Archive for the ‘Cultura VIETII…’ Category

80 de texte…   Leave a comment

Miercuri, 16 octombrie 2013

Ora 09:06:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

80 de texte…

Dimineata a inceput cuminte. Cu cafea, ceata, tigari abundente…dealuri mustind a apa pura… Am hranit unul dintre cei doi catei care s-au lipit de mine aici in Xanthi.. Pe cel mai murdar catel din lume.. Mi-a multumit scuturindu-si coada… Mi-a multumit si din privire.. Acea privire care nu incape in nici o formula de exprimare, de nici un fel…

Dimineata a inceput cuminte..

Din gind in gind revin obsedat de urmatoarea expunere… Ingemanarea dintre Ignoranta si cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… Iar noi nu-I tratam deloc… ca si cum nu ar exista. Noi nu avem morti. Sintem numai vii cu totii…

Ingimfarea cu care ne petrecem chiuind zilele si noptile ni se trage dintr-o aroganta cu care ne tratam propriile vieti imbicsite de ispite si nevoi care mai de care mai stupide si mai lenese. Spun lenese pentru ca nu am invatat de la viata ca totul este cumplit de trecator si de fara de valoare… Adevarata valoare inseamna san e respectam unii pe ceilalti, san e iubim aproapele si departele, sa fim buni, ieratatori, umili si cu frica de Dumnezeu… Ingemanarea dintre ignoranta si cunoastere… Am ajuns sa nu fim in stare san e cunoastem indeaproape… Iubirea?… Un cuvint lipsit de profunzime si traire… Singurele noastre proecupari: banii si viata desarta…Viata adunata in saci de bani si bunuri fara nici o valoare… Nu am invatat ca ploile ne spala de tot si de toate…Dar nu am invatat sa respectam ploaia, pentru ca vine de sus, din cer, de la El…

Ingemanarea dintre Ignoranta si Cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… cu care ne tratam mortii…

Inutilitatea zbaterilor noastre marunte. Ohh!, dar cit de marunte. Si ochii inchisi ai unei constiinte zdrentuite, de care nun e mai pasa deloc… Ne calcam in picioare pentru NIMIC, pentru NIMICUL cel mai profund…pentru bani si avere, de care ne vom desparti fara sa fim intrebati de nimeni… Imi pling drmul si intelegerea care ma biciuieste nemilos peste perceptie si adevar… Un adevar simplu si frumos ca un rasarit de soare vesel… Continui sa cred ca simplitatea sincera a gindirii normale nu ne este harazita, nu ne este daruita in orinduirea asta sociala… Poate intr-alta…Poate… Poate dup ace nu va mai exista politica cu doar contemplare… Doar contemplare…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Imi dau seama tirziu… Textul acesta poarta ordinea si disciplina numarului 80…

Cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?…

Cine?…

Semnatura ADM_01

FreeLancer Andrew D.MITUCA… IdeoGraphicDesigner..   Leave a comment

andreimitucadesigner_17aandreimitucadesigner_18aandreimitucadesigner_19aandreimitucadesigner_20aandreimitucadesigner_21a

În plasa de semnificații vizuale a ideographiilor lui Andrei D. Mitucă…   Leave a comment

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

GINDURI generathe de VERRA…   Leave a comment

VERA_06_capatCa de obicei, un obicei nascut de cind m-am repatriat, din santierul italian, in fiecare dimineata , dupa cum bine stii, ma duc sa imi beau cafeaua la magazinasul din coltul cartierului uitat de lume… Si astazi, fara exceptie, am coborit cele citeva trepte ( locuiesc la parter ) din fata picioarelor si m-am indreptat catre magazinas..

