Archive for the ‘Sindromul OBOSELII CHRONICE…’ Category

ICR – Institutul Cultural Roman – De ce n-am fi Mindri?…   Leave a comment

De ce n-am fi Mindri...

Anunțuri

Scrisoare catre Maria ORZATHA…   3 comments

Asa este. In Rm Vilcea am fost prieten cu Radu si Sanda Manciulea, cei care stateau la parter in blocul acela de patru etaje din cartierul Ostroveni…

Mergeam la ei in invoiri, ascultam muzica la magnetofon si beam vodka, multa vodka…

Mai cintam si la chitara din creatiile mele de atunci… Ei mai aveau un coleg, care se numea Marius Titu…Multe amintiri ma leaga de cei trei. Erau detasati de la Brasov, si lucrau la ridicarea terasamentului caii ferate de pe valea Oltului…Au lucrat si la Voineasa…

Din cite stiu eu, Radu Manciulea s-a stins din viata si asta demult, prin anii ’80… De Marius Titu nu mai stiu chiar nimic… Eu am trecut in rezerva la sfirsitul anului 1981, in luna octombrie. Pe 26 octombrie 1981, am trecut in rezerva iar la 31 octombrie 1981, se nastea baiatul meu, Bogdan… Ce repede au trecut anii…parca nici nu au fost …au trecut , au ramas amintirile si dulcele gust al tineretii spulberate in vint…

Inca de la terminarea Institutului MILITAR, am fost repartizat la o unitate militara in Bucuresti, cea la care facusem stagiul si unde spuneai tu ca ai venit odata sa ma vizitezi…

Ce demult s-au intimplat lucrurile acestea si parca ce aproape imi sint de constiinta realitatii…

Dupa trecerea in rezerva am lucrat in constructii la o intreprindere din Bucuresti…si asta pina aproape de revolutie…prin 1989…Am fost si la revolutie, dar nu imi place sa vorbesc despre acele amintiri…Eroii, dupa mine sint cei ingropati in pamint, si nu noi cei care am ramas dupa ei… Asa cred  eu…

Intre timp, mi-am trait viata cu bune si cu rele, ca noi toti…Bogdan a crescut…Acum in octombrie implineste 30 de ani. Este plecat in strainatate de trei ani… Vorbim curent la telefon. In 2009, in decembrie am fost impreuna cu mama lui la el, in Italia…Am stat vreo 11 zile si ne-am simtit bine… Am sa-ti atasez citeva poze cu el din acea calatorie…

La Babadag, am lucrat cu firma mea de constructii, prin anii 2000 – 2001, la Centru le Recuperare, neuropsihica _ Babadag…Am lucrat la reabilitarea cladirii spitalului… Veneam des in orasul Babadag…Si la un moment dat l-am chiar indragit…asa micut si sarman cum era… Avea un parfum al lui aparte…si oamenii aveau o caldura proprie definitorie aparte…Deh!!…Amintiri , amintiri…

Desi merg destul de des in Rm.Vilcea, nu m-am mai intilnit cu fostii mei colegi…Si Corina si-a pierdut tatal, in anul 2004…Mai traieste doar mama ei, si bineinteles rudele sale…Corina face parte dintr-o familie foarte numeroasa, cu multi unchi si matusi, veri … Acum Corina este plecata in Germania, lucreaza la un hotel de pe o insula din nordul Germaniei. Insula se numeste Borkum…este plecata deja de trei luni si mai are de stat inca trei luni… Mi-e dor de ea. Mi-e dor si de Bogdan… Mi-e dor de amintirea vietii tineretilor mele… ma bucur ca am ajuns – si asta gratie tie – sa comunicam dupa atitia ani… Imi face placere sa depanam amintiri din trecutul nostru de tineri adolescenti…

Deja ma bucur de raspunsul tau…

Cu drag te sarut,

andrei

NB: Pozele cu Bogdan sint facute in Italia acum 2 ani…

acelasi,

andrei

Definitia apei SONIEI…   1 comment

Definitia apei SONIEI…

De cand curge timpul…? De ce vine Apa din munte? De ce nu pot face bulgari de apa, cum fac iarna de zapada? De ce nu are forma Apa? De ce suntem mai mult Apa decat Pamant?

