de 5 ani, cand vesnicul ” De ce? ” e primit cu destul de multa intelegere si ingaduinta… Sunt nascuta sub semnul zodiacal al Apelor, zodia Cancerului, sau a racului, deci trebuia sa caut aceste raspunsuri in mine. Nu am facut-o, copil fiind, mi-am trait copilaria, ascunzand intr-o uitare aproape ignoranta, toate aceste intrebari, care au dospit la randul lor, altele…

Apa. Aparent cel mai simplu element din natura, fara de care viata ar fi imposibila este si va ramane un mister pentru cei mai multi dintre oameni, ne va fascina si ne va atrage, inexplicabil. Cunoaste oricine senzatia pe care o traim in apropierea unei Ape… Parca ne cheama, parca ne ademeneste… Unde ne este cel mai bine in intreg parcursul unei vieti omenesti? In Pantecul mamei, in Apa in care ne creste si ne ocroteste…

Apa ne vrea goi, despuiati de orice inhibitii sau prejudecati, ne cere sa ne contopim, sa ne lasam slefuiti fara teama de stirbire. Apa nu ne ineaca, noi o facem din nepricepere, dintr-o cutezanta geamana cu prostia si infumurarea, infruntand-o cu o superioritate falsa…

M-am nascut si am crescut intre doua ape, mereu am fost mandra de asezarea orasului meu natal; mereu ma gandeam cum pot doua rauri puternice, ca Siretul si Moldova, sa se impreuneze ca doua brate enorme de forta , sa inlantuie un oras atat de mic, fara sa il sugrume si sa il acopere. Astfel, impresionata de marinimia Apelor, am trait si traiesc convinsa ca oraselul meu e un loc magic, ferit de toate relele, un loc ocrotit de Ape… In vara anului 2008, in pragul inundatiilor anuntate, pe langa grijile pe care mi le faceam pentru casa parintilor mei si viata lor, studiam chipurile oamenilor, infricosati si totusi plini de speranta… Ochii lor semanau a ruga surda, batranii ma impresionau cel mai mult, nu mai cereau ceva pentru ei, aveau intiparita resemnarea pe chipuri… Cereau pentru copii si vite, INDURARE…De la Apa…

Teama de Apa o am si eu, dar vine tot din neintelegere, din adaptarea la principii si reguli dupa care ne ghidam in micul nostru traseu prin viata… Reguli umane, limitate, care se opresc la granita dintre cunoasterea pur stiintifica si Adevarul Apei…

 De unde-mi vine Apa? Din mine, din Tine, din Voi, din Noi, din adancul Pamantului… Ar trebui sa invatam  de la Pamant si de la Apa asteptarea, dorinta fireasca a impreunarii, rodirea, simtirea, rasuflarea, setea… Ar trebui sa invatam IUBIREA… Asa cum ne-a fost data odata cu Apa, Aerul, Pamantul, Soarele, Viata..

Ma voi intoarce curand sa va impartasesc din experienta scufundarii in Atlantida, unde ma simt chemata  de surorile mele, Oceanidele… Taina Apei e abia la inceput, ochii si sufletul meu abia au invatat plutirea…

Simt ca fiecare om in parte are propria lui viziune asupra apei, fiecare o simte si o percepe diferit, si totusi cumva la fel. Nu m-am limitat niciodata la cat stiu din studiul propriu sau din ce mi s-a predat la scoala, mereu am ciulit urechea la povesti, mereu am lasat imaginatia sa ma poarte mai departe de taramul cartilor…

Minulescu, eternul romantic, are o poezie de-a dreptul fenomenala in care Inima devine izvor… Nu voi cita toata poezia, dar ma mangaie pe suflet sa imi reamintesc exact bucata care imi va ramane mereu in memorie…

  ”  Inima — ciutura goala —
Cine te spoi cu smoala
Si te-ascunse in ograda,
Nimeni sa nu te mai vada,
Ca sa-ti mai cerseasca apa
Cand de sete gura-i crapa?
Inima — ciutura mea —
Da-mi sa beau, dar altceva,
C-apa rece ti-au golit-o
Toti cei care ti-au sorbit-o!…
Da-mi ce mi-ai pastrat doar mie —
Da-mi un strop de apa vie!…”

Imi pare indeajuns sa privesc un om in ochii lui si sa inteleg cum i-s Apele… Pot sau nu pot sa ma scald, am sau nu am curaj sa ma avant? Limpezimile sufletelor acolo se oglindesc, desi nu odata am intalnit ape tulburi in priviri ce pareau atat de curate…

Apa e un cerc perfect, un rotund ce depaseste puterea de intelegere a mintii umane, o Creatie divina. Cum mangaie ea piatra, dandu-i netezimi pe care mana omului nu o poate face niciodata… Cu cat saraceste fundul albiei, cu atat e mai limpede….

