FIUL lui DUMNEZEU_03+04…

 

FIUL lui DUMNEZEU_01+02…

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_21+22+23…

Prietenii mei, norii…

Simbata, 25 iunie 2011

Ora 9:45:55 AM GMT

Inspre miezul noptii s-a pornit ploaia. Eram in pat si ma chinuiam sa adorm. Imi imaginam adunatura de sus a cerului incarcata cu nori grei valuriti, de plumb… M-am dat jos din pat si m-am dus pe balcon. Vroiam sa-I vad sis a comunic in felul meu cu norii… Ploaia se sparse in milioane si milioane de aschii de apa curate aproape pura… Inspumata si plina de viata cobora spre pamint inbratisindu-l cu un drag iesit din comun… Desi negru, cerul mai pastra intr-insul umbre usoare de vinetiu greu de descifrat… priveam in sus si parca somnul mi s-a risipit ca un fum albicios de tigara fumata rapid si cu sete…

In singuratatea casei, spectacolul ploii de afara parea mai degraba omenos decit respingator… O pala de raceala de apa de ploaie proaspata mi-a inundat plaminii odata cu fumul gros de tigara fumata cu sete… Intotdeauna privind ploaia fumez si gindurile imi fug aiurea inapoi in timp, intr-un timp atemporal spre copilarie si mai ales catreSibiu, orasul copilariei mele demulte… Au trecut aproape 40 de ani decind am parasit orasul impreuna cu familia… 40 de ani , 40 de ierni si toamne pline de ploi minunate… 40 de ani de viata traita in afara orasuluiSibiu…Sibiu… Ploaia s-a pornit inspre miezul noptii, atunci cind ma chinuiam mai tare sa adorm, obosit de peste zi… Dar in loc sa dorm stateam cuminte pe balcon pufaind din tigara, cu ochii intinsi departe in zarea care aducea ploaie dupa ploaie… Rafala dupa rafala…stare dupa stare imediat si complex schimbatoare… Ploaua si ploaua pentru linistea mea , ploua pentru ochii si urechile mele setoase de sunete de ploaie draga…

Pina dimineata a plouat nesfirsit. Pina dimineata am stat pe balcon minunindu-am de sunetele ploii mele. Pentru ca asa simteam atunci. Ca ploaia este a mea si numai a mea… Ori daca era a mea si spectacolul oferit atit de generos nu putea fi decit al meu si numai al meu… Ce-I puteam oferi in schimb?… Gindurile mele. Trairile mele. Pornirile si dragostea mea… Ploii si norilor le-am daruit din acea noapte toate gindurile mele neincepute, toate trairile si emotiile mele de inceput… In contrapartida s-a instaurat intre noi o lunga si durabila prietenie pe vecie… Am ajuns sa simt atunci cind se pregateste, cerul de ploaie. Si repede, repede, ma urnesc inspre cel mai bun loc pentru intilnirea cu prietenii mei norii…

 

Si ce daca, plecati fiind doi pe un drum, unul renunta cu de la sine bucurie si se desprinde din carusel incropindu-si o alta roata mai mare, mai rosie si mai rotunda… Nu se poate sa mergem cite doi pe acelasi drum. Nu se poate. Sintem atit de insingurati si de goi pe dinauntru, nu ne mai suportam spatele la spate, gindurile cite doua… trebuie sa ne miscam si sa traim profund insingurati, profund dezolati… Interesant este ca nu ne dam seama de aceasta trasatura proprie… Nu ne dam seama nici cind raminem insingurati pe malul unei ape intinse si lucii ca o tipsie de aur vechi cu irizari de albastru dac… Cind incerc sa ma apropii de limanul prieteniei in doi, impartasirii de doi, ceva anume se sparge lasindu-ma singur si nedumerit…

Fara aripi si fara dorinta fiinta umana se instraineaza de ea insasi prin ea insasi, bucurindu-se fals ca realitatea nu-i asa de greu de suportat precum drumul de doi, in doi…

Trec toate pornirile de intelegere, pe linga suflet si inima ramine in loc sa bata singura, in ritmuri de valuri de mare sparta…

Si ce daca, plecati fiind doi pe un drum, unul renunta cu de la sine bucurie si se desprinde din carusel incropindu-si o alta roata mai mare, mai rosie si mai rotunda… Nu se poate se mergem cite doi pe acelasi drum. Nu se poate. Sintem atit de insingurati si de goi pe dinauntru, nu ne mai suportam spatele la spate, gindurile cite doua… trebuie sa ne miscam si sa traim profund insingurati, profund dezolati… Interesant este ca nu ne dam seama de aceasta trasatura proprie… Nu ne dam seama nici cind raminem insingurati pe malul unei ape intinse si lucii ca o tipsie de aur vechi cu irizari de albastru dac… Cind incerc sa ma apropii de limanul prieteniei in doi, impartasirii de doi, ceva anume se sparge lasindu-ma singur si nedumerit…

Despina Alexandru IOAN – Simbata neagra…

Am citit ieri, pe niște afișe lipite de cabinele telefonice, că astăzi o să se desfășoare ceva în cartierul ăsta amărât din sudul Bonnului. Cum nu pricep o boabă de germană, am reținut, adică am înțeles, doar data și orele: 19 Martie 2011, între orele 10 și 16. M-am străduit să aflu de pe internet despre ce-i vorba, însă n-am găsit nimic folositor. Ținând cont că n-are cum să fie Parada Gay, aia-i prin iunie, în Cologne, m-am decis totuși să mă duc. Poate-i ceva de genul Carnavalului de acum două săptămâni, când m-am îmbrâncit cu niște copii pentru a aduna bomboane, jeleuri, ciocolățele și caramele. Dracii ăia mici veniseră pregătiți, fiecare având câte-o traistă.

Preventiv, astăzi îmi iau și eu una. Nu, nu una, două. Mă îmbrac frumos, trec pe la cutia poștală să ridic reclamele și ziarul (e gratuit, dar din păcate e-n germană), apoi mă îndrept grăbit și zâmbitor spre centru. Însă nici vorbă de carnaval, e un nenorocit de târg de vechituri. Mă amestec printre oameni și-mi belesc ochii la milieuri, macrameuri, flori din plastic, bijuterii, ceasuri, cărți și diverse alte prostii. Dacă aș fi luat la mine lumânările frumos parfumate, pe jumătate arse grație întâlnirilor romantice ratate, ori tacâmurile ce zac nespălate în chiuvetă, cred că aș fi făcut ceva bani. Îmbulzindu-se, vreo trei țigani trec pe lângă mine. Simt niște pipăieli în zona șlițului, a coapselor și-a fundului, un soi de masaj oriental, desăvârșit făcut, iar când îmi verific buzunarele remarc că sunt goale. Drace, portofelul. N-am bani în el, doar fotografiile copiilor la care chiar țin. Au fost făcute c-un aparat din ăla vechi și s-a voalat filmul, aşa că altele nu mai pot scoate! Mă reped la ei, dar chiar când să-i pun unuia o mână pe umăr, iar cu cealaltă să-i mut fălcile, îmi dau seama că de fapt mi-am lăsat portofelul acasă.

Mă incomoda când dădeam să mă aplec după zaharicale. Mă amestec jenat prin mulțime și abia atunci realizez că totuși m-au ușurat de ceva. De cele două pungi. Pagubă-n ciuperci, îmi zic, dar totuși ar fi meritat să-i stâlcesc garoiului fața. Trec la următoarea tarabă pe care sunt întinse zeci de mașinuțe. Zece euro bucata. Individul ce le vinde, un bătrân miop ce-și suge buza inferioară, este mai mult ca sigur un colecționar. Simt dintr-o dată un gol în stomac și-o scârbă fără vreo adresă anume. Vreau să ies de acolo și când dau să mă retrag calc o potaie pe laba din dreapta față. Jigodia se-ntoarce instinctiv și-și înfige fulgerător colții în piciorul meu. Idioata de babă care-a venit cu javra în târg se uită cu reproș la mine de parcă eu aș fi fost de vină. Îmi vine s-o mușc de obraz, dar mi-e greață de fardul ce-i atârnă de mustață. Îmi dau coate și merg șchiopătând până la o bancă pe care stau doi îndrăgostiți ce se privesc fără încetare. Mă așez pe colțul băncii, apoi înaintez cu fundul spre fată. Cum gestul meu n-o determină să plece, îmi flexez piciorul vătămat și suflec cracul pantalonilor. O rană diformă, din care două firicele de sânge se preling în șosete, se arată. Îndrăgostiții pleacă. Mă uit la oamenii ce-mi trec prin fața ochilor și care se îngrămădesc să vadă niște gravuri făcute între cele două războaie mondiale. Ce carnaval de rahat! Mă duc acasă ca să mă spăl. Nu-i ceva ce fac în mod obișnuit, dar am o întâlnire diseară. Tot o româncă, că de alte nații se pare că n-am parte. A trecut săptămâna trecută pe la service ca să-i schimb o roată. Și cum arăta bine, i-am zic că-i fac o reducere dacă acceptă să ne întâlnim după. O duc la film, mi-a zis un prieten că e la cinema un film în engleză săptămâna asta. Nu prea pricep eu engleza, însă tipa părea deșteaptă. Lebăda Neagră cică-i zice filmului. Ceva cu balet, deci pe gustul femeilor. Plus că am auzit că are și câteva scene erotice. E exact ce-mi trebuie.

Acasă nu e apă caldă. De fapt e, dar nu așa de caldă cum aș fi vrut eu să fie. Am să-mi spăl doar piciorul. Îmi dau șosetele și pantalonii jos și trec la fapte. Cotrobăi apoi prin toate sertarele și dulapurile în speranța că am să găsesc o altă pereche de șosete. N-am însă noroc, sunt toate puse la spălat. Mă tentează să bag mâna în coșul cu rufe, dar mirosul mă alungă. Trebuie neapărat să trec pe la spălătorie zilele astea. Aș putea să mă duc chiar acum, dar mi-e așa de lene și de foame. Am să mănânc diseară, îi iau tipei un kebab, mie o șaormă și aia e. Știu și unde s-o duc. E un fast food turcesc lângă gura de metrou, unde kebab-ul e doar doi euro. E de abia ora patru fără ceva. Mai sunt încă trei ore până la întâlnire. Mă culc ca să mai treacă timpul și ca să uit de foame. 

Îmi iau șosetele pe care le-am avut mai devreme. Una e încă umedă, îmbibată în sânge, dar n-are nimic, merge și așa. Mă dau cu gel, mă frec puțin cu săpun ca să miros frumos și mă duc. Ajung la cinema la șapte fără un sfert, cu 5 minute înaintea întâlnirii. Mă așez la rând în fața unicului ghișeu deschis și când ajung la casă îi cer două bilete la Lebăda Neagră. Am uitat că pe aici nu se vorbește română, așa că încerc în puțina engleză pe care-o știu. Mă aplec spre individ ca să nu mă audă ceilalți oameni și să mă fac de râs și-i zic: Ăăă, tu bilete la Darc Lebăda. Dobitocul nu pricepe. Încerc prin semne: tu, adică două degete, bilete mă gândesc să nu-i mai spun că doar nu vinde gogoși și trec direct la titlu: darc fâl-fâl. Tot nu înțelege. Darc bărd. Bărd, îi spun și dau din mâini. Pe fața cretinului apare un zâmbet și mă simt dintr-o dată salvat. Îi dau douăzeci de euro, iar el îmi întinde două tichete și câteva monede. Le număr atent, apoi mă duc s-o aștept pe tipă la intrare. Mor de foame. Se face șapte fără cinci, apoi șapte fix. Să vezi că pocitania asta nu mai vine, mi-a dat țeapă! Mai stau până la și zece, apoi intru singur. După ce trec de un hol de sticlă pătrund într-o încăpere plină de uși numerotate. Bag capul pe una și îmi dau seama că de fapt în spatele ușilor sunt săli de cinema. Mă uit pe bilet vreo câteva minute să văd la ce sală e filmul meu, apoi mă las păgubaş și deschid la nimereală o ușă. Se aud voci de tineri, așa că prind curaj. Caut, prin semiîntuneric, un loc liber, dar nu observ niciunul. Mă duc spre ultimul rând, însă e ocupat în totalitate de niște puștani cu frizuri ciudate. Mă întorc și mă duc mai în față. Observ pe primul rând un scaun gol. Mă îndrept acolo și mă așez pe punga de floricele a unuia. Îl întreb dacă-i ocupat, iar omul, un chelios la vreo treizeci de ani, îmi face semn că nu. Mă afund în scaun și dau capul pe spate, dar tot nu reușesc să cuprind cu privirea întregul ecran. Trebuie să-mi rotesc în permanență gâtul ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Toată vânzoleala asta mi se pare al naibii de obositoare, așa că mă concentrez doar la centrul ecranului. Să mor dacă mai înțeleg ceva! Ah, erau reclame, acum începe. Se sting și ultimele lămpi, iar în sală se lasă o liniște mormântală. Ecranul se luminează treptat, iar pe el apar niște brațe întinse. Privesc în spate, iar puștanii ăia cu frizuri ciudate sunt cu toții în picioare, cu mâinile înainte. Dacă n-au de gând să șadă pe scaune mai bine m-ar fi lăsat pe mine să stau jos acolo, în ultimul rând. Aici mă ia cu amețeala. Mă întorc spre ecran și-n locul lebedei mult așteptate apare mutra pocită a lui Hitler. Tinerii sunt în extaz. De pe rândul al doilea se aud niște glasuri pițigăiate, șușotind într-o română stâlcită:
– La ce film m-ai adus, băi Rafaele, mânca-ți-aș tu pe-a mea de bulangiu ce ești. Nu vezi că-i cu nebunu’ de-a vrut să ne omoare?
– Să-ţi trăiască ce-ai mai scump acasă, dac-am știut. Facem liniște, dăm cu ciorda ce-om apuca și ne tirăm.
Apoi glasurile sunt acoperite de vocea naratorului povestind nu știu ce în germană. Hărți, avioane, bombardamente, ruine și așa mai departe. Poate că lebăda și baletul sunt în cea de-a doua parte. Încerc să fiu atent, dar mă dor ochii de nu mai pot. Privesc ba cu unul, ba cu celălalt, apoi îi închid ca să îmi treacă.
Cred că am adormit, căci sala e goală, ecranul negru, lămpile stinse, iar mie îmi lipsește un adidas. Cel drept. Stângul e lângă piciorul meu și pute a hoit. Cred că-i de la sânge. Îl iau în mână și ies afară, apoi mă îndrept spre casă. O lună imensă a răsărit din Konningswinter, de pe celălalt mal al Rinului și mă urmărește. Descui ușa, iar un miros de-ți strâmbă nasul mă izbește drept în față. Am uitat să las geamurile deschise, iar rufele murdare și-au împrăștiat, probabil, duhoarea. Le bag, ținându-mi respirația, în niște pungi și mă duc la spălătorie. Pe o bancă, adunați în jurul unor sticle de vodcă, puștanii ăia naziști de la cinema vorbesc și gesticulează ca niște apucați. Îi ocolesc, trec strada, mai merg puțin și intru în spălătorie. Îndes cu picioarele hainele într-o singură mașină de spălat, ca să plătesc doar jumătate, apoi mă scobesc după monede. După ce adun suficiente le introduc în chestia aia din perete, apoi apăs numărul mașinii mele. Îmi trag un scaun și mă așez în fața ei, așteptând să înceapă. Știu din experienţa altora că programul, indiferent pe care-l alegi, durează o oră. Tâmpenia nu mai începe. Cum nu-i nimeni aici îi car două șuturi, să mă țină minte, apoi verific dacă am selectat bine mașina. Trebuia să mă aștept. Am apăsat 12, iar rufele sunt în 13. Le mut dintr-o parte în alta, ascunzându-mi nasul în buzunarul hainei. În sfârșit cuva se rotește. Pot să mă duc să-mi iau o o șaormă. Și un kebab.
Când mă întorc o țigancă stă pe scaunul meu și se uită la rufele mele. Mă vede și se ridică, dar nu ca să-mi ofere locul, ci să-mi ceară ein euro.
– Sunt falit, îi zic. Mi-am pierdut portofelul la cinema.
– O, baștene, nu știam că ești de-al nostru, zice țiganca.
– Mă confunzi, nu vezi că-s alb la culoare?
Spoitoarea îmi zâmbește șireată apoi se așează iar pe scaun. Eu mă pun pe bancă, lângă calorifer, iar ea începe să deșarte pe mașina de spălat o mulțime de monede. Le separă, iar după aceea le numără.
– Trei sute de euroi, mânca-i-aș io pă ei.
A dracu’, se mai dă și mare. Apoi, de parcă nici asta n-ar fi fost de ajuns, se apleacă spre mine și-mi spune:
– Nu vrei baștane, ein euro, să-ți trăiască familia?
Rabd ce rabd, dar nu pot să mă mai abțin și-i zic:
– Marş d-aici, zavragioaico! Ce dracu’ mai aștepți? Ți-ai numărat bănetul, ți-ai făcut numărul, acuma cară-te.
– Stai, nebune, să mi se termine rufele.
– Care rufe? O întreb eu.
– Cum care? Nu vezi astea aicea? Zice ea, arătând cu mâna spre singura mașină de spălat care funcționează. A mea.
Dau să protestez, dar chiar atunci intră în spălătorie doi țigani cu trandafiri în mână.
– Haorde, Amalio. Are șucheru’ ăsta ceva biștari?
După voce realizez că sunt aceiași din sala de cinema.
– E rumân, Rafaele, îi răspunse țiganca.
– Socheres, frate, îmi zice apoi țiganul mie.
– Să înnebunesc, vărule, dă ăsta nu-i ăla de-l cauți, care te-a turnat la pârnaie. Spuse al doilea.
Mă ridic și mă îndrept spre ieșire, dar unul dintre ei îmi ține calea:
– Stai așa, frate, unde te duci? Hai, pun-te la loc că nu-ți facem nimica. Vorbim și noi.
– Mă grăbesc, îi răspund.
– Păi și rufăria cui o lași?
– Nu-i a mea, e-a ei.
– Minte ciriclia! Se revoltă spoitoarea.
Dau să mă strecor între el și perete, dar țiganul împuțit se lasă cu toată greutatea pe mine, în timp ce celălalt mă face la buzunare. Îl împing și îi dau una în burtă, dar imediat primesc o lovitură la șale, apoi o alta în obraz
– Dă-i, băga-mi-aș…
Dar n-apucă să termine că-i înfig un cot între măsele, celuilalt un cap în piept, și-o rup la fugă afară. Mă îndrept spre secția de poliție, însă îmi aduc dintr-o dată aminte de puștanii ăia cu frizuri ciudate. Trec stradă și-i văd tot acolo, pe jumătate beți.
– Gypsys, urlu la ei, gypsys!
Nu mă bagă în seamă. Duc mâna în dreptul șlițului și mimez urinarea.
– Fucking gypsys pi on Germany.
– Uer? Se arată unul dintre ei interesat.
Le arăt cu degetul spălătoria, iar aceștia se ridică și-o pornesc în grabă într-acolo, zdrăngănind niște lanțuri. Mă așez pe bancă și iau o gură din vodca pe care-au lăsat-o în urma lor. Am de gând să mai aștept câteva minute, apoi mă duc la poliție să le zic că-i bătaie mare la spălătorie. Cine știe, poate după ce îi arestează o să mă pot întoarce și eu să-mi iau hainele. 

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_18+19+20…

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_15+16+17…

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_11…