Archive for the ‘Pentru MINE…’ Category

80 de texte…   Leave a comment

Miercuri, 16 octombrie 2013

Ora 09:06:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

80 de texte…

Dimineata a inceput cuminte. Cu cafea, ceata, tigari abundente…dealuri mustind a apa pura… Am hranit unul dintre cei doi catei care s-au lipit de mine aici in Xanthi.. Pe cel mai murdar catel din lume.. Mi-a multumit scuturindu-si coada… Mi-a multumit si din privire.. Acea privire care nu incape in nici o formula de exprimare, de nici un fel…

Dimineata a inceput cuminte..

Din gind in gind revin obsedat de urmatoarea expunere… Ingemanarea dintre Ignoranta si cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… Iar noi nu-I tratam deloc… ca si cum nu ar exista. Noi nu avem morti. Sintem numai vii cu totii…

Ingimfarea cu care ne petrecem chiuind zilele si noptile ni se trage dintr-o aroganta cu care ne tratam propriile vieti imbicsite de ispite si nevoi care mai de care mai stupide si mai lenese. Spun lenese pentru ca nu am invatat de la viata ca totul este cumplit de trecator si de fara de valoare… Adevarata valoare inseamna san e respectam unii pe ceilalti, san e iubim aproapele si departele, sa fim buni, ieratatori, umili si cu frica de Dumnezeu… Ingemanarea dintre ignoranta si cunoastere… Am ajuns sa nu fim in stare san e cunoastem indeaproape… Iubirea?… Un cuvint lipsit de profunzime si traire… Singurele noastre proecupari: banii si viata desarta…Viata adunata in saci de bani si bunuri fara nici o valoare… Nu am invatat ca ploile ne spala de tot si de toate…Dar nu am invatat sa respectam ploaia, pentru ca vine de sus, din cer, de la El…

Ingemanarea dintre Ignoranta si Cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… cu care ne tratam mortii…

Inutilitatea zbaterilor noastre marunte. Ohh!, dar cit de marunte. Si ochii inchisi ai unei constiinte zdrentuite, de care nun e mai pasa deloc… Ne calcam in picioare pentru NIMIC, pentru NIMICUL cel mai profund…pentru bani si avere, de care ne vom desparti fara sa fim intrebati de nimeni… Imi pling drmul si intelegerea care ma biciuieste nemilos peste perceptie si adevar… Un adevar simplu si frumos ca un rasarit de soare vesel… Continui sa cred ca simplitatea sincera a gindirii normale nu ne este harazita, nu ne este daruita in orinduirea asta sociala… Poate intr-alta…Poate… Poate dup ace nu va mai exista politica cu doar contemplare… Doar contemplare…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Imi dau seama tirziu… Textul acesta poarta ordinea si disciplina numarului 80…

Cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?…

Cine?…

Semnatura ADM_01

În plasa de semnificații vizuale a ideographiilor lui Andrei D. Mitucă…   Leave a comment

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Cinci…   Leave a comment

Stăpînul casei nu numai că lua parte la prăpădul acela ca de bîlci, dar îl şi stîrnea şi-l aţîţa, căci îndată ce se aprin­dea lumina la el în dormitor, înainte de cîntatul cocoşilor, garda prezidenţială suna deşteptarea vestind noua zi cazărmii Conde din vecinătate, aceasta o repeta pentru baza de la San Jerónimo, care la rîndul ei o trîmbiţa fortăreţei din port, iar aceasta o repeta din nou de şase ori, una după alta, trezind mai întîi oraşul, apoi toată ţara, în vreme ce el medita pe closetul portabil, încercînd cu mîinile să-şi domolească ţiuitul urechilor care începea tocmai atunci, şi văzînd cum licăreau luminile corăbiilor pe mişcătoarea mare de topaz, care pe timpurile acelea de glorie se mai afla încă în faţa ferestrei sale. În fiecare zi de cînd luase în stăpînire palatul, supraveghease mulsul la grajduri ca să măsoare cu mîna lui cantitatea de lapte pe care cele trei căruţe prezidenţiale trebuiau s-o ducă la cazărmile din oraş, bea apoi la bucătărie o ceaşcă mare de cafea neagră şi mînca turtă de manioc fără să ştie prea bine încotro aveau să-l poarte toanele acelei zile, mereu atent la sporovăială slugilor, cărora fiind de-ale casei le vorbea pe limba lor, preţuindu-le nespus linguşelile cere­monioase şi desluşindu-le lesne intenţiile, şi puţin înainte de ora nouă făcea o baie prelungă, în apa cu ierburi fierte din bazinul de granit construit la umbra migdalilor din grădina sa particulară, şi abia după unsprezece izbutea să-şi biruie neliniştea ce-l cuprindea în zori şi să facă faţă întîmplărilor reale. 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…   2 comments