Am inceput sa invat plutirea, cu teama si cu pofta de a trai. Apa m-a primit flamanda, trimitandu-mi spre toate extremitatile vazute si nevazute ale fiintei mele, impulsuri astrale… Nu am stiut sa respir pana acum fara Aer… Apa mi-a dat lectia primordiala, alinandu-ma, spalandu-ma, sedimentandu-ma, asezandu-ma…

Iubirea si Apa… Apa si zambetul… Apa si frica… Timpul si Apa… Vesnicii care ne prind in dansul acesta fantastic, vindecandu-ne de orice trufie…

Lacrima vietii- Apa vie…

PONTOMEDOUSSA…SOTIA MEA DE DINCOLO de ultimii vostrii TIMPI dati…   Leave a comment

INIMA ca un LANT…   1 comment

ANXIETATEA, DEPRESIA ŞI ATACUL DE PANICĂ… si ma doare, ma doare…(02)   3 comments

Dacă studiem limbajul corpului unui anxios, observăm umerii ridicaţi, (la animale – ridicarea părului de pe spate şi încovoierea coloanei când se simt ameninţate – pisica, de exemplu) expresia feţei tristă sau crispată ori permanent îngrijorată, lipsa celei mai mici schiţări de zâmbet, maxilarul încleştat, pumnii strânşi, mersul uşor înclinat în faţă, cât mai aproape de o bordură, un gard, per-manent în căutarea unui loc de aşa-zisă siguranţă. Nu întotdeauna anxioşii doresc să meargă însoţiţi, de multe ori ei preferă să meargă singuri pentru a evita ca persoanele dragi să fie părtaşe la sufe-rinţa lor, încercând să-i protejeze, deşi ei sunt cei care au nevoie de protecţie, iar în situaţii limită o cer (în timpul unui atac de panică de exemplu îşi sună cea mai de încredere persoană, sperând că aşa nu vor fi singuri în faţa „morţii”, aleargă la cel mai apropiat spital sau rămân împietriţi de spaimă). Cei mai mulţi preferă singurătatea pentru a evita efortul mascării trăirilor interioare, asta după ce au o oarecare „vechime” în anxietate. Evitarea vieţii sociale mai poate fi con-diţionată şi de posibile situaţii jenante în care aceştia ar putea fi trădaţi de propriul corp, iar ceilalţi să afle că individul este anxios.

Aici suferindul se teme că oamenii vor crede cu siguranţă că e nebun, iar acesta în încercarea de a explica diferenţa dintre anxietate şi nebunie va deveni penibil şi privit ca un neajutorat şi implicit va fi marginalizat.Anxioşii au impresia că o nenorocire iminentă se va abate asupra lor, ea pla-nează pretutindeni, îi înconjoară, îi pătrunde, dar nu o poate defini şi nici în-lătura. Nu sunt de acord cu faptul că anxietatea ca simptom psihopatologic se întâlneşte în debutul psihozelor, pentru că ea însăşi este o psihoză. Anxioişii îşi ascund psihoza în speranţa că într-o zi va apărea o minune în domeniul medicinii, o minte strălucită va găsi vindecarea anxietăţii şi vor redeveni persoana sănătoasă, raţională şi calmă de odată. Dacă nu ar exista speranţă, mulţi ar muri pentru că de la deznădejde la moarte nu este decât un pas. Achesez la această speranţă de-oarece medicina va evolua permanent, actualmente în SUA se fac studii asupra punctului care declanşează anxietatea în creier. Din păcate scuza cea mai răspândită la ora actuală de către specialişti psihiatri şi psihologi este modificarea compoziţiei substanţei chimice numită serotonină (sau elixirul fericirii) şi prescriu tratamente cu o largheţe ce îţi dă fiori. Tratamentele cu psihotrope sunt acceptate de majoritatea organismelor, dar dependenţa se instalează şi reacţiile adverse apar în timp. Anxioşii acceptă acest compromis pentru că se reintegrează în viaţa socială, îşi câştigă existenţa, sunt cât de cât echilibraţi, dar şi conştienţi că sunt la jumătate din ran-damentul lor. De multe ori situaţia financiară bună şi găsirea unei ocupaţii captivante ajută mult suferinzii, uneori euforici fiind, uită de anxietatea lor; lucru ce nu este valabil şi în cazul unei situaţii materiale foarte bună.Excelente rezultate dau şi prac-ticarea regulată a exerciţiilor aerobice, indiferent de sex, mecanismul ce pozi-tivează starea de spirit nu este cunoscut.De asemenea este recomandată o ţinută şi un aspect cât mai îngrijit, conform zicalei „arăt bine, mă simt bine”. Evident că nu acesta este leacul anxietăţii, dar ajută la diminuarea ei.