Aseara ningea. Cind mi-am scos masina la plimbarea de seara, ningea chiar taricel…
Acum, dimineata zapada, se potolise din scoborirea din cer..
Am simtit in jurul meu, in aerul diminetii o atmosfera patriarhala…Tot aerul se simtea linistit, un pic, chiar ocrotitor…Ocrotitor fata de cine?…Fata de oameni, si animale…
 
In cartier la noi salasluiesc o gramada de ciini fara stapin…Amaritii sortilor…Oamenii sint si ei amaritii sortilor romane de astazi…
Dimineata m-am trezit inaintea Verrei, sau asa cred…Nu stiu. Cert este ca astazi, pentru prima oara de cind traiesc cu Verra, eu am fost acela care si-a trimis primul gind…
Dar primul meu gind s-a intersectat vertiginos cu primul gind al Verrei…
Ne-am scris si trimis gindurile in acelasi timp…
De foarte multe ori gindurile noastre se intilnesc undeva pe la jumatatea distantei dintre Bucuresti si Xanthi…
Noaptea a trecut de mine prin mine ciudata, nevorbindu-mi, ci doar plimbindu-ma printr-o ceata de cearta amestecata cu un adinc sentiment de uitare pe care il doresc cit mai virtos… Se facea ca m-am certat cu toata fosta mea familie…Dimineata i-am povestit Verrei, tarasenia, si Verra, m-a linistit spunindu-mi ca am trait o contrabalansare a subconstientului, ca intr-o stare de aparare impotriva neuitarii…Pentru ca eu, chiar vreau sa uit toata viata pe care am impartasit-o atita amar de ani cu niste oameni profund straini ( definitie data de Verra, pe care o inteleg si o accept si eu….)…
Nici acum nu-mi revin de intoarcerea spectaculoasa pe care a suferit-o viata mea, tocmai in momentul in care ma consideram iremediabil pierdut…
Am recunoscut-o pe Verra, fata-femeie, acum, care mi-a schimbat viata in si din liceu…Nu am putut s-o uit 40 de ani…
Dar cine se gindea, vreodata ca la un moment dat, ne vom imbratisa, cu vieti aproape identice si vom ramine imbratisati, jurindu-ne iubire, inteleger si credinta pina la moarte…
Nu-mi vine sa cred…Mintea imi dicteaza clar…si ma indruma, clar, dar sufletul este acela caruia nu-i vine sa creada…
Una peste alta, crede , nu crede, ii vine sa creada, nu-i vine sa creada, eu si Verra traim deja impreuna de aproape 30 de zile…
30 de zile pline ca 30 de ani paminteni…
Iubindu-ne nepamintean, timpii nostrii se masoare in unitati temporale extrapamintene…
30 de zile ca 30 de ani…si asta numai pina acum…astazi cind scriu aceste rinduri…
Imi vine sa definesc starea care ma leviteaza atent cu grija in felul descris mai jos, dupa cum urmeaza:
Cu Verra, Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta…

Am citit o povestioara scrisa de Vera, iubita mea. M-a impresionat stilul simplu si concret de a povesti, ceva aduceri-aminte din inceputurile adolescentei sale sincere… Adolescenta, aceasta frumoasa parte a vietii noastre. Sintem destui inlantuiti in lacate nevazute care ne leaga si ne cunosc intr-o sarabanda a trairii vietii in coordonate usoare, fine, respectuoase… I-am transmis parerea mea despre lucrarea sa si la rindu-mi am primit rinduri acoperitoare pentru scrisoarea mea… Tot Timpul imi place sa comunic cu Verra, cu sufletul ei, cu puterea ei de fata – femeie…Acest aspect imi face bine si ma destinde molcom, inspre reechilibrare interioara… Cind pot raspund imediat. Spun , cind pot in sensul simtirii nevoii de a comunica immediat si necesar pe momentul respectiv…

Alteori, raspund la o distanta de citeva ore. Niciodata nu depasesc doua – trei ore… Nici nu as putea. Mecanismul relatiei noastre determina declicul pentru savirsirea raspunsului…