Erau intrebari pe care, la incoltirea lor in mintea mea, nu indrazneam sa le pun celor din jur… M-ar fi privit ca pe o ciudata, pentru ca nu cautam explicatii cum primeam din manuale la scoala. Trecusem binisor de 5 ani, cand vesnicul ” De ce? ” e primit cu destul de multa intelegere si ingaduinta… Sunt nascuta sub semnul zodiacal al Apelor, zodia Cancerului, sau a racului, deci trebuia sa caut aceste raspunsuri in mine. Nu am facut-o, copil fiind, mi-am trait copilaria, ascunzand intr-o uitare aproape ignoranta, toate aceste intrebari, care au dospit la randul lor, altele…

Apa. Aparent cel mai simplu element din natura, fara de care viata ar fi imposibila este si va ramane un mister pentru cei mai multi dintre oameni, ne va fascina si ne va atrage, inexplicabil. Cunoaste oricine senzatia pe care o traim in apropierea unei Ape… Parca ne cheama, parca ne ademeneste… Unde ne este cel mai bine in intreg parcursul unei vieti omenesti? In Pantecul mamei, in Apa in care ne creste si ne ocroteste…

Apa ne vrea goi, despuiati de orice inhibitii sau prejudecati, ne cere sa ne contopim, sa ne lasam slefuiti fara teama de stirbire. Apa nu ne ineaca, noi o facem din nepricepere, dintr-o cutezanta geamana cu prostia si infumurarea, infruntand-o cu o superioritate falsa…

M-am nascut si am crescut intre doua ape, mereu am fost mandra de asezarea orasului meu natal; mereu ma gandeam cum pot doua rauri puternice, ca Siretul si Moldova, sa se impreuneze ca doua brate enorme de forta , sa inlantuie un oras atat de mic, fara sa il sugrume si sa il acopere. Astfel, impresionata de marinimia Apelor, am trait si traiesc convinsa ca oraselul meu e un loc magic, ferit de toate relele, un loc ocrotit de Ape… In vara anului 2008, in pragul inundatiilor anuntate, pe langa grijile pe care mi le faceam pentru casa parintilor mei si viata lor, studiam chipurile oamenilor, infricosati si totusi plini de speranta… Ochii lor semanau a ruga surda, batranii ma impresionau cel mai mult, nu mai cereau ceva pentru ei, aveau intiparita resemnarea pe chipuri… Cereau pentru copii si vite, INDURARE…De la Apa…

Teama de Apa o am si eu, dar vine tot din neintelegere, din adaptarea la principii si reguli dupa care ne ghidam in micul nostru traseu prin viata… Reguli umane, limitate, care se opresc la granita dintre cunoasterea pur stiintifica si Adevarul Apei…

 De unde-mi vine Apa? Din mine, din Tine, din Voi, din Noi, din adancul Pamantului… Ar trebui sa invatam  de la Pamant si de la Apa asteptarea, dorinta fireasca a impreunarii, rodirea, simtirea, rasuflarea, setea… Ar trebui sa invatam IUBIREA… Asa cum ne-a fost data odata cu Apa, Aerul, Pamantul, Soarele, Viata..

Ma voi intoarce curand sa va impartasesc din experienta scufundarii in Atlantida, unde ma simt chemata  de surorile mele, Oceanidele… Taina Apei e abia la inceput, ochii si sufletul meu abia au invatat plutirea…

Simt ca fiecare om in parte are propria lui viziune asupra apei, fiecare o simte si o percepe diferit, si totusi cumva la fel. Nu m-am limitat niciodata la cat stiu din studiul propriu sau din ce mi s-a predat la scoala, mereu am ciulit urechea la povesti, mereu am lasat imaginatia sa ma poarte mai departe de taramul cartilor…

Minulescu, eternul romantic, are o poezie de-a dreptul fenomenala in care Inima devine izvor… Nu voi cita toata poezia, dar ma mangaie pe suflet sa imi reamintesc exact bucata care imi va ramane mereu in memorie…

  ”  Inima — ciutura goala —
Cine te spoi cu smoala
Si te-ascunse in ograda,
Nimeni sa nu te mai vada,
Ca sa-ti mai cerseasca apa
Cand de sete gura-i crapa?
Inima — ciutura mea —
Da-mi sa beau, dar altceva,
C-apa rece ti-au golit-o
Toti cei care ti-au sorbit-o!…
Da-mi ce mi-ai pastrat doar mie —
Da-mi un strop de apa vie!…”

Imi pare indeajuns sa privesc un om in ochii lui si sa inteleg cum i-s Apele… Pot sau nu pot sa ma scald, am sau nu am curaj sa ma avant? Limpezimile sufletelor acolo se oglindesc, desi nu odata am intalnit ape tulburi in priviri ce pareau atat de curate…

Apa e un cerc perfect, un rotund ce depaseste puterea de intelegere a mintii umane, o Creatie divina. Cum mangaie ea piatra, dandu-i netezimi pe care mana omului nu o poate face niciodata… Cu cat saraceste fundul albiei, cu atat e mai limpede….

Am inceput sa invat plutirea, cu teama si cu pofta de a trai. Apa m-a primit flamanda, trimitandu-mi spre toate extremitatile vazute si nevazute ale fiintei mele, impulsuri astrale… Nu am stiut sa respir pana acum fara Aer… Apa mi-a dat lectia primordiala, alinandu-ma, spalandu-ma, sedimentandu-ma, asezandu-ma…

Iubirea si Apa… Apa si zambetul… Apa si frica… Timpul si Apa… Vesnicii care ne prind in dansul acesta fantastic, vindecandu-ne de orice trufie…

Lacrima vietii- Apa vie…

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Cinci…   Leave a comment

Stăpînul casei nu numai că lua parte la prăpădul acela ca de bîlci, dar îl şi stîrnea şi-l aţîţa, căci îndată ce se aprin­dea lumina la el în dormitor, înainte de cîntatul cocoşilor, garda prezidenţială suna deşteptarea vestind noua zi cazărmii Conde din vecinătate, aceasta o repeta pentru baza de la San Jerónimo, care la rîndul ei o trîmbiţa fortăreţei din port, iar aceasta o repeta din nou de şase ori, una după alta, trezind mai întîi oraşul, apoi toată ţara, în vreme ce el medita pe closetul portabil, încercînd cu mîinile să-şi domolească ţiuitul urechilor care începea tocmai atunci, şi văzînd cum licăreau luminile corăbiilor pe mişcătoarea mare de topaz, care pe timpurile acelea de glorie se mai afla încă în faţa ferestrei sale. În fiecare zi de cînd luase în stăpînire palatul, supraveghease mulsul la grajduri ca să măsoare cu mîna lui cantitatea de lapte pe care cele trei căruţe prezidenţiale trebuiau s-o ducă la cazărmile din oraş, bea apoi la bucătărie o ceaşcă mare de cafea neagră şi mînca turtă de manioc fără să ştie prea bine încotro aveau să-l poarte toanele acelei zile, mereu atent la sporovăială slugilor, cărora fiind de-ale casei le vorbea pe limba lor, preţuindu-le nespus linguşelile cere­monioase şi desluşindu-le lesne intenţiile, şi puţin înainte de ora nouă făcea o baie prelungă, în apa cu ierburi fierte din bazinul de granit construit la umbra migdalilor din grădina sa particulară, şi abia după unsprezece izbutea să-şi biruie neliniştea ce-l cuprindea în zori şi să facă faţă întîmplărilor reale. 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Trei…   1 comment

