Archive for the ‘Cultura VAZDUHULUI…’ Category

GINDURI generathe de VERRA…   Leave a comment

VERA_06_capatCa de obicei, un obicei nascut de cind m-am repatriat, din santierul italian, in fiecare dimineata , dupa cum bine stii, ma duc sa imi beau cafeaua la magazinasul din coltul cartierului uitat de lume… Si astazi, fara exceptie, am coborit cele citeva trepte ( locuiesc la parter ) din fata picioarelor si m-am indreptat catre magazinas..

Aseara ningea. Cind mi-am scos masina la plimbarea de seara, ningea chiar taricel…
Acum, dimineata zapada, se potolise din scoborirea din cer..
Am simtit in jurul meu, in aerul diminetii o atmosfera patriarhala…Tot aerul se simtea linistit, un pic, chiar ocrotitor…Ocrotitor fata de cine?…Fata de oameni, si animale…
 
In cartier la noi salasluiesc o gramada de ciini fara stapin…Amaritii sortilor…Oamenii sint si ei amaritii sortilor romane de astazi…
Dimineata m-am trezit inaintea Verrei, sau asa cred…Nu stiu. Cert este ca astazi, pentru prima oara de cind traiesc cu Verra, eu am fost acela care si-a trimis primul gind…
Dar primul meu gind s-a intersectat vertiginos cu primul gind al Verrei…
Ne-am scris si trimis gindurile in acelasi timp…
De foarte multe ori gindurile noastre se intilnesc undeva pe la jumatatea distantei dintre Bucuresti si Xanthi…
Noaptea a trecut de mine prin mine ciudata, nevorbindu-mi, ci doar plimbindu-ma printr-o ceata de cearta amestecata cu un adinc sentiment de uitare pe care il doresc cit mai virtos… Se facea ca m-am certat cu toata fosta mea familie…Dimineata i-am povestit Verrei, tarasenia, si Verra, m-a linistit spunindu-mi ca am trait o contrabalansare a subconstientului, ca intr-o stare de aparare impotriva neuitarii…Pentru ca eu, chiar vreau sa uit toata viata pe care am impartasit-o atita amar de ani cu niste oameni profund straini ( definitie data de Verra, pe care o inteleg si o accept si eu….)…
Nici acum nu-mi revin de intoarcerea spectaculoasa pe care a suferit-o viata mea, tocmai in momentul in care ma consideram iremediabil pierdut…
Am recunoscut-o pe Verra, fata-femeie, acum, care mi-a schimbat viata in si din liceu…Nu am putut s-o uit 40 de ani…
Dar cine se gindea, vreodata ca la un moment dat, ne vom imbratisa, cu vieti aproape identice si vom ramine imbratisati, jurindu-ne iubire, inteleger si credinta pina la moarte…
Nu-mi vine sa cred…Mintea imi dicteaza clar…si ma indruma, clar, dar sufletul este acela caruia nu-i vine sa creada…
Una peste alta, crede , nu crede, ii vine sa creada, nu-i vine sa creada, eu si Verra traim deja impreuna de aproape 30 de zile…
30 de zile pline ca 30 de ani paminteni…
Iubindu-ne nepamintean, timpii nostrii se masoare in unitati temporale extrapamintene…
30 de zile ca 30 de ani…si asta numai pina acum…astazi cind scriu aceste rinduri…
Imi vine sa definesc starea care ma leviteaza atent cu grija in felul descris mai jos, dupa cum urmeaza:
Cu Verra, Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta…

Am citit o povestioara scrisa de Vera, iubita mea. M-a impresionat stilul simplu si concret de a povesti, ceva aduceri-aminte din inceputurile adolescentei sale sincere… Adolescenta, aceasta frumoasa parte a vietii noastre. Sintem destui inlantuiti in lacate nevazute care ne leaga si ne cunosc intr-o sarabanda a trairii vietii in coordonate usoare, fine, respectuoase… I-am transmis parerea mea despre lucrarea sa si la rindu-mi am primit rinduri acoperitoare pentru scrisoarea mea… Tot Timpul imi place sa comunic cu Verra, cu sufletul ei, cu puterea ei de fata – femeie…Acest aspect imi face bine si ma destinde molcom, inspre reechilibrare interioara… Cind pot raspund imediat. Spun , cind pot in sensul simtirii nevoii de a comunica immediat si necesar pe momentul respectiv…