Nu este adevărat că o viaţă sexuală activă şi regulată echilibrează nivelul serotoninei, deşi unii endocrinologi susţin neîntemeiat acest lucru, asta nu înseamnă că încurajez abstinenţa şi nici nu o recomand.Revenind la serotonină, oamenii de ştiinţă, cercetătorii, explică apariţia unui blocaj al fluxului serotoninei la nivelul creierului, acesta acţionând ca o barieră, nepermiţându-i fluxului sanguin să tran-sporte necesarul de substanţă în creier. Aici intervin substanţele chimice artificiale – medicamentele – ce recaptează serotonina. Pe la începutul secolului XX, când medicamentele nu erau atât de diversificate şi performante ca astăzi, se efectua cu oarecare succes şocul electric. Reacţiile adverse erau crunte: pacienţii rămâneau cu handicap locomotor sau ver-bal, deşi erau informaţi de la început de posibilitatea acestui lucru. Este un mare semn de întrebare cum de nu a fost perfecţionat acest electroşoc astfel încât să poată fi folosit şi astăzi, iar efectele secundare să fie minime sau zero. Psihoterapia anxietăţii, cea compo-rtamental-cognitivă are în general rezu-ltate lamentabile vis-a-vis de aşteptările persoanelor anxioase cât şi a eficienţei. Rezultate cât de cât concrete se obţin cu ajutorul relaxării progresive, iniţial într-un cabinet de specialitate. Din păcate cei mai mulţi psihoterapeuţi merg cu încăpăţânare pe varianta psihoterapiei comportamental-cognitive, pistă cu totul eronată în cazul persoanelor adulte. Hipnoza eriksoniană are oarecare rezultate prin diminuarea semnificativă a anxietăţii, dar numai pentru câteva ore din păcate.Senzaţia permanentă de frică face ca hormonul numit adrenalină să fie secretat din abundenţă.  Astfel pulsul creş-te, musculatura se încordează, respiraţia devine accelerată şi restul simptomelor neplăcute curg, parcă la infinit.Statisticile arată că 6.5% din populaţia globului suferă de anxietate, o cifră alarmantă, iar acest procent repre-zintă numărul persoanelor diagnosticate corect. Într-un interviu acordat revistei „Formula As”, cel mai bun psihiatru din Europa de S-E, nu numai în opinia mea,  domnul doctor Adrian Ionescu, de la spitalul Nifon – Buzău, spune că bolile mintale cele mai frecvente întâlnite şi care ocupă primul loc în rândul pacienţilor sunt tulburările anxioase. Tot domnia sa, domnul doctor Adrian Ionescu relatează că „diagnosticarea bolilor mintale nu este deloc simplă. Un reprezentant de frunte al Universităţii Harvard, dr Ross Baldesarini, a afirmat la un congres de psihiatrie desfăşurat în SUA că un bolnav cu tulburare bipolară aşteaptă în medie circa 8 ani pentru a i se pune un diagnostic corect. Extremele temporale de diagnosticare a unei boli mintale sunt cuprinse între 8 luni şi 28 de ani!…”. 

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Miinile i se misca…   Leave a comment

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Miinile i se misca, buzele i se misca …

DE VORBA cu DEPRESIA…   Leave a comment

Simbata, 09 martie 2012

Ora 10:16:28 AM , GMT

Alba Iulia

DE VORBA cu DEPRESIA…

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa… Astept sa invat sa vorbesc cu DEPRESIA…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in mijlocul iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit inspre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Si ninge neostoit, ninge a inceput de vesnicie. Ninge ca-ntr-un desen, imaginat, fara linii si frontiere, fara amintiri, fara definitii, fara culoare… Niciodata nu a nins atit de profound cum ninge astazi, in izolarea obligata in care traiesc. Direct de afara, direct dinlauntrul inaltimii cerului ninge contemporan, ninge definitiv…

De luni bune ma simt obosit peste masura. Obosit pe de-a-ntregul fiintei… Lupt din rasputeri, lupt nervos, lupt pina dincolo de extenuare cu aceasta perfida stare care m-a impresurat de mai bine de sapte luni de zile… Partea cea mai proasta este aceea ca nu inteleg, cine s-a infiltrat in subconstientul meu. Cine anume. Cum arata?… Si de ce a avut nevoie de inlauntrul meu pentru a-si duce pe mai departe fiintarea… proprie.

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge… iar eu nu ma mai opresc sa-mi sfarim mintile, incercind sa ascult sunetul DEPRESIEI, care nu se mai satura sa ma tina intr-un frig primordial… zimbind inghetat…