Archive for the ‘Istorii…’ Category

80 de texte…   Leave a comment

Miercuri, 16 octombrie 2013

Ora 09:06:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

80 de texte…

Dimineata a inceput cuminte. Cu cafea, ceata, tigari abundente…dealuri mustind a apa pura… Am hranit unul dintre cei doi catei care s-au lipit de mine aici in Xanthi.. Pe cel mai murdar catel din lume.. Mi-a multumit scuturindu-si coada… Mi-a multumit si din privire.. Acea privire care nu incape in nici o formula de exprimare, de nici un fel…

Dimineata a inceput cuminte..

Din gind in gind revin obsedat de urmatoarea expunere… Ingemanarea dintre Ignoranta si cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… Iar noi nu-I tratam deloc… ca si cum nu ar exista. Noi nu avem morti. Sintem numai vii cu totii…

Ingimfarea cu care ne petrecem chiuind zilele si noptile ni se trage dintr-o aroganta cu care ne tratam propriile vieti imbicsite de ispite si nevoi care mai de care mai stupide si mai lenese. Spun lenese pentru ca nu am invatat de la viata ca totul este cumplit de trecator si de fara de valoare… Adevarata valoare inseamna san e respectam unii pe ceilalti, san e iubim aproapele si departele, sa fim buni, ieratatori, umili si cu frica de Dumnezeu… Ingemanarea dintre ignoranta si cunoastere… Am ajuns sa nu fim in stare san e cunoastem indeaproape… Iubirea?… Un cuvint lipsit de profunzime si traire… Singurele noastre proecupari: banii si viata desarta…Viata adunata in saci de bani si bunuri fara nici o valoare… Nu am invatat ca ploile ne spala de tot si de toate…Dar nu am invatat sa respectam ploaia, pentru ca vine de sus, din cer, de la El…

Ingemanarea dintre Ignoranta si Cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… cu care ne tratam mortii…

Inutilitatea zbaterilor noastre marunte. Ohh!, dar cit de marunte. Si ochii inchisi ai unei constiinte zdrentuite, de care nun e mai pasa deloc… Ne calcam in picioare pentru NIMIC, pentru NIMICUL cel mai profund…pentru bani si avere, de care ne vom desparti fara sa fim intrebati de nimeni… Imi pling drmul si intelegerea care ma biciuieste nemilos peste perceptie si adevar… Un adevar simplu si frumos ca un rasarit de soare vesel… Continui sa cred ca simplitatea sincera a gindirii normale nu ne este harazita, nu ne este daruita in orinduirea asta sociala… Poate intr-alta…Poate… Poate dup ace nu va mai exista politica cu doar contemplare… Doar contemplare…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Imi dau seama tirziu… Textul acesta poarta ordinea si disciplina numarului 80…

Cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?…

Cine?…

Semnatura ADM_01

Anunțuri

Cum as putea?…   2 comments

Marti, 06 decembrie 2011

Ora, 09:12:31 AM, GMT

Alba Iulia

Cum as putea?…

Cum as putea sa te uit?… Cum?.. Imi curgi toata prin singe si idee, prin nervi si creier, prin oase si carne… Cum as putea sa te uit?… Chiar si pentru o clipa…Cum?… Cine ne cunoaste?… Cine ne banuieste, de impletire si sintagma?…Cum as putea sa te uit?… Cum as putea sa-mi reglez tensiunea care mi-o ia razna ori de cite ori mi te readuc in fata ochilor mintii… Cum?… Si de departe sentimentele mele fierb la un foc aprig si marunt, rosu si fierbinte, impetuos si sfredelitor… Putina aducere aminte ma indreapta catre imaginea ta nestiuta de nimeni, nebanuita si atit de aproape de inima mea care te cheama la ea in fiecare noapte, in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare dimineata devreme… netrezit si inca adormit in bratele tale moi, sub privirea ta umeda, aproape de trupul tau, aproape de pielea ta, aproape de sinii tai mari cu sfircuri explodate intr-o erectie fara de descriere…

Cum as putea sa te uit, vreodata?… Cum?… Si din adincul trairilor mele nepermise, interzise, si uneori fara de control, ma reintorc din nou, si din nou la respiratie ta calda, la respiratia ta limpede, la respiratia ta auzita si neauzita, doar de mine simtita, doar de mine dorita… Cum as putea?… Chiar si numele ti l-am uitat, si de unde ai aparut am uitat, si ce viata ai trait pina sa ma cunosti, am uitat… si culoare primei tale rochii, am uitat-o… Doar pe tine te tin minte si de ador, flamind dupa mingiierile tale, dupa sarutarile tale, dupa ochii tai, dupa impletirea ta, dupa mirosul tau… Cum as putea sa te uit vreodata??… 