Marti, 30 noiembrie 2011 ( ziua Sfintului Andrei…)

Ora, 08:49:50 AM, GMT

Sibiu

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…

Tot mai dificil imi este sa-mi coordonez pornirile distructive. Cum as putea sa-mi tin mintile nealterate in miinile propriilor mele valori. Stari de ameteala cruda imi bintuie prin cotloanele simturilor si ma obosesc peste masura… Ori, oboseala aceasta, deloc linistitoare nu ma ajuta deloc sa vad mai limpede, sa simt mai covirsitor si mai atent… De multe ori ma aplec peste masura in directia delasarii totale. Imi las inima sa se cufunde intr-o stare de neliniste extraordinar de obositoare, extraordinar de nemiloasa… Arareori, atunci cind afara frigul incununeaza atmosfera, parca o pala firava de inceput de linistire imi da tircoale, ma acopera, ma atrage intr-o pirueta de speranta, intr-o aritmie specifica unui cord mult prea obosit de deznadejde, mult prea plictisit… Ori de cite ori, ametesc, imi aduc aminte de structura cristalului. Ori de cite ori ma simt doborit de singuratate, ma gindesc ce as putea face sa-mi tin Mintile in miini… De dincolo de asteptarea normala a revenirii la normal, o palida lumina imi tine respiratia in baierile unui echilibru precar… Starile de bine apar din ce in ce mai rar, pustiindu-mi caldura nervoasa, golindu-ma de bucuriile pe care mi le-am construit de-a lungul vietii… Pasesc ingindurat… Astept infrigurat… Imi ascut simturile si astept, pina la urma increzator in disparitia de la sine a raului nenecesar, a raului ca s-a cuibarit in poala unui destin de incercare…

Pina la urma, miinile mele imi tin mintile departe de oboseala, departe de incercari, pe care poate nu le-as putea trece… desi emotia imi controleaza starile reci, miinile sint in continuare in stricta coordonare cu obiceiul de a crede in sine, de a crede numai in sinea-mi sora…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Si impreuna cu MINTILE mele razletite , senzatiile de dezechilibru  se pierd ca si cum nu ar fi fost nicicind…

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…   Leave a comment

Joi, 10 noiembrie 2011

Ora 10:51:19 AM GMT

Bucuresti

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…

Luna noiembrie s-a jucat pina cum cu mine intr-un fel ciudat… A inceput prin a fi blinda, placuta cu miresme amestecate de frunze putrede dar si frunze vii… Colorate nesintetic, colorate natural, mi-au minunat zilele, in trepte de zece pasi numarati strident, fix… Inca mai speram sa fie o continuare a simturilor mele de asta – vara. Dar nu a fost sa fie asa… Luna noiembrie a acestuia an este ceva mai obosita, ceva mai trista si mai lipsita de ginduri luminoase…

Am coborit, pret de citeva minute bune prin curtea din fata blocului… Incepuse, deja sa burniteze, mai apasat cdecit tineam eu minte ceilalti ani… Aleile din jurul blocului se prezentau ude… se prezentau vii in culoare si simturi… Oamenii treceau grabiti, pe alocuri zgribuliti, dar oricum foarte grabiti si cerniti… Oamenii romani sint eminamente tristi uniform. Sint tristi ca pentru totdeauna. Nici nu au motive sa fie altfel… Un amestec de tristete umeda, friguroasa si gri, ii insotea ca o indestructibila umbra, de care ai vrea sa te desparti, uitind relele care te macina pe interior… care te sufoca si iti astupa nasul si gura, spre nerespiratie… Frig. Peste tot este frig si pomii stau cu bratele intinse spre cer ca intr-o indurata si sincera ruga… M-am asezat pe o banca, chiar daca era uda… Cine din mine mai era capabil sa simta umezeala?… Priveam, incercam sa gindesc si mai ales sa inteleg ce se intimpla cu lumea noastra… Gramezi rupte de ginduri rupte mi se perindau prin fata ochilor mintii… Nu reuseam sa articulez nici macar o biata silaba, de gindire liniara… Priveam sfichiuiala stropilor de ploaie rece de noiembrie, batind oblic tabloul unui noiembrie trist, foarte trist…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Scrisoare de toamna pentru Sonia…   3 comments