Feminitatea Verrei, transpira curat printre rindurile povestirii…Atrage, imbratiseaza, inlantuieste, saruta privirile citittorului. Imi place. Imi place foarte mult. Si de ce gindurile mele interzise nu s-ar scurge in afara sistemului meu nervos, parcurgind etapa dupa etapa trepte in devenirea spre absolutie… De ce oare, paralele inegale imi brazdeaza fata privirii si ma lasa – ce-i drept uneori – obosit, stors de vlaga cea mai curate de care sint capabil a o genera…

Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta… Imi simt trupul acoperit de ierburi demult interzise…

Imi iau medicamentele de dimineata, cu multa apa rece. Dar imediat dupa ce le iau ramin intins pe ginduri mute, parca nemultumit de efectul lor… Parca nemultumit, parca secatuit de efecte peste efecte de stari peste stari… De tristete acoperita cu muschi de padure verde adincitha… Zilele trec una dupa alta nebanuite, debagate in seama…

Ma simt si nu mai sint singur, diferit de toata lumea din jurul meu… Fara vorbe, si fapte, fara respiratii ude, fara sperante desarte, fara perspective marunte… Ma simt si sint doar singur cu trupul acoperit de ierburi interzise… Imi vine sa plec de acasa… Imi vine sa plec, fara sa intorc capul, fara sa imi plec privirea, fara remuscari si fara regrete inutile…

Imi simt trupul acoperit de ierburi ude si interzise definitiv…

Semnatura ADM_01

Am stat de vorba o noapte intreaga…   Leave a comment

Vineri, 16 martie 2012

Ora 9:13:24 AM, GMT

Rm.Vilcea, judetul Vilcea

Am stat de vorba o noapte intreaga…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Cred ca m-am incarcat peste masura datului meu astral… Prea ma consuma totul din jurul meu. Fiecare incarcatura care-mi apare la usa, ma implica mult prea emotional… Deasupra cerului umbrit din greu de plumb, stiu ca exista soare senin si in cer imens de primitor… Blind… Plin de bucurii brodate in sperante netraite inca…

Cum sa fac sa ajung la dinsul…. Macar si pentru o zi si jumatate…si tot ar fi perfect, pentru dezacordare… pentru imblinzire…

Prea multa acordare la provocarile care te asalteaza, de peste tot si de aiurea , poate duce la dezacorduri majore in interiorul propriului sistem de navigatie nervoasa… Si de acolo, migrenelle gretoase ma vor asalta voluptuos, lasindu-ma aproape fara de simtire… Intr-o stare de lesin constient si foarte dulceag…

Ca atunci cind exagerind dintr-o pornire de creatie ce trebuie sa se nasca, abuzez de alcool tare, mult prea tare si mult prea mult… Nu m-am ferit sa beau, uneori peste masura pentru simplu motiv ca aburii raschirati de vodka prin singele meu, nu au generat niciodata stari conflictuale… Pur si simplu nu-mi sare nici o tandara din nici un ungher, indiferent de situatie… Nu-mi aduc aminte de nici o scirbosenie de situatie… nu ridic tonul, si nici mina … asupra nimanui… Pur si simplu nu-mi arde de scandal… Nu-i gasesc rostul nici treaz, nici afumat… Pentru mine scandalul nu exista… Nu-l cunosc, nu-l iubesc, nu-l recunosc… nu ma folosesc de el… Nu am fost prieteni niciodata…

Stiu ca Modigliani a fost prieten cu Brincusi, mai mult decit Brincusi, a fost cu Modigliani… Da!… dar lui Brincusi nu-i placea absinthul si “descreierarile” lui Modigliani… fiind structuri total diferite… Si din cite imi mai aduc aminte, nu-i placea nici culoarea verde… Absinthul avea culoarea verde… Si totusi au fost prieteni buni… Frumoase vremuri, demult apuse, dar nicicind uitate… Minunate creatii au lasat, la marginea Styxului… plecind peste lume, neapusi, nesupusi, neintelesi, adulati…descarcati… Da!… Incercanati…

Apa de ploaie amestecata cu Absint de cea mai buna calitate…taria nu i-o taie, verdele nu i-l paleste… Sufletul mi-l Ostoieste…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Definitia apei SONIEI…   1 comment

Definitia apei SONIEI…

De cand curge timpul…? De ce vine Apa din munte? De ce nu pot face bulgari de apa, cum fac iarna de zapada? De ce nu are forma Apa? De ce suntem mai mult Apa decat Pamant?

Erau intrebari pe care, la incoltirea lor in mintea mea, nu indrazneam sa le pun celor din jur… M-ar fi privit ca pe o ciudata, pentru ca nu cautam explicatii cum primeam din manuale la scoala. Trecusem binisor de 5 ani, cand vesnicul ” De ce? ” e primit cu destul de multa intelegere si ingaduinta… Sunt nascuta sub semnul zodiacal al Apelor, zodia Cancerului, sau a racului, deci trebuia sa caut aceste raspunsuri in mine. Nu am facut-o, copil fiind, mi-am trait copilaria, ascunzand intr-o uitare aproape ignoranta, toate aceste intrebari, care au dospit la randul lor, altele…

Apa. Aparent cel mai simplu element din natura, fara de care viata ar fi imposibila este si va ramane un mister pentru cei mai multi dintre oameni, ne va fascina si ne va atrage, inexplicabil. Cunoaste oricine senzatia pe care o traim in apropierea unei Ape… Parca ne cheama, parca ne ademeneste… Unde ne este cel mai bine in intreg parcursul unei vieti omenesti? In Pantecul mamei, in Apa in care ne creste si ne ocroteste…

Apa ne vrea goi, despuiati de orice inhibitii sau prejudecati, ne cere sa ne contopim, sa ne lasam slefuiti fara teama de stirbire. Apa nu ne ineaca, noi o facem din nepricepere, dintr-o cutezanta geamana cu prostia si infumurarea, infruntand-o cu o superioritate falsa…

M-am nascut si am crescut intre doua ape, mereu am fost mandra de asezarea orasului meu natal; mereu ma gandeam cum pot doua rauri puternice, ca Siretul si Moldova, sa se impreuneze ca doua brate enorme de forta , sa inlantuie un oras atat de mic, fara sa il sugrume si sa il acopere. Astfel, impresionata de marinimia Apelor, am trait si traiesc convinsa ca oraselul meu e un loc magic, ferit de toate relele, un loc ocrotit de Ape… In vara anului 2008, in pragul inundatiilor anuntate, pe langa grijile pe care mi le faceam pentru casa parintilor mei si viata lor, studiam chipurile oamenilor, infricosati si totusi plini de speranta… Ochii lor semanau a ruga surda, batranii ma impresionau cel mai mult, nu mai cereau ceva pentru ei, aveau intiparita resemnarea pe chipuri… Cereau pentru copii si vite, INDURARE…De la Apa…

Teama de Apa o am si eu, dar vine tot din neintelegere, din adaptarea la principii si reguli dupa care ne ghidam in micul nostru traseu prin viata… Reguli umane, limitate, care se opresc la granita dintre cunoasterea pur stiintifica si Adevarul Apei…

 De unde-mi vine Apa? Din mine, din Tine, din Voi, din Noi, din adancul Pamantului… Ar trebui sa invatam  de la Pamant si de la Apa asteptarea, dorinta fireasca a impreunarii, rodirea, simtirea, rasuflarea, setea… Ar trebui sa invatam IUBIREA… Asa cum ne-a fost data odata cu Apa, Aerul, Pamantul, Soarele, Viata..

Ma voi intoarce curand sa va impartasesc din experienta scufundarii in Atlantida, unde ma simt chemata  de surorile mele, Oceanidele… Taina Apei e abia la inceput, ochii si sufletul meu abia au invatat plutirea…

Simt ca fiecare om in parte are propria lui viziune asupra apei, fiecare o simte si o percepe diferit, si totusi cumva la fel. Nu m-am limitat niciodata la cat stiu din studiul propriu sau din ce mi s-a predat la scoala, mereu am ciulit urechea la povesti, mereu am lasat imaginatia sa ma poarte mai departe de taramul cartilor…

Minulescu, eternul romantic, are o poezie de-a dreptul fenomenala in care Inima devine izvor… Nu voi cita toata poezia, dar ma mangaie pe suflet sa imi reamintesc exact bucata care imi va ramane mereu in memorie…

  ”  Inima — ciutura goala —
Cine te spoi cu smoala
Si te-ascunse in ograda,
Nimeni sa nu te mai vada,
Ca sa-ti mai cerseasca apa
Cand de sete gura-i crapa?
Inima — ciutura mea —
Da-mi sa beau, dar altceva,
C-apa rece ti-au golit-o
Toti cei care ti-au sorbit-o!…
Da-mi ce mi-ai pastrat doar mie —
Da-mi un strop de apa vie!…”

Imi pare indeajuns sa privesc un om in ochii lui si sa inteleg cum i-s Apele… Pot sau nu pot sa ma scald, am sau nu am curaj sa ma avant? Limpezimile sufletelor acolo se oglindesc, desi nu odata am intalnit ape tulburi in priviri ce pareau atat de curate…

Apa e un cerc perfect, un rotund ce depaseste puterea de intelegere a mintii umane, o Creatie divina. Cum mangaie ea piatra, dandu-i netezimi pe care mana omului nu o poate face niciodata… Cu cat saraceste fundul albiei, cu atat e mai limpede….

Am inceput sa invat plutirea, cu teama si cu pofta de a trai. Apa m-a primit flamanda, trimitandu-mi spre toate extremitatile vazute si nevazute ale fiintei mele, impulsuri astrale… Nu am stiut sa respir pana acum fara Aer… Apa mi-a dat lectia primordiala, alinandu-ma, spalandu-ma, sedimentandu-ma, asezandu-ma…

Iubirea si Apa… Apa si zambetul… Apa si frica… Timpul si Apa… Vesnicii care ne prind in dansul acesta fantastic, vindecandu-ne de orice trufie…

Lacrima vietii- Apa vie…

DE VORBA cu DEPRESIA…   Leave a comment

Simbata, 09 martie 2012

Ora 10:16:28 AM , GMT

Alba Iulia

DE VORBA cu DEPRESIA…

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa… Astept sa invat sa vorbesc cu DEPRESIA…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in mijlocul iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit inspre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Si ninge neostoit, ninge a inceput de vesnicie. Ninge ca-ntr-un desen, imaginat, fara linii si frontiere, fara amintiri, fara definitii, fara culoare… Niciodata nu a nins atit de profound cum ninge astazi, in izolarea obligata in care traiesc. Direct de afara, direct dinlauntrul inaltimii cerului ninge contemporan, ninge definitiv…

De luni bune ma simt obosit peste masura. Obosit pe de-a-ntregul fiintei… Lupt din rasputeri, lupt nervos, lupt pina dincolo de extenuare cu aceasta perfida stare care m-a impresurat de mai bine de sapte luni de zile… Partea cea mai proasta este aceea ca nu inteleg, cine s-a infiltrat in subconstientul meu. Cine anume. Cum arata?… Si de ce a avut nevoie de inlauntrul meu pentru a-si duce pe mai departe fiintarea… proprie.

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge… iar eu nu ma mai opresc sa-mi sfarim mintile, incercind sa ascult sunetul DEPRESIEI, care nu se mai satura sa ma tina intr-un frig primordial… zimbind inghetat…

DEFINITIA FEMEII APA…   2 comments

Joi, 08 decembrie 2011

Ora, 08:17:59 AM, GMT

Bucuresti

DEFINITIA FEMEII APA…

Parafraza in Completare dupa Sonia Irina RAUSS…

…pentru Gabriella…

Tu esti cerul
Eu sunt marea.
Tu esti visul
Eu, visarea.
Tu esti gandul
Eu sunt clipa.
Tu esti zborul
Eu, aripa.
Tu esti ceasul 
Eu, secunda.
Tu esti valul
Eu sunt unda.
Tu esti mana
Eu sunt gestul.
Tu faci totul
 Eu fac restul.
Tu esti zambetul 
Eu fata.
Tu esti gerul
Eu sunt gheata.
Tu esti cantecul
Eu glasul. 
Tu, cararea
Eu sunt pasul.
*
Tu esti noaptea
Eu sunt Luna.
Tu esti Unul
Eu sunt Una.
Tu esti cartea
Eu sunt semnul.

Pe deasupra apei ploii, pe de-a-ntregul

meu si-al ploii, apa zamislita-n palme

ce cutremura armura buzei mele pe-a ta gura…

Simbioza si pacate rasculathe

de departe…
Tu , copacul
Eu sunt lemnul.
Tu esti vantul
Eu sunt dorul.
Tu, pamantul
Eu, izvorul…

Si-mi ramine sentimentul cald intins in tot eternul…

Si-mi ramine amintirea ta…

Pe deasupra apei ploii, pe de-a-ntregul

meu si-al ploii, apa zamislita-n palme

ce cutremura armura buzei mele pe-a ta gura…

Simbioza si pacate rasculathe

de departe…

Cum as putea?…   2 comments

Marti, 06 decembrie 2011

Ora, 09:12:31 AM, GMT

Alba Iulia

Cum as putea?…

Cum as putea sa te uit?… Cum?.. Imi curgi toata prin singe si idee, prin nervi si creier, prin oase si carne… Cum as putea sa te uit?… Chiar si pentru o clipa…Cum?… Cine ne cunoaste?… Cine ne banuieste, de impletire si sintagma?…Cum as putea sa te uit?… Cum as putea sa-mi reglez tensiunea care mi-o ia razna ori de cite ori mi te readuc in fata ochilor mintii… Cum?… Si de departe sentimentele mele fierb la un foc aprig si marunt, rosu si fierbinte, impetuos si sfredelitor… Putina aducere aminte ma indreapta catre imaginea ta nestiuta de nimeni, nebanuita si atit de aproape de inima mea care te cheama la ea in fiecare noapte, in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare dimineata devreme… netrezit si inca adormit in bratele tale moi, sub privirea ta umeda, aproape de trupul tau, aproape de pielea ta, aproape de sinii tai mari cu sfircuri explodate intr-o erectie fara de descriere…

Cum as putea sa te uit, vreodata?… Cum?… Si din adincul trairilor mele nepermise, interzise, si uneori fara de control, ma reintorc din nou, si din nou la respiratie ta calda, la respiratia ta limpede, la respiratia ta auzita si neauzita, doar de mine simtita, doar de mine dorita… Cum as putea?… Chiar si numele ti l-am uitat, si de unde ai aparut am uitat, si ce viata ai trait pina sa ma cunosti, am uitat… si culoare primei tale rochii, am uitat-o… Doar pe tine te tin minte si de ador, flamind dupa mingiierile tale, dupa sarutarile tale, dupa ochii tai, dupa impletirea ta, dupa mirosul tau… Cum as putea sa te uit vreodata??… 

Si cobor intr-o mare de sarutari de la gitul tau, inspre pintece si genunchi, spre gleznele tale fine… si cobor excitindu-mi simturile ca pentru o uriasa si splendida explozie… ca pentru o ultima rasuflare… Mi-e gindul acolo unde miinile tale se intind acoperindu-ma, iubindu-ma… Mi-e gindul si dorul laolalta adunate si rasfirate peste tot trupul tau, doar de mine inteles, doar de mine iubit, doar de mine patruns… Naiada, nereida si oceanida in acelasi timp… Si spuma emotiei, firesti ma scufunda in tine, tot mai adinc si mai dureros, tot mai aprins, tot mai distins si mai necesar… 

Nu am cum sa te uit… Cum as putea?…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute… SCRISOARE CATRE Psihologul meu…   Leave a comment

Vineri 29 noiembrie 2010

Ora 8:40:24 AM GMT

Bucuresti

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

SCRISOARE CATRE Psihologul meu…

Ma arunc cu capul inainte necautindu-mi cuvintele, in schimb, cerindu-mi scuze pentru nevenirea mea la sedinta programata astazi dupa-amiaza…Imi si pare rau, dar pe de alta parte ma simt si eliberat pentru hotarirea luata de a nu ma prezenta la sedinta. Motivele sint mai multe. Enumerate pot sa defineasca cit de cit imaginea sentimentului meu… In primul rind nu am stare sa ma tirii cu masina prin Bucurestiul acesta gri si bolnav. Numai idea de a conduce pe strazile prafoase imi ridica presiunea arteriala…Este ca si cum as pravali cu buna stiinta peste mine un munte de gunoaie pestilentiale… Mi-am construit un traseu zilnic cit se poate de simplu, inspre si dinspre serviciu… Imi ajunge. L-am invatat si nu mai vreau sa invat alte trasee…Pentru nevoile mele immediate de natura sociala imi sint suficiente cele citeva drumuri pe care le am de facut…

Am inceput sa ma obisnuiesc cu starea aceasta straina care m-a imbracat de dinauntru. La inceputurile relatiei noastre, un soi de stinghereala verde ma irita. Acum incetul cu incetul am inceput sa-i cunosc toanele, chiar daca nu I le si astept… Perceptia aceasta blurata a tot ceea se pretrece in jurul meu ma oboseste golindu-ma de energii si dorinte… Las parca totul sa se deruleze dupa reguli nestiute, neintelese, neacceptate de sistemul meu nervos… Senzatia de viata straina, dar care ma cunoaste indeajuns de bine sa-si permita convietuirea impotriva vointei ma absoarbe inspre experiente noi nebanuite, nepermise…obositoare…

Imi pare rau sa nu pot veni astazi asa cum as fi dorit la dumneavoastra, dar ma simt oprit de o entitate cu mult mai puternica decit dorinta miscarii mele pina la cabinet…

De aproape o luna si jumatate sint sub medicatia psihiatrului meu. Poate ceva anume se intimpla in sistemul meu nervos central, dar informatiile care imi inunda mintea nu le inteleg pe de-ntregul… Comunic mai mult instinctiv, pe pipaite si mai ales pe lumina stinsa… Am incredere in capacitatea proprie de regenerare, in capacitatea organismului de a se remodela si reenergize, urmind niste pasi marunti de coordonare si reechilibrare interioara… Mi-ar fi placut sa stam de vorba. Si mi-ar fi placut mai mult sa va aud, vorbindu-mi… Timbrul vocii dumneavoastra imi este placut cald si parfumat ca o aroma de ceai negru vechi… Imaginindu-mi-l il retraiesc si ma bucur ca v-am cunoscut…

Scriindu-va ma simt mai aproape de imaginea menthala. Emotia comunicarii pe aceasta cale ma recaleaza ca si cum am sta fata in fata… Undeva in cutele memoriei melodia timbrului vocii dumneavoastra defineste sentimente si trairi reparatorii pentru accidental meu emotiv.

Pentru ca eu asa definesc eu trairile mele ciudat amestecate cu difuzie, neliniste, confuzie, nesiguranta, teama, regret, sentiment de vinovatie, ameteala…Un nefericit accident emotiv…

Imi pare rau ca nu ne vedem astazi. Imi pare sincer rau… Ceva dinlauntrul meu ma elibereaza  in schimb, scriindu-va… Ceva din launtrul meu ma bucura si emotioneaza, la imaginea citirii acestor rinduri atunci cind le veti primi…

Stiu ca trebuie sa ne intilnim… Si ne vom intilni…

Pina atunci va asigur de intreaga mea consideratie…