Si cobor intr-o mare de sarutari de la gitul tau, inspre pintece si genunchi, spre gleznele tale fine… si cobor excitindu-mi simturile ca pentru o uriasa si splendida explozie… ca pentru o ultima rasuflare… Mi-e gindul acolo unde miinile tale se intind acoperindu-ma, iubindu-ma… Mi-e gindul si dorul laolalta adunate si rasfirate peste tot trupul tau, doar de mine inteles, doar de mine iubit, doar de mine patruns… Naiada, nereida si oceanida in acelasi timp… Si spuma emotiei, firesti ma scufunda in tine, tot mai adinc si mai dureros, tot mai aprins, tot mai distins si mai necesar… 

Nu am cum sa te uit… Cum as putea?…

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…   2 comments

Marti, 30 noiembrie 2011 ( ziua Sfintului Andrei…)

Ora, 08:49:50 AM, GMT

Sibiu

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…

Tot mai dificil imi este sa-mi coordonez pornirile distructive. Cum as putea sa-mi tin mintile nealterate in miinile propriilor mele valori. Stari de ameteala cruda imi bintuie prin cotloanele simturilor si ma obosesc peste masura… Ori, oboseala aceasta, deloc linistitoare nu ma ajuta deloc sa vad mai limpede, sa simt mai covirsitor si mai atent… De multe ori ma aplec peste masura in directia delasarii totale. Imi las inima sa se cufunde intr-o stare de neliniste extraordinar de obositoare, extraordinar de nemiloasa… Arareori, atunci cind afara frigul incununeaza atmosfera, parca o pala firava de inceput de linistire imi da tircoale, ma acopera, ma atrage intr-o pirueta de speranta, intr-o aritmie specifica unui cord mult prea obosit de deznadejde, mult prea plictisit… Ori de cite ori, ametesc, imi aduc aminte de structura cristalului. Ori de cite ori ma simt doborit de singuratate, ma gindesc ce as putea face sa-mi tin Mintile in miini… De dincolo de asteptarea normala a revenirii la normal, o palida lumina imi tine respiratia in baierile unui echilibru precar… Starile de bine apar din ce in ce mai rar, pustiindu-mi caldura nervoasa, golindu-ma de bucuriile pe care mi le-am construit de-a lungul vietii… Pasesc ingindurat… Astept infrigurat… Imi ascut simturile si astept, pina la urma increzator in disparitia de la sine a raului nenecesar, a raului ca s-a cuibarit in poala unui destin de incercare…

Pina la urma, miinile mele imi tin mintile departe de oboseala, departe de incercari, pe care poate nu le-as putea trece… desi emotia imi controleaza starile reci, miinile sint in continuare in stricta coordonare cu obiceiul de a crede in sine, de a crede numai in sinea-mi sora…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Si impreuna cu MINTILE mele razletite , senzatiile de dezechilibru  se pierd ca si cum nu ar fi fost nicicind…

Dintre toate gindurile lumii…   2 comments

Miercuri, 23 noiembrie 2011

Ora: 11:15:23 AM, GMT

Bucuresti

Dintre toate gindurile lumii…

In dimineata asta, dintre toate gindurile lumii noastre tacute, unul singur mi-a rascolit inima, mingiindu-ma… Puterea gindului si a credintei duse pina la capatul rabdarilor celor mai profunde… Mi-am imaginat atunci, cit de placuta este starea de reverie calda, cuprinsa de bratele noi ale unei femei frumoase… Iubesc si tinjesc dupa lumina interioara purificata de cascada limpede de munte limpede… Si mi-e gindul dus intre sarut si uitare, intre umezeala si dorinta, intre uitarea de sine si constientizarea nevoii de fi iubit… Mi-e dus si gindul si placerea desfriului moale si dulce… Ah!, tu desfriu, conjugat… Ah!… tu uitare… Ah!… tu, nevoie de alegere si desfatare… Ah!… tu licoare imbatatoare savirsita din toate sevele interzise ale lumilor noastre tacute, uitate… desavirsite.. innecate in pacate… Ah!… Tu, Pacat primordial… astazi iti aduc prinosul meu de desfiintare…