Alteori, raspund la o distanta de citeva ore. Niciodata nu depasesc doua – trei ore… Nici nu as putea. Mecanismul relatiei noastre determina declicul pentru savirsirea raspunsului…

Feminitatea Verrei, transpira curat printre rindurile povestirii…Atrage, imbratiseaza, inlantuieste, saruta privirile citittorului. Imi place. Imi place foarte mult. Si de ce gindurile mele interzise nu s-ar scurge in afara sistemului meu nervos, parcurgind etapa dupa etapa trepte in devenirea spre absolutie… De ce oare, paralele inegale imi brazdeaza fata privirii si ma lasa – ce-i drept uneori – obosit, stors de vlaga cea mai curate de care sint capabil a o genera…

Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta… Imi simt trupul acoperit de ierburi demult interzise…

Imi iau medicamentele de dimineata, cu multa apa rece. Dar imediat dupa ce le iau ramin intins pe ginduri mute, parca nemultumit de efectul lor… Parca nemultumit, parca secatuit de efecte peste efecte de stari peste stari… De tristete acoperita cu muschi de padure verde adincitha… Zilele trec una dupa alta nebanuite, debagate in seama…

Ma simt si nu mai sint singur, diferit de toata lumea din jurul meu… Fara vorbe, si fapte, fara respiratii ude, fara sperante desarte, fara perspective marunte… Ma simt si sint doar singur cu trupul acoperit de ierburi interzise… Imi vine sa plec de acasa… Imi vine sa plec, fara sa intorc capul, fara sa imi plec privirea, fara remuscari si fara regrete inutile…

Imi simt trupul acoperit de ierburi ude si interzise definitiv…

Semnatura ADM_01

Anunțuri

PONTOMEDOUSSA…SOTIA MEA DE DINCOLO de ultimii vostrii TIMPI dati…   Leave a comment

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Miinile i se misca…   Leave a comment

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Miinile i se misca, buzele i se misca …

DEFINITIA FEMEII APA…   2 comments

Joi, 08 decembrie 2011

Ora, 08:17:59 AM, GMT

Bucuresti

DEFINITIA FEMEII APA…

Parafraza in Completare dupa Sonia Irina RAUSS…

…pentru Gabriella…

Tu esti cerul
Eu sunt marea.
Tu esti visul
Eu, visarea.
Tu esti gandul
Eu sunt clipa.
Tu esti zborul
Eu, aripa.
Tu esti ceasul 
Eu, secunda.
Tu esti valul
Eu sunt unda.
Tu esti mana
Eu sunt gestul.
Tu faci totul
 Eu fac restul.
Tu esti zambetul 
Eu fata.
Tu esti gerul
Eu sunt gheata.
Tu esti cantecul
Eu glasul. 
Tu, cararea
Eu sunt pasul.
*
Tu esti noaptea
Eu sunt Luna.
Tu esti Unul
Eu sunt Una.
Tu esti cartea
Eu sunt semnul.