Simbata, 10 decembrie 2011

Ora, 08:36:39 AM, GMT

Bucuresti

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Trei…

Abia cînd l-am întors să-i vedem faţa am înţeles că era cu neputinţă să-l recu­noaştem, chiar dacă n-ar fi fost ciugulit de vulturi, fiindcă nici unul din noi nu-l văzuse vreodată, cu toate că profilul lui se afla pe ambele feţe ale monedelor, pe timbrele poştale, pe etichetele purgativelor, pe bandajele de hernie şi pe scapularii, iar tabloul lui înrămat unde apărea cu drapelul naţional şi dragonul patriei pe piept era expus mereu şi pretutindeni, căci ştiam că erau copii după por­tretele socotite inexacte încă de pe vremea cometei, cînd pînă şi părinţii noştri ştiau cine era el numai pentru că-i auziseră povestind pe părinţii lor, iar aceştia pe ai lor, şi de mici ne obişnuiseră să credem că el era viu acolo în palatul puterii, fiindcă cineva văzuse cum se aprindeau luminile într-o noapte de petrecere, altcineva povestise că-i zărise ochii trişti, buzele palide, mîna gînditoare schiţînd în van gesturi de rămas bun prin dantelele bise­riceşti ale limuzinei prezidenţiale, iar cu mulţi ani în urmă într-o duminică îl luaseră înăuntru pe orbul acela rătăcitor care pentru cinci bănuţi recita versurile poetului uitat Rubén Dario şi se întorsese fericit cu o uncie de aur adevărat cu care fusese plătit pentru recitalul dat numai pentru el, deşi nu-l văzuse, de bună seamă, şi nu fiindcă era orb, ci fiindcă nici un muritor nu-l mai văzuse de pe vremea vărsatului negru, şi totuşi ştiam că se afla acolo, o ştiam deoarece lumea continua să existe, viaţa mergea mai departe, poşta ajungea la timp, fanfara municipală cînta seria de valsuri leşinate în fiecare sîmbătă sub palmierii prăfuiţi şi felinarele triste din Piaţa Armelor, şi alţi muzi­canţi bătrîni le luau locul celor care mureau.

În ultimii ani, cînd dinăuntru n-au mai răzbit zgomote omeneşti nici cînt de păsări, iar porţile blindate se închiseseră pentru totdeauna, ştiam că era totuşi cineva în palat căci noaptea se vedeau lumini ca de corăbii la ferestrele dinspre mare, şi cei care se încumetaseră să se apropie auzeau tropot de copite şi fornăit de animale mari dincolo de zidurile fortifi­cate, şi într-o după-amiază de ianuarie o vacă în balconul prezidenţial contemplînd asfinţitul, închipuiţi-vă, o vacă în balconul patriei, ce îngrozitor, ce ţară nenorocită, dar se făcură tot soiul de presupuneri legate de posibilitatea aceea ca o vacă să fi ajuns în balcon, doar toată lumea ştia că vacile nu urcă scările, şi în special dacă sînt de piatră, şi cu atît mai puţin dacă au covoare, astfel încît în cele din urmă n-am mai ştiut dacă o văzuserăm cu adevărat sau nu cumva trecînd într-o după-amiază prin Piaţa Armelor visaserăm cu ochii deschişi că o vacă stătea în balconul prezidenţial unde de fapt nu se văzuse nimic şi nici n-avea să se mai vadă ani mulţi, pînă în zorii ultimei vineri cînd începură să apară cei dintîi vulturi ce-şi luară zborul de pe acoperişul spitalului pentru săraci unde picoteau zilnic, veniţi de undeva de departe de ţărm, se iviră în valuri succesive din zarea hăului de pulbere unde fusese odată marea, se rotiră o zi întreagă în cercuri molcome deasupra palatului, pînă cînd un rege de-al lor, cu penele ca rochia de mireasă şi guler roşu-aprins, dădu un ordin tăcut şi atunci începu prăpădul de geamuri sparte, mirosul acela de hoit mare, năvala de vulturi prin ferestre, ceea ce nu era cu putinţă decît într-o casă rămasă de izbelişte, aşa încît am îndrăznit şi noi să intrăm şi am descoperit în sanctuarul pustiu resturile măreţiei, trupul ciugulit, mîinile netede de fecioară cu însemnul puterii pe osul inelarului, tot corpul fiind plin de licheni minusculi şi vietăţi parazite din străfundurile mării, mai cu seamă la subsuori şi între picioare, şi avea bandajul de pînză tare ce-i susţinea testiculul umflat de hernie, singurul care fusese ocolit de vulturi cu toate că era cît un rinichi de bou, dar nici măcar atunci nu ne încumetarăm să credem că murise, fiindcă era a doua oară că fusese găsit în biroul acela, singur şi îmbrăcat, mort după cîte se pare de moarte bună în timpul somnului, aşa cum fusese prezis cu mulţi ani în urmă în apa fermecată din ulcelele ghicitoarelor. 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Doi…   4 comments

Vineri, 09 decembrie 2011

Ora, 06:50:23 AM, GMT

Bucuresti

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Doi…

Făcîndu-ne drum prin hăţişul sufocant, văzurăm galeria cu arcade cu glastre de garoafe şi frunze de astromelia şi pansele unde fuseseră încăperile concubinelor, şi după felurimea restu­rilor menajere şi numărul mare al maşinilor de cusut ni se păru cu putinţă să fi locuit acolo peste o mie de femei cu droaia lor de prunci născuţi toţi la şapte luni, văzurăm dezordinea ca la război de prin bucătării, rufele în albii putrezind la soare, haznaua comună pentru concubine şi soldaţi, şi în fundul grădinii, sălciile somptuoase ce fuse­seră aduse cu rădăcini din Asia Mică în uriaşe sere pe mare, cu pămîntul, seva şi burniţa lor, şi dincolo de sălcii văzurăm palatul, imens şi trist, cu jaluzelele făcute ţăndări prin care continuau să intre vulturii.

N-am fost nevoiţi să forţăm intrarea, cum crezusem, căci poarta din mijloc păru a se deschide doar sub imperiul vocii, aşa încît am urcat la primul cat pe o scară de piatră roşie ale cărei covoare de operă fuseseră tocate de copitele vacilor, şi din primul vestibul şi pînă în iatacuri văzurăm birourile şi sălile oficiale în ruine, pe unde se plimbau vitele nepăsătoare mîncînd perdelele de catifea şi sfîşiind pluşul fotoliilor, văzurăm tablouri cu subiecte eroice, cu sfinţi şi militari, aruncate pe jos printre mobile sfărîmate şi balegi proaspete, văzurăm o sufragerie distrusă de vaci, sala de muzică profanată de stricăciunile vacilor, măsuţele de domino făcute bucăţele şi pajiştea meselor de biliard jupuită de vaci, şi părăsită într-un ungher, maşina de fabricat vînt, care falsifica orice fenomen de pe cele patru cvadrante ale rozei vînturilor pentru ca lumea din palat să suporte mai uşor nostalgia mării dispărute, văzurăm colivii de păsări atîrnînd peste tot, acoperite încă de husele care le ocro­teau somnul dintr-una din nopţile săptămînii trecute, iar prin ferestrele nenumărate văzurăm uriaşul animal adormit care era oraşul neştiutor din acea istorică zi de luni pe care începea s-o trăiască, şi dincolo de oraş, crate­rele moarte cu aspra cenuşă lunară ale cîmpiei nesfîrşite unde odinioară fusese marea.

