Miercuri, 16 octombrie 2013

Ora 09:06:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

80 de texte…

Dimineata a inceput cuminte. Cu cafea, ceata, tigari abundente…dealuri mustind a apa pura… Am hranit unul dintre cei doi catei care s-au lipit de mine aici in Xanthi.. Pe cel mai murdar catel din lume.. Mi-a multumit scuturindu-si coada… Mi-a multumit si din privire.. Acea privire care nu incape in nici o formula de exprimare, de nici un fel…

Dimineata a inceput cuminte..

Din gind in gind revin obsedat de urmatoarea expunere… Ingemanarea dintre Ignoranta si cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… Iar noi nu-I tratam deloc… ca si cum nu ar exista. Noi nu avem morti. Sintem numai vii cu totii…

Ingimfarea cu care ne petrecem chiuind zilele si noptile ni se trage dintr-o aroganta cu care ne tratam propriile vieti imbicsite de ispite si nevoi care mai de care mai stupide si mai lenese. Spun lenese pentru ca nu am invatat de la viata ca totul este cumplit de trecator si de fara de valoare… Adevarata valoare inseamna san e respectam unii pe ceilalti, san e iubim aproapele si departele, sa fim buni, ieratatori, umili si cu frica de Dumnezeu… Ingemanarea dintre ignoranta si cunoastere… Am ajuns sa nu fim in stare san e cunoastem indeaproape… Iubirea?… Un cuvint lipsit de profunzime si traire… Singurele noastre proecupari: banii si viata desarta…Viata adunata in saci de bani si bunuri fara nici o valoare… Nu am invatat ca ploile ne spala de tot si de toate…Dar nu am invatat sa respectam ploaia, pentru ca vine de sus, din cer, de la El…

Ingemanarea dintre Ignoranta si Cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… cu care ne tratam mortii…

Inutilitatea zbaterilor noastre marunte. Ohh!, dar cit de marunte. Si ochii inchisi ai unei constiinte zdrentuite, de care nun e mai pasa deloc… Ne calcam in picioare pentru NIMIC, pentru NIMICUL cel mai profund…pentru bani si avere, de care ne vom desparti fara sa fim intrebati de nimeni… Imi pling drmul si intelegerea care ma biciuieste nemilos peste perceptie si adevar… Un adevar simplu si frumos ca un rasarit de soare vesel… Continui sa cred ca simplitatea sincera a gindirii normale nu ne este harazita, nu ne este daruita in orinduirea asta sociala… Poate intr-alta…Poate… Poate dup ace nu va mai exista politica cu doar contemplare… Doar contemplare…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Imi dau seama tirziu… Textul acesta poarta ordinea si disciplina numarului 80…

Cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?…

Cine?…

Marti, 15 octombrie 2013

Ora 14:35:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

Intoarcerea la primele senzatii de rece…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Impresii si Ginduri simple din Xanthi, GRECIA_01

25 aprilie 2013

Am fost in oras sa imi alimentez masina cu carburant…Ocazie cu care m-am si plimbat pe strazile din centrul orasului…

Mi-am cumparat o pereche de ochelari Ray Ban ( contrafacuti prin Italia…) La noi o pereche din acest soi de ochelari costa in jur de 150 – 200e.. Aici i-am gasit la numai 5e… Daca incerci sa le compari la perfectiunea cu care sint facuti, mai bine te lasi pagubas… Sint identici… Stau si ma gindesc daca cei din tara nu sint cumparati de aici cu 5e si vinduri in Romania cu 150 – 200e…

Iata un soi nou de a face comert.. Ce mai merita subliniat, nu exista o cumparatura de ceva solid, ochelari de soare, jucarie, bluza sau tricou, curea sau ceas(replica identica pina la dementa sa nu ti se faca un mic discount… Totul se tirguieste…

M-am asezat la o masuta intr-o gradina sa beau un ceai…Si am privit roata in jurul meu…

Xanthi s-a umplut de oameni.. Terasa era plina, femei cu copii, femei fara copii, femei tinere, dar si intre doua virste…copii adolescenti, tunsi dezmetic, cu parul in toate culorile pamintului… Mosi si babe adunati in jurul vreunei mese cu cafelele in fata si inevitabilele pahare sau sticle cu apa rece… Numai ca aici, mosii stau la mese impreuna cu mosii iar babele cu babele.. Niciodata impreuna…