Pe deasupra apei ploii, pe de-a-ntregul

meu si-al ploii, apa zamislita-n palme

ce cutremura armura buzei mele pe-a ta gura…

Simbioza si pacate rasculathe

de departe…
Tu , copacul
Eu sunt lemnul.
Tu esti vantul
Eu sunt dorul.
Tu, pamantul
Eu, izvorul…

Si-mi ramine sentimentul cald intins in tot eternul…

Si-mi ramine amintirea ta…

Pe deasupra apei ploii, pe de-a-ntregul

meu si-al ploii, apa zamislita-n palme

ce cutremura armura buzei mele pe-a ta gura…

Simbioza si pacate rasculathe

de departe…

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…   2 comments

Marti, 30 noiembrie 2011 ( ziua Sfintului Andrei…)

Ora, 08:49:50 AM, GMT

Sibiu

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…

Tot mai dificil imi este sa-mi coordonez pornirile distructive. Cum as putea sa-mi tin mintile nealterate in miinile propriilor mele valori. Stari de ameteala cruda imi bintuie prin cotloanele simturilor si ma obosesc peste masura… Ori, oboseala aceasta, deloc linistitoare nu ma ajuta deloc sa vad mai limpede, sa simt mai covirsitor si mai atent… De multe ori ma aplec peste masura in directia delasarii totale. Imi las inima sa se cufunde intr-o stare de neliniste extraordinar de obositoare, extraordinar de nemiloasa… Arareori, atunci cind afara frigul incununeaza atmosfera, parca o pala firava de inceput de linistire imi da tircoale, ma acopera, ma atrage intr-o pirueta de speranta, intr-o aritmie specifica unui cord mult prea obosit de deznadejde, mult prea plictisit… Ori de cite ori, ametesc, imi aduc aminte de structura cristalului. Ori de cite ori ma simt doborit de singuratate, ma gindesc ce as putea face sa-mi tin Mintile in miini… De dincolo de asteptarea normala a revenirii la normal, o palida lumina imi tine respiratia in baierile unui echilibru precar… Starile de bine apar din ce in ce mai rar, pustiindu-mi caldura nervoasa, golindu-ma de bucuriile pe care mi le-am construit de-a lungul vietii… Pasesc ingindurat… Astept infrigurat… Imi ascut simturile si astept, pina la urma increzator in disparitia de la sine a raului nenecesar, a raului ca s-a cuibarit in poala unui destin de incercare…

Pina la urma, miinile mele imi tin mintile departe de oboseala, departe de incercari, pe care poate nu le-as putea trece… desi emotia imi controleaza starile reci, miinile sint in continuare in stricta coordonare cu obiceiul de a crede in sine, de a crede numai in sinea-mi sora…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Si impreuna cu MINTILE mele razletite , senzatiile de dezechilibru  se pierd ca si cum nu ar fi fost nicicind…

REGRETHUL unui ANDREI…   2 comments

Luni 24 mai 2010

Ora 8:57:01 AM GMT

Bucuresti

REGRETHUL unui ANDREI…

Azi noapte am dormit bine. Pot sa zic si asa… Visele care m-au impresurat s-au dorit a fi strict legate de activitatea mea profesionala… Cimpuri acoperite cu zapada. Utilaje de constructii. Oameni ai caror chipuri nu-mi erau cunoscute. Foarte ciudat. Desi nu ma simteam stingher in prezenta si vecinatatea lor, totusi natura mea nu respingea apropierea… Ba mai mult decit atit, chiar mi-am gasit subiecte comune in conversatiile pe care le-am purtat de jur – imprejurul spatiului Visului…

Dimineata, in schimb m-am trezit cu o durere acuta infipta drept in mijlocul coloanei… Sa fie normala?… Durerea, ma gindeam…

La ridicarea de la orizonthala patului, vertebrele suporta o tasare destul de dura si rapida… Ei, asta este… M-am tirit pina la bucatarie. Mi-am facut o cafea si m-am asezat cuminte in fata calculatorului…incercind sa ignor durerea radianta…

Tot am incercat sa rememorez diagrama visului… Crimpeie de imagini, legate dar si nelegate intre ele, au incercat sa ma lamureasca asupra continuitatii visului… Continuitatea traita zi de zi in matca unei singure preocupari menite sa-mi asigure traiul… Coborind asupra zilniciei muncii, mi-am dat seama ca nu exista – practic – o finalitate, in proiectul in care sint angrenat… Undeva acest proiect se va rupe, se va fractura, lasind pe drumuri o mare de oameni, cu totii angrenati in derularea lui… Gindul asta nu mi-a facut curatenie in suflet… Mai mult m-a ravasit…

Inainte de 1989, entitatea aceasta pe care am fost invatat sa o numesc “poporul”, era fragmentata in doua subentitati… El, “poporul” si “Dictatorul”… Dupa 20 de ani cele doua subentitati s-au spart in douazeci de milioane de subentitati… Acum fiecare este cu fiecare… si impotriva fiecaruia… Nimeni nu mai este legat de nimeni decit prin legaturi foarte rezistente de interes propriu, imediat si indispensabil… Acum totul fierbe la foc iute…

Doua mari singuratati au reusit sa se divizeze in douazeci si doua de milioane de mici singuratati, care mai de care mai violente, care mai de care mai acaparatoare, care mai de care mai individuale si mai reci…

M-am intors la visul meu, la rostul visului meu de azi-noapte… Cu siguranta imi aduc aminte ca timpul trait era desenat intr-o plina iarna, cu zapada multa si multa, multa gheata… Poate ca de acolo, mi se trage durerea din coloana…

Sau poate din sentimentul de regret ca nu-mi mai recunosc poporul in mijlocul caruia am crescut si am invatat sa scriu si sa citesc…

Cu aceasta amaraciune, am sa ramin sa-mi petrec ziua pina la apusul soarelui… Alta nu mai am…

Si nici nu pot sa-mi construiesc asa de repede o alta dezamagire…

SCRISOARE catre Maria ORZATHA…   Leave a comment

Joi, 28 mai 2011

ora: 12:13:37 AM GMT

Bucuresti

SCRISOARE catre Maria ORZATHA…

Asa este. In Rm Vilcea am fost prieten cu Radu si Sanda Manciulea, cei care stateau la parter in blocul acela de patru etaje din cartierul Ostroveni…

Mergeam la ei in invoiri, ascultam muzica la magnetofon si beam vodka, multa vodka…

Mai cintam si la chitara din creatiile mele de atunci… Ei mai aveau un coleg, care se numea Marius Titu…Multe amintiri ma leaga de cei trei. Erau detasati de laBrasov, si lucrau la ridicarea terasamentului caii ferate de pe valea Oltului…Au lucrat si la Voineasa… Din cite stiu eu, Radu Manciulea s-a stins din viata si asta demult, prin anii ’80… De Marius Titu nu mai stiu chiar nimic… Eu am trecut in rezerva la sfirsitul anului 1981, in luna octombrie. Pe 26 octombrie 1981, am trecut in rezerva iar la 31 octombrie 1981, se nastea baiatul meu, Bogdan… Ce repede au trecut anii…parca nici nu au fost …au trecut , au ramas amintirile si dulcele gust al timeretii spulberate in vint…

Inca de la terminarea scolii militare, am fost repartizat la o unitate militara in Bucuresti, cea la care facusem stagiul si unde spuneai tu ca ai venit odata sa ma vizitezi…

Ce demult s-au intimplat lucrurile acestea si parca ce aproape imi sint de constiinta realitatii…

Dupa trecerea in rezerva am lucrat in constructii la o intreprindere din Bucuresti…si asta pina aproape de revolutie…prin 1989…Am fost si la revolutie, dar nu imi place sa vorbesc despre acele amintiri…Eroii, dupa mine sint cei ingropati in pamint, si nu noi cei care am ramas dupa ei… Asa cred  eu…

Intre timp, mi-am trait viata cu bune si cu rele, ca noi toti…Bogdan a crescut…Acum in octombrie implineste 30 de ani. Este plecat in strainatate de trei ani… Vorbim curent la telefon. In 2009, in decembrie am fost impreuna cu mama lui la el, in Italia…Am stat vreo 11 zile si ne-am simtit bine… Am sa-ti atasez citeva poze cu el din acea calatorie…

La Babadag, am lucrat cu firma mea de constructii, prin anii 2000 – 2001, la Centru le Recuperare, neuropsihica _ Babadag…Am lucrat la reabilitarea cladirii spitalului… Veneam des in orasul Babadag…Si la un moment dat l-am chiar indragit…asa micut si sarman cum era… Avea un parfum al lui aparte…si oamenii aveau o caldura proprie definitorie aparte…Deh!!…Amintiri , amintiri…

Desi merg destul de des in Rm.Vilcea, nu m-am mai intilnit cu fostii mei colegi…Si Corina si-a pierdut tatal, in anul 2004…Mai traieste doar mama ei, si bineinteles rudele sale…Corina face parte dintr-o familie foarte numeroasa, cu multi unchi si matusi, veri … Acum Corina este plecata in Germania, lucreaza la un hotel de pe o insula din nordul Germaniei. Insula se numeste Borkum…este plecata deja de trei luni si mai are de stat inca trei luni… Mi-e dor de ea. Mi-e dor si de Bogdan… Mi-e dor de amintirea vietii tineretilor mele… ma bucur ca am ajuns – si asta gratie tie – sa comunicam dupa atitia ani… Imi face placere sa depanam amintiri din trecutul nostru de tineri adolescenti…

Deja ma bucur de raspunsul tau…

Cu drag te sarut,

andrei

NB: Pozele cu Bogdan sint facute in Italia acum 2 ani…

acelasi,

andrei

SENZATIA ZBORULUI…   Leave a comment

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 2:15:52 PM GMT

SENZATIA ZBORULUI…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa pot zbura… Vreau sa zbor… Vreau sa zbor, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si sa ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… Chiar vreau sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit…

Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu mine. Sint priviri gri, incetosate, iscoditoare, banuitoare… Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu dorinta mea… Acolo de unde scriu aceste rinduri, nu a calcat picior de contemporan… Nici un a indraznit, dar nici nu a putut… Desi sint convins ca ar fi vrut… Macar din curiozitate timpa,si tot ar fi vrut…sa-mi incurce senzatiile generate de gravitatia submarina… Ei, dintr-un complex de imprejurari favorabile, am scapat de vizite nedorite… Cred ca am scapat chiar definitiv…

Nimeni din lumea de afara nu m-a insotit spre fundul Apelor mele dragi… Singuratatea, pe linga faptul ca-mi este un sfetnic extrem de bun, nu m-a dezamagit niciodata in lungile discutii pe care le purtam pe la asfintit…

Mai degraba mi-ar face placere sa palavragesc cu cei care nu mai sint printre noi, adica nu ne mai sint contemporani. Contemporanii dezamagesc. Necontemporanii nu mai au cum… Ei sint clar axati pe traiectorii  definitorii fara echivoc…

Imi plac Necontemporanii… Ii caut si mi-i evoc cu respect…Uneori ii proclam NEMURITORI…

Contemporanii pling incontinuu dupa mincare… Necontemporanii, sint tacuti, pentru cei mai multi dintre noi si nu mai pling dupa mincare…pentru ca nu le mai este foame…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa-mi construiesc SENZATIA ZBORULUI… Senzatia dorintei de a zbura… Senzatia lui: Vreau sa pot sa zboooooooooooor!!…, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si chiar sa cred ca ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… ca pot invinge Gravitatia Submarina…Chiar vreau sa cred ca pot sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit…

 

 

 

Toamna incep sa retraiesc viata de acolo de unde am lasat-o cu un an in urma…   5 comments

Iar este dimineata. Si este dimineata de toamna… Intotdeauna mi-au placut toamnele… Anotimpul frunzelor plecate sau pregatite pentru plecarea spre alte zari de cer inflacarat… Racoarea aerului, respiratia plina de roua, iarba uda si pamintul, imi construiesc in suflet trepte de viata din ce in ce mai frumoase si mai linistitoare… Soarele rasare dintr-un alt punct fuga al cerului si apune mai devreme dupa ce a strabatut pe bolta cerului un arc de cerc linistit si curat…