În acel spaţiu interzis pe care foarte puţini oameni avuseseră privilegiul să-l cunoască, am simţit pentru prima oară mirosul de stîrv al vulturilor, le-am perceput gîfîitul milenar, instinctul prevestitor, şi călăuzindu-ne după duhoarea de putre­facţie răspîndită prin fîlfîirea aripilor lor, am găsit în salonul de audienţe tigvele de vacă năpădite de viermi, picioarele din spate repetate fără şir în oglinzile mari, şi atunci am împins o uşă laterală ce dădea într-un cabinet ascuns în zid şi acolo l-am văzut pe el, în uniforma de doc fără galoane, cu jambierele puse, cu pintenul de aur la călcîiul stîng, mai bătrîn decît toţi oamenii şi toate vietăţile de pe pămînt şi din apă, prăbuşit cu faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă, aşa cum dor­mise noapte de noapte în toate nopţile din cumplit de lunga-i viaţă de despot singuratic.

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Cum as putea?…   2 comments

Marti, 06 decembrie 2011

Ora, 09:12:31 AM, GMT

Alba Iulia

Cum as putea?…

Cum as putea sa te uit?… Cum?.. Imi curgi toata prin singe si idee, prin nervi si creier, prin oase si carne… Cum as putea sa te uit?… Chiar si pentru o clipa…Cum?… Cine ne cunoaste?… Cine ne banuieste, de impletire si sintagma?…Cum as putea sa te uit?… Cum as putea sa-mi reglez tensiunea care mi-o ia razna ori de cite ori mi te readuc in fata ochilor mintii… Cum?… Si de departe sentimentele mele fierb la un foc aprig si marunt, rosu si fierbinte, impetuos si sfredelitor… Putina aducere aminte ma indreapta catre imaginea ta nestiuta de nimeni, nebanuita si atit de aproape de inima mea care te cheama la ea in fiecare noapte, in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare dimineata devreme… netrezit si inca adormit in bratele tale moi, sub privirea ta umeda, aproape de trupul tau, aproape de pielea ta, aproape de sinii tai mari cu sfircuri explodate intr-o erectie fara de descriere…

Cum as putea sa te uit, vreodata?… Cum?… Si din adincul trairilor mele nepermise, interzise, si uneori fara de control, ma reintorc din nou, si din nou la respiratie ta calda, la respiratia ta limpede, la respiratia ta auzita si neauzita, doar de mine simtita, doar de mine dorita… Cum as putea?… Chiar si numele ti l-am uitat, si de unde ai aparut am uitat, si ce viata ai trait pina sa ma cunosti, am uitat… si culoare primei tale rochii, am uitat-o… Doar pe tine te tin minte si de ador, flamind dupa mingiierile tale, dupa sarutarile tale, dupa ochii tai, dupa impletirea ta, dupa mirosul tau… Cum as putea sa te uit vreodata??… 

Si cobor intr-o mare de sarutari de la gitul tau, inspre pintece si genunchi, spre gleznele tale fine… si cobor excitindu-mi simturile ca pentru o uriasa si splendida explozie… ca pentru o ultima rasuflare… Mi-e gindul acolo unde miinile tale se intind acoperindu-ma, iubindu-ma… Mi-e gindul si dorul laolalta adunate si rasfirate peste tot trupul tau, doar de mine inteles, doar de mine iubit, doar de mine patruns… Naiada, nereida si oceanida in acelasi timp… Si spuma emotiei, firesti ma scufunda in tine, tot mai adinc si mai dureros, tot mai aprins, tot mai distins si mai necesar… 

Nu am cum sa te uit… Cum as putea?…

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…   2 comments

Marti, 30 noiembrie 2011 ( ziua Sfintului Andrei…)

Ora, 08:49:50 AM, GMT

Sibiu

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…

Tot mai dificil imi este sa-mi coordonez pornirile distructive. Cum as putea sa-mi tin mintile nealterate in miinile propriilor mele valori. Stari de ameteala cruda imi bintuie prin cotloanele simturilor si ma obosesc peste masura… Ori, oboseala aceasta, deloc linistitoare nu ma ajuta deloc sa vad mai limpede, sa simt mai covirsitor si mai atent… De multe ori ma aplec peste masura in directia delasarii totale. Imi las inima sa se cufunde intr-o stare de neliniste extraordinar de obositoare, extraordinar de nemiloasa… Arareori, atunci cind afara frigul incununeaza atmosfera, parca o pala firava de inceput de linistire imi da tircoale, ma acopera, ma atrage intr-o pirueta de speranta, intr-o aritmie specifica unui cord mult prea obosit de deznadejde, mult prea plictisit… Ori de cite ori, ametesc, imi aduc aminte de structura cristalului. Ori de cite ori ma simt doborit de singuratate, ma gindesc ce as putea face sa-mi tin Mintile in miini… De dincolo de asteptarea normala a revenirii la normal, o palida lumina imi tine respiratia in baierile unui echilibru precar… Starile de bine apar din ce in ce mai rar, pustiindu-mi caldura nervoasa, golindu-ma de bucuriile pe care mi le-am construit de-a lungul vietii… Pasesc ingindurat… Astept infrigurat… Imi ascut simturile si astept, pina la urma increzator in disparitia de la sine a raului nenecesar, a raului ca s-a cuibarit in poala unui destin de incercare…

Pina la urma, miinile mele imi tin mintile departe de oboseala, departe de incercari, pe care poate nu le-as putea trece… desi emotia imi controleaza starile reci, miinile sint in continuare in stricta coordonare cu obiceiul de a crede in sine, de a crede numai in sinea-mi sora…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Si impreuna cu MINTILE mele razletite , senzatiile de dezechilibru  se pierd ca si cum nu ar fi fost nicicind…

CAPITULAREA si IMPARTIREA ROMANIEI…   Leave a comment

Luni 14 iunie 2010

Ora 9:14:20 AM GMT

Bucuresti

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

CAPITULAREA si IMPARTIREA ROMANIEI…

Am ajuns si aici. Impasibili, idiotizati, incremeniti  in propriile noastre Nepasari ucigase, de preocuparile marunte care ne-au naruit speranta de viata… am ajuns la Capatul Drumului… Capatul Drumului.

Spuneam simtind nenorocirea mai mult instinctiv decit logic, ca Romania nu va reusi sa-si plateasca datoriile externe decit cu teritorii din trupul mama… Doar cu Teritorii, doar cu pamint si pamint si iar pamint…

Euro se destrama. Europa se destrama… De ce nu s-ar destrama si Romania? Mai ales ca ultimii 20 de ani ne-au infatisat exact asa cum sintem: plini de ifose, egoisti, nesimtiti, fara lacrimi curate pentru un aproape in necaz, fara simtaminte tremurate pentru Dezastrul Infernal in care ne-am cufundat inconstienti…cu tara cu tot, cu popor cu tot, cu tineri si copii cu tot, cu batrinii fara vina cu tot… Atit ne-au mai ramas, doar trei minute. Trei minute… doar trei minute… Pentru noi minunile au murit definitiv…

Unde ne-a dus nepasarea?… pai unde altundeva decit la aburcarea in jilturile deciziilor de cretini, ticalositi, plictisiti d-atita nemernicie…Fandositi, mironositi, sulemeniti. Tradatorii cei mai de soi au tinut friiele tarii mai bine de douazeci de ani…S-au scaldat in mari de bani, in mari de averi spurcate, nemuncite, furate de la acest popor nauc de prea multa libertate, de prea multa risipire de sine si lipsa de valoare…  Nu au avut decit un singur scop. Sa-si faca averi circumscrise nevoii primitive de acumulare irationala. S-ai adunat averi pina au putrezit…

Iliescu cu sleahta lui de tradatori, Nastase cu ai lui, Boc cu ai lui, Basescu cu divizia sa nemuritoare TRADAM, VINDEM, INVINGEM ori MURIM”!!!… Loc pentru tradare? Berechet. Au intors Istoria impotriva poporului roman si au modelat-o modern dupa chipul si asemanarea lor strimba… Asta nu este Istorie, ce traim acum. Asta este, pe ultima suata de metrii, pe ultimile batai ale celor de pe urma trei minute ale Romaniei… IMPARTIREA FRATEASCA a ROMANIEI…

Noroc cu inaintasii ilustrii, cu ‘smintitii” care si-au varsat singele in brazdele cimpiilor romane, ingrasindu-le…care au lasat spre IMPARTEALA , paminturi bune, grase, manoase, pline de aur si de o Istorie de care, acum NIMENI, nu mai are nevoie… Oricum se va invata in limba lui Attila, sub sfichiuitul biciului sau de la Dumnezeul Ungurilor…

Ce dulce gust a avut tradarea, din moment ce o gramada de consumatori s-au imbulzit s-o soarba, si la Milcov, si la Dunare, si la Tisa si la Olt… Uriase Hore s-au incins prinzind in iuresul lor chipuri luminate de Elene, Ioni, Basesti, Videni, Blagi, Boci, Prezi, Olteni, ILIESTI , Boureni si altii mi si mii de degustatori de vinuri imbalsamate in arome dulci-amarui de tradare si vinzare de neam si tara… Au fost invitati, oaspeti de peste hotare… S-a baut, mincat si dansat pina in zorii a sute de zile, a mii de ore,  milioane de minute… pe banii pensionarilor…

Prinzuri de 10.000 de euro la Monte Carlo… Posete de 15.000 de euro, Pantofi de 2-3.000 de euro… Bravos Natiune!!…Ceasuri de mina de 48.000 de euro, masini de sute de mii de euro…. Romania a fost vinduta pe posete, ceasuri, prinzuri, pantofi, telefoane mobile, costume…sampanii, si conserve de caviar rusesc…din productia de asta-toamna… Buna afacere!…

Este ca si cum, o Elena Udrea, si-ar opri masina luxoasa in dreptul unei biete batrinele care i-a fost cindva profesor de Limba si Literatura Romana, sa-i ofere un autograph in semn de adinca apreciere si recunostiinta…pentru niste vagi amintiri din juvenetea domniei sale… pentru ca la plecare sa-i arunce niscaiva firfirici fara valoare pentru un Covrig de Valoare… si neuitind sa o sarute plina de evlavie pe obrazul supt de boli pe fosta diriginta…

Asta este Imaginea Romaniei de Astazi…

Iar de batrini…cine mai are nevoie?…La ce le mai trebuie bani pensionarilor? Ce sa mai faca cu ei?…Ce sa mai cumpere?…Cind totul a fost vindut si cumparat in acelasi timp…

Romania-si traieste ultimile 3 minute…

In tinuta de Mare Gala cu Diagonala si Colan de Plastik, Comandantul Suprem isi ajusteaza manusile fine din matase chinezeasca, pe care le va incalta, pentru Marele Moment al Semnarii CAPITULARII si IMPARTIRII ROMANIEI… odata pentru totdeauna… Asta ca sa fie clar pentru toata lumea care s-a incapatinat sa ramana inregimentata intr-o Romanie Neocupata, dar Capitulata…

La ceremonie se pare ca a fost invitat si regele Carol…  Inca nu se stie, daca va onora Invitatia…

118 Provocari Inlantuithe…   Leave a comment

12 noiembrie 2011

ora: 10:59:59 AM GMT

Bucuresti

118 Provocari Inlantuithe…

Traiesc cel putin 118 provocari inlantuithe. Ce inseamna asta?. Pai ce sa insemne… Ma zvircolesc in jurul proprie-mi nemultumiri incercind sa scap, incercind sa ma eliberez … Incercind sa-mi regasesc drumul lasat in urma cu niste ani buni. Imi este foarte greu sa ma readun, sa reusesc sa stau – pentru citeva clipe jos si sa ma astern la o discutie serioasa cu mine insumi… Tot aminind, timpii, s-au dus si gindurile de bine pe care le-am purtat ani buni… Acum incerc sa scap din matasea depresiei acute… Traiesc cel putin 118 provocari inlantuithe…

In tacere, mi le traiesc… In tacere incerc sa nu mi le mai provoc… In tacere traiesc de la o dimineata la alta…