Mi-e dus si gindul si placerea desfriului moale si dulce… Ah!, tu desfriu, conjugat… Ah!… tu uitare… Ah!… tu, nevoie de alegere si desfatare… Ah!… tu licoare imbatatoare savirsita din toate sevele interzise ale lumilor noastre tacute, uitate… desavirsite.. innecate in pacate… Ah!… Tu, Pacat primordial… astazi iti aduc prinosul meu spre desfiintare…

Mi-e dor de Tine, FEMEIE APA, dulce desfrinata, dulce adulata si usor imbratisata… Mi-e dor de TINE, PACAT PRIMORDIAL… astazi iti aduc prinosul meu spre desfiintarea cea mai dulce, cea mai amara, dintre TOATE, cea mai sarata… dintre toate UITATELE mele NEUITATE…

SCRISOARE catre Maria ORZATHA…   Leave a comment

Joi, 28 mai 2011

ora: 12:13:37 AM GMT

Bucuresti

SCRISOARE catre Maria ORZATHA…

Asa este. In Rm Vilcea am fost prieten cu Radu si Sanda Manciulea, cei care stateau la parter in blocul acela de patru etaje din cartierul Ostroveni…

Mergeam la ei in invoiri, ascultam muzica la magnetofon si beam vodka, multa vodka…

Mai cintam si la chitara din creatiile mele de atunci… Ei mai aveau un coleg, care se numea Marius Titu…Multe amintiri ma leaga de cei trei. Erau detasati de laBrasov, si lucrau la ridicarea terasamentului caii ferate de pe valea Oltului…Au lucrat si la Voineasa… Din cite stiu eu, Radu Manciulea s-a stins din viata si asta demult, prin anii ’80… De Marius Titu nu mai stiu chiar nimic… Eu am trecut in rezerva la sfirsitul anului 1981, in luna octombrie. Pe 26 octombrie 1981, am trecut in rezerva iar la 31 octombrie 1981, se nastea baiatul meu, Bogdan… Ce repede au trecut anii…parca nici nu au fost …au trecut , au ramas amintirile si dulcele gust al timeretii spulberate in vint…

Inca de la terminarea scolii militare, am fost repartizat la o unitate militara in Bucuresti, cea la care facusem stagiul si unde spuneai tu ca ai venit odata sa ma vizitezi…

Ce demult s-au intimplat lucrurile acestea si parca ce aproape imi sint de constiinta realitatii…

Dupa trecerea in rezerva am lucrat in constructii la o intreprindere din Bucuresti…si asta pina aproape de revolutie…prin 1989…Am fost si la revolutie, dar nu imi place sa vorbesc despre acele amintiri…Eroii, dupa mine sint cei ingropati in pamint, si nu noi cei care am ramas dupa ei… Asa cred  eu…

Intre timp, mi-am trait viata cu bune si cu rele, ca noi toti…Bogdan a crescut…Acum in octombrie implineste 30 de ani. Este plecat in strainatate de trei ani… Vorbim curent la telefon. In 2009, in decembrie am fost impreuna cu mama lui la el, in Italia…Am stat vreo 11 zile si ne-am simtit bine… Am sa-ti atasez citeva poze cu el din acea calatorie…

La Babadag, am lucrat cu firma mea de constructii, prin anii 2000 – 2001, la Centru le Recuperare, neuropsihica _ Babadag…Am lucrat la reabilitarea cladirii spitalului… Veneam des in orasul Babadag…Si la un moment dat l-am chiar indragit…asa micut si sarman cum era… Avea un parfum al lui aparte…si oamenii aveau o caldura proprie definitorie aparte…Deh!!…Amintiri , amintiri…

Desi merg destul de des in Rm.Vilcea, nu m-am mai intilnit cu fostii mei colegi…Si Corina si-a pierdut tatal, in anul 2004…Mai traieste doar mama ei, si bineinteles rudele sale…Corina face parte dintr-o familie foarte numeroasa, cu multi unchi si matusi, veri … Acum Corina este plecata in Germania, lucreaza la un hotel de pe o insula din nordul Germaniei. Insula se numeste Borkum…este plecata deja de trei luni si mai are de stat inca trei luni… Mi-e dor de ea. Mi-e dor si de Bogdan… Mi-e dor de amintirea vietii tineretilor mele… ma bucur ca am ajuns – si asta gratie tie – sa comunicam dupa atitia ani… Imi face placere sa depanam amintiri din trecutul nostru de tineri adolescenti…