Toamna incep sa retraiesc viata de acolo de unde am lasat-o cu un an in urma… Desi sint nascut la inceput de primavara, toamna este anotimpul renasterii mele perpetue… Tremurat, gindul mi se asterne pe hirtie, putin confuz, dar niciodata neclar… Azi noapte am visat profund si continuu… Povesti bizare intr-o alegorie completa… Obsesii revenite de peste felii de timp trait, apus, dar nu ingropat… Tot subconstientul meu vibreaza emotional intr-o simfonie care ma tine intr-un soi de viata retraita si retraita pina la invatare si obisnuinta…

Iar este dimineata. Si este dimineata de toamna… Intotdeauna mi-au placut toamnele… Anotimpul frunzelor plecate sau pregatite pentru plecarea spre alte zari de cer inflacarat… Racoarea aerului, respiratia plina de roua, iarba uda si pamintul, imi construiesc in suflet trepte de viata din ce in ce mai frumoase si mai linistitoare… Soarele rasare dintr-un alt punct fuga al cerului si apune mai devreme dupa ce a strabatut pe bolta cerului un arc de cerc linistit si curat…

In fiecare dimineata ma plec si sarut pamintul pe care calc umil, atent sa nu tulbur linistea aburului in care m-am obisnuit sa traiesc departe de ochii si respiratia urit mirositoare a lumilor noastre profund primitive, profund respingatoare…

Iar este dimineata. Si este dimineata de toamna… Intotdeauna mi-au placut toamnele… Anotimpul frunzelor plecate sau pregatite pentru plecarea spre alte zari de cer inflacarat… 

Scrisoare de toamna pentru Sonia…   3 comments

A trecut ceva vreme de cind nu am mai comunicat cu Sonia… Mi-a lipsit aceasta evadare din cotidian, pentru ca atunci cind vorbeam si de 10 ori pe zi, emotiile mele cele mai intime fierbeau la foc marunt, cuminte, linistit, acaparator si necesar… Pesemne, o anumita reactie chimica se declansa generind pasiuni ingropate in viata de cremene de care nu ma puteam desprinde decit anevoie… Din cind in cind mai treceam pe la portile blogului Soniei, citeam ce era de citit, dar nu lasam nici un semn c-as fi trecut pe acolo, nu de alta, dar imi era teama sa nu ma las descatusat de un anume control pe care mi-l impusesem ce ceva luni in urma…

Dupa aceea imi parea rau sa nu fi scrijelit pe coaja nucului, macar doua rinduri, pe care Sonia, cu siguranta, cred ca le astepta… Dar asa sint eu. Neinduplecat cu sine, neinduplecat si cu sinea celorlalti… fie ei prieteni, sau amici… In dimineata asta, rindurile Soniei m-au desteptat din amorteala incapatinarii… Si mi-a fost bine. Si mi-a fost liniste…si pace interioara incununata… Am recitit cele citeva cuvinte de mai multe ori. Si iar mi-a fost bine. Dar un bine pe care – parca – nu il mai asteptam… Si atunci cind ma pregateam mai putin pentru o revedere, rindurile si povata Soniei, mi s-a asternut in fata ochilor, ostoindu-ma, spalindu-ma de pacatul neintoarcerii si al neintelegerii… Au trecut ceva luni bune de cind nu am mai scris pe blog. De cind nu am mai comunicat de fel cu Sonia. Imi lipsea. Imi lipseste si acum cind scriu aceste rinduri, multumit de darul putintei de a raspunde… Cind nu ai cui raspunde, te simti izolat, te simti neimpacat cu tine insuti, te simti, ca si cum ai savirsit un pacat de moarte, peste care nu poti trece sub nici un motiv…sub nici un motiv… Si atentia mi-a fost sarutata de o gura plina de aer curat…

Revin si subliniez, doar pentru mine; toamna aceasta mi-a daruit puterea intelegerii profunde a sufletului Soniei… iar ea, intelegerea din acest moment, mi-a devenit adinca confidenta…