A trecut ceva vreme de cind nu am mai comunicat cu Sonia… Mi-a lipsit aceasta evadare din cotidian, pentru ca atunci cind vorbeam si de 10 ori pe zi, emotiile mele cele mai intime fierbeau la foc marunt, cuminte, linistit, acaparator si necesar… Pesemne, o anumita reactie chimica se declansa generind pasiuni ingropate in viata de cremene de care nu ma puteam desprinde decit anevoie… Din cind in cind mai treceam pe la portile blogului Soniei, citeam ce era de citit, dar nu lasam nici un semn c-as fi trecut pe acolo, nu de alta, dar imi era teama sa nu ma las descatusat de un anume control pe care mi-l impusesem ce ceva luni in urma…

Dupa aceea imi parea rau sa nu fi scrijelit pe coaja nucului, macar doua rinduri, pe care Sonia, cu siguranta, cred ca le astepta… Dar asa sint eu. Neinduplecat cu sine, neinduplecat si cu sinea celorlalti… fie ei prieteni, sau amici… In dimineata asta, rindurile Soniei m-au desteptat din amorteala incapatinarii… Si mi-a fost bine. Si mi-a fost liniste…si pace interioara incununata… Am recitit cele citeva cuvinte de mai multe ori. Si iar mi-a fost bine. Dar un bine pe care – parca – nu il mai asteptam… Si atunci cind ma pregateam mai putin pentru o revedere, rindurile si povata Soniei, mi s-a asternut in fata ochilor, ostoindu-ma, spalindu-ma de pacatul neintoarcerii si al neintelegerii… Au trecut ceva luni bune de cind nu am mai scris pe blog. De cind nu am mai comunicat de fel cu Sonia. Imi lipsea. Imi lipseste si acum cind scriu aceste rinduri, multumit de darul putintei de a raspunde… Cind nu ai cui raspunde, te simti izolat, te simti neimpacat cu tine insuti, te simti, ca si cum ai savirsit un pacat de moarte, peste care nu poti trece sub nici un motiv…sub nici un motiv… Si atentia mi-a fost sarutata de o gura plina de aer curat…

Revin si subliniez, doar pentru mine; toamna aceasta mi-a daruit puterea intelegerii profunde a sufletului Soniei… iar ea, intelegerea din acest moment, mi-a devenit adinca confidenta…

SUFLETUL lui Traian BASESCU_03+04…   Leave a comment

SUFLETUL lui Traian BASESCU_03+04…

 

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_05…   Leave a comment

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_05…

 

POEMUL GRAPHIK – Elena UDREA calarind un cal de lemn…   Leave a comment

POEMUL GRAPHIK – Elena UDREA calarind un cal de lemn…

Cristian Tudor POPESCU – De Sufletul Gindului…   1 comment

De Sufletul Gindului

Cristian Tudor POPESCU

Ziarul Gândul 4 mai 2005 – 8 aprilie 2011. Am dreptul să mă gândesc la dispariţia unui ziar ca la moartea unei făpturi omeneşti, astăzi, când mor cu zile oameni ţinuţi la poarta spitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedica să simt asta. Pentru că ziarul Gândul s-a născut, în chinuri, ca un copil. 100 de oameni, aruncaţi doar cu pixul şi blocnotesul în mână pe pajiştea din faţa Casei Scânteii, au ales să nu-şi caute de lucru fiecare unde-o vedea cu ochii, ci să facă un ziar nou din iarbă verde. Mai exact, din cârpe îmbibate cu motorină, fiare prăfuite, excremente de şobolan, cartoane putrezite, bălţi de ulei râncezit, că asta se găsea pe jos în hala infectă, părăsită de ani de zile, în care am fost siliţi să ne „instalăm”. Zile în şir am muncit aproape 100 de „spartani” într-o încăpere cu capacitate de maximum 30 – din când în când ne mai duceam cu rândul la una dintre cele două ferestre, să mai luăm o gură de aer. Un timp n-am avut nici closete. Apoi a trebuit să desfacem toate calculatoarele şi să le curăţăm, erau aproape cimentate cu praful de şantier care ne pudra sendvişurile.

Banii, rezultaţi din vânzarea acţiunilor de la Adevărul, i-am adus de-acasă. O soartă norocoasă a făcut să nu mă întâlnesc vreodată faţă în faţă cu vreunul dintre cei care au tot zbierat că Gândul s-a făcut cu bani de la Vântu – mărturisesc că l-aş fi lăsat fără faţă pe loc, fără să mă pot gândi la consecinţe. În 34 de zile (cred că numărul ăsta ar merita pus în Guinness Book, măcar tot atât cât cârnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gândul a ieşit pe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana făcătoare de minuni. Dar greul abia începea – coşmarul nopţilor de dinaintea zilelor când trebuiau plătite salariile oamenilor, facturile la hârtie, la curent, la servicii IT…

Gândul n-a vândut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii. Diverşi megaziarişti, al căror merit principal e introducerea tabloidizării în presa românească sau preluarea unui ziar gata făcut, au strâmbat din nas. Ca şi cum noi n-am fi ştiut să facem un „ziar” pupăză, înjghebat din scandaluri, „dezvăluiri”, sex şi mondenităţi, cu care să depăşim 100.000 tiraj. Sau să alegem o grupare dispusă să ne sponsorizeze, ca să-i „reflectăm” politica. Demersul nostru, idealist şi riscant, nu avea sens decât dacă făceam un ziar serios, solid, de referinţă – nu te arunci în gol cu capul înainte ca să înfiinţezi o şaormărie, fie ea şi de sute de mii. Soarta şi-a spus încă o dată cuvântul, silindu-mă să găsesc alt nume decât „Prezent” pentru ziar – nici nu-mi pot imagina astăzi cum altfel s-ar fi putut numi decât Gândul, cu omuleţul cugetător sub căciulă.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat necruţător. Singur printre marile trusturi de presă, fără finanţare pentru marketing şi promovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gândul ajunsese în pericol să fie strivit. Vânzarea către Adrian Sârbu şi nu către S. O. Vântu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost, practic, o salvare de la înec. Nu comentez filosofia de management aplicată de atunci asupra ziarului; e bine să se ştie însă că dl. Adrian Sârbu nu a impus nimic ca politică editorială şi a susţinut financiar Gândul atât cât a putut.

Până astăzi, când Gândul de hârtie devine istorie. Poate că devenise mai demult, de vreme ce n-am mai rămas decât câţiva din vechea gardă. O să-mi lipsească de acum pagina ziarului care îmbătrâneşte, se îngălbeneşte, devine şi mai fragilă decât oricum e, ca pielea unei fiinţe alături de care trăieşti ani în şir. N-o să-mi mai văd articolele împachetând parizer sau limpezind geamuri. Căci acesta este ultimul meu text tipărit într-un cotidian – nu pot să mă recăsătoresc cu vreunul dintre ziarele care supravieţuiesc Gândului.

Voi continua să scriu pe Gândul online, realizat de o echipă de ziarişti tineri şi talentaţi, care s-au adaptat regulilor noi şi dure ale performanţei în noile media. Nu voi părăsi niciodată Gândul – voi pleca doar dacă Gândul mă va părăsi pe mine. Am încredere că tinerii mei colegi vor şti să păstreze curat sufletul acestui ziar reîncarnat în pixeli.

Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă sfârşitul e acesta, a meritat? N-am nicio ezitare: să nu plângem, să ne bucurăm, ca geto-dacii când trimiteau pe cel mai bun dintre ei la Zamolxe, căci, aceşti şase ani fără o lună cât a existat, Gândul pe hârtie a fost un ziar viu, cinstit, adevărat şi credincios sieşi.

Numai netrebnicii au nevoie de veşnicie ca să-şi justifice venirea pe lume…