Deja ma bucur de raspunsul tau…

Cu drag te sarut,

andrei

NB: Pozele cu Bogdan sint facute in Italia acum 2 ani…

acelasi,

andrei

SINGURATATEA ca Ultima OFRANDA…   Leave a comment

Miercuri 09 iunie 2010

Ora 9:10:24 AM GMT

Bucuresti

SINGURATATEA ca Ultima OFRANDA…

Ne-a fost data Singuratatea, ca ultima ofranda din partea cerului… in completare la puternicele nestiinte si neintelegeri legate de rostul nostru pe acest pamint… Neintelegind ce anume cautam aici, am ajuns sa ne chinuim cumplit de uscat…

Nimeni, practic cu nimeni nu mai comunica viu, umed… Chiar si sporadica comunicare purtata prin semne si gesturi, ori gemete abia percepute nu mai poate tine loc unei comunicari viguroase, sanatoase…

Eu am prins-o cindva dinspre inceputurile vietii, atunci cind oamenii orinduiti in alte forme sociale, cu definitie politica – chiar si utopica – invatau sa traiasca unii cu ceilalti, indrumati cu sirguinta si chiar aplecare de dascali parca formati anume in scoli umane… Aducerea – aminte mi-a incrustat in subconstient slabiciunea folosirii comunicarii ca pe o pirghie mai mult decit necesara… Si chiar slabiciune a ramas pina in zilele de pe urma…

Comunic, fara nici un fel de ecou… Comunic, uneori, chiar fara sa ma aud…ca sa nu mai vorbesc de cei carora ma adresez… care nu au auzit nimic, niciodata… De aici m-am obisnuit sa nu mai mai simt singur, chiar si atunci cind pornirile mele nu-si regaseau corespondentul in nici o manifestare exterioara… Fara sa-mi sacrific trairile am continuat sa ma regasesc in sinea-mi proprie, tacut si chiar multumit de reusita… La urma urmei la ce bun sa mai vorbesc in pustiu?… Incetul cu incetul o sa invat sa ma aud si poate mai tirziu, chiar sa ma inteleg…

Merita efortul, aceasta credinta…

Iar SINGURATATEA, ca Ultima Ofranda, m-am hotarit s-o inapoiez cerului, multumindu-i frumos, pentru gest…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute… CUM de-am ajuns sa fim OCUPATI?…   Leave a comment

Miercuri 23 iunie 2010

Ora 8:34:53 AM GMT

Bucuresti…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

CUM de-am ajuns sa fim OCUPATI?…

Pentru inceput ne-am golit sufletele proprii de tot ce am considerat ca nu ne mai este de trebuinta. Adica; Omenie, Respect, Consideratie, Cinste, Onestitate, Lumina si Credinta… Mai apoi, goi fiind pe dinauntru, Intunericul si-a facut loc si in mintile noastre descreierate de orice masura si simt al proportiilor orientarii insingurindu-ne si mai mult… Dar se pare ca nici aceasta noua si neplacuta ipostaza nu ne-a multumit indeajus incit sa ne oprim din decadere…

De regula decaderea minjeste civilizatii ajunse la un apogeu credibil si acceptat. La noi nu poate fi vorba – totusi de decadere… pentru simplul motiv ca nu am ajuns sa crestem pina la un Apogeu Spirithual Credibil… In cel mai rau caz putem sa intelegem o anume stare de letargie specifica Momentului Prehaosului. Si chiar in Momentul Prehaosului am ajuns sa traim… Partea proasta este ca nici pe aceasta fateta a realitatii nu ne-o asumam de nici un fel… Pe nesimtite am ajuns sa ne ocupam GOLUL INFERNAL din Interiorul nostru cu Sisteme de valori importate de aiurea, si mai ales de la Apus… De la Apusul unde coboara Soarele in trecerea lui elipsoida peste Istorii si Crimpeie de Eternitate Materiala…

Ne-am ocupat, acceptind ocupatia ca pe ceva firesc, venit indeobste dintr-o nevoie pura de Prea-Plin. Goi de noi, ne-am umplut de Altii… Nu a contat greutatea valorii. Nu a contat densitatea Informatiei. Nu a contat nevoia cu care am fost educati sa convietuim in coordonate lucide… Pasiuni smintite, ne-au inundat sistemele nervoase ( care la unii dintre noi au explodat, ducind pina la disparitia posesorului de instalatie…) iar la altii bucurii cretine si extrem de trecatoare… Ceea ce nu am inteles  pina acum este faptul ca sintem al dracului de vremelnici, al dracului de neinsemnati in ecuatia existentei Universului Stiut si mai ales in Infinitul Universului Nestiut…

Golul Animal total strain de Golul Spiritual s-au unit intr-o delta a Dezintegrarii. Fonetic Dezintegrarea suna aidoma spargerii Unor forme de methal Casant… Forma Sufletului nostru golit suna mai degraba a CIOBURI zdrobite intr-o pisanie de Etnie STICLOASA fara prea mult nisit in compozitie…ci mai degraba sufocat in pisle de matasea broastei…

Astfel am ajuns sa fim ocupati. Sa traim sub ocupatia veneticilor veniti din toate aiurelile lumii asteia pestrite. Si am acceptat neconditionat  – goliti de sine – sa ne umple altii venele cu singe alterat si verde si portocaliu si negru si violaceu… In functie de culoarea singelui care ne-a ocupat canalele vietii, Apusul a devenit Rasarit si Rasaritul, Apus…

De asta am ajuns sa fim Ocupati… Si acesta este numai incepul Stergerii Noastre ca Entitate Coerenta…

Romania nu mai exista…   Leave a comment

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Doar crimpeie de amintiri ciobite imi mai mingiie ochii plinsi de setea unui obicei nesters, neuitat… Ne-am jucat intr-asemenea hal incit am ajuns sa ne stergem aproape definitiv din constiinta intregii umanitati… Minciuna, si ipocrizia a ajuns sa ne spele pina si ultimile ramasite ale istoriei noastre ciudate. Constiinta desfiintarii de sine ma poarta aleator spre locuri neasteptate, neinvatate… Urita treaba am zamislit, an dupa an… mai bine de 20 de ani… Urita treaba…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Ramine in urma noastra amintirea unui popor bizar, care nu a stiut sa-si apere fiinta, si identitatea, omenia si interesul de sine… Un popor adunat de prin toate gaurile negre ale unei istorii neintelese… Ce ramine in dira fumului??.. Vile si masini scumpe, rochii cretine, ceasuri fara valoare, arhive peste arhive de cum nu trebuie sa traiasca o comunitate omeneasca… Amintiri coclite si resturi putrezite de bunuri fara nici un fel de valoare…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Scrisoare de toamna pentru Sonia…   3 comments

A trecut ceva vreme de cind nu am mai comunicat cu Sonia… Mi-a lipsit aceasta evadare din cotidian, pentru ca atunci cind vorbeam si de 10 ori pe zi, emotiile mele cele mai intime fierbeau la foc marunt, cuminte, linistit, acaparator si necesar… Pesemne, o anumita reactie chimica se declansa generind pasiuni ingropate in viata de cremene de care nu ma puteam desprinde decit anevoie… Din cind in cind mai treceam pe la portile blogului Soniei, citeam ce era de citit, dar nu lasam nici un semn c-as fi trecut pe acolo, nu de alta, dar imi era teama sa nu ma las descatusat de un anume control pe care mi-l impusesem ce ceva luni in urma…

Dupa aceea imi parea rau sa nu fi scrijelit pe coaja nucului, macar doua rinduri, pe care Sonia, cu siguranta, cred ca le astepta… Dar asa sint eu. Neinduplecat cu sine, neinduplecat si cu sinea celorlalti… fie ei prieteni, sau amici… In dimineata asta, rindurile Soniei m-au desteptat din amorteala incapatinarii… Si mi-a fost bine. Si mi-a fost liniste…si pace interioara incununata… Am recitit cele citeva cuvinte de mai multe ori. Si iar mi-a fost bine. Dar un bine pe care – parca – nu il mai asteptam… Si atunci cind ma pregateam mai putin pentru o revedere, rindurile si povata Soniei, mi s-a asternut in fata ochilor, ostoindu-ma, spalindu-ma de pacatul neintoarcerii si al neintelegerii… Au trecut ceva luni bune de cind nu am mai scris pe blog. De cind nu am mai comunicat de fel cu Sonia. Imi lipsea. Imi lipseste si acum cind scriu aceste rinduri, multumit de darul putintei de a raspunde… Cind nu ai cui raspunde, te simti izolat, te simti neimpacat cu tine insuti, te simti, ca si cum ai savirsit un pacat de moarte, peste care nu poti trece sub nici un motiv…sub nici un motiv… Si atentia mi-a fost sarutata de o gura plina de aer curat…

Revin si subliniez, doar pentru mine; toamna aceasta mi-a daruit puterea intelegerii profunde a sufletului Soniei… iar ea, intelegerea din acest moment, mi-a devenit adinca confidenta…

SUFLETUL lui Traian BASESCU_03+04…   Leave a comment

SUFLETUL lui Traian BASESCU_03+04…