Aici in Grecia, este un obicei sfint…In momentul in care te asezi la masa intr-un local, sau terasa, ospatarul pina sa te intrebe de comanda iti si adduce val-virtej o sticla brumata cu apa rece…Nici nu se pune problema sa ceri tu…

Orasul intreg, Xanthi, este un oras vechi, cindva in negura istorie ocupat de turci si mai tirziu de bulgari, in cadrul  lungilor razboaie…se prezinta europeanului deosebit de cuminte, modest, uneori saracacios…dar in nici un caz nedemn… Alterneaza constructii de cladiri noi, cu o arhitectura, de asemeni modesta, neopulenta, neostentativa, imbracate in culori pale, de bej, alb, ocru, uneori verde… Nimic nu te oboseste, nimic nu iti oboseste privirile…

Printre cladirile relativ noi si chiar noi, salasluiesc cladiri, case, lasate in paragina, dezafectate, sarmane…mai ales in zona cartierul turc.. Da, Turc…Pentru ca in Xanthi traieste de sute de ani o comunitate turca asezata aici de mai marii sultani sau capetenii de osti turce…la momentele cotropirii si siluirii pamintului grec…

Cladirile, blocurile concepute intr-un alt registru armonic de structuri si definitii arhitecturale sint obligatoriu toate dotate cu niste terase, largi, maiestoase…primitoare si totodata ocrotitoare de soarele verii grecesti… In ele locatarii in fiecare joi a saptaminii ies la un gratar…si atunci orasul intreg se umple de miasme barbare de carne fripta…de mirosuri de mirodenii, de zumzetul vorbariei atit de spumoase balcanice… In preumblarile mele cu Verra , pentru ca Verra mi-a fost si imi este in continuare ghid de nadejde, am vazut si descoperit toate secretele vietii de grec…

Ca oameni, ca popor, grecii sint deosebit de primitori, zimbarati, surizatori, calzi…desi in venele lor curge singe de la Teba…Sint iuti la minie, revolutionari, neinseuati, bruneti…parosi…dar calzi, calzi cum numai ei puteau fi… Femeile sint de toate calibrele, si mai plinute si mai firave,,,si mai tinere si mai batrine…si mai copile…

Strazile din orasul Xanthi sint relative inguste, orasul fiind construit, edificat intre mai multe coline…De fapt este inconjurat de munti rosi, batrini…uneori cheliti de vegetatie din cauza climei destule de aspre si mai ales uscate… M-am preumblat de nenumarate ori, in diferite momente ale zilei prin oras…Am facut o multime de poze…la o multime de case si cafenele…una mai interesanta decit cealalta…Acum odata cu incalzirea vremii, toate terasele s-au umplut de meseni veseli, binedispusi, guralivi…si nu numai…

Traiesc un adinc sentiment de apartenenta la aceste locuri, de parca m-as fi nascut si trait aici decind lumea… Nu ma simt singur, si chiar nu sint..M-am imprietenit cu prietenul unui vecin de garsoniera, pe numele lui: STAVROS…cu care ma inteleg intr-o amestecatura de limbi occidentale dar si orientale…Un fir de esperando ne electrocuteaza ori de cite ori ne intilnim… Este batriior, ceva poate la vreo 70 de ani…Imbracat cind in camasa putin ponosita si mototlita, dar si in costul cu vesta, tot atit de ponosit si de demult…contemporat cu tineretea lui STAVROs… Ori de cite ori ma vede ma sitriga in gura mare: ANDREA!!..si ma imbratiseaza cu caldura unei prietenii stavechi…

Ma simt bine cind ma intilnesc cu el..Si pe el il cunosc parca decind lumea…

Mai sus de vila in care am eu inchiriata garsoniera ( care bineinteles, conform bunului obicei grec are doua balcoane maricele ) troneaza cartierul rusesc…

Rusi veniti de pretutindeni…din indepartarile Mamei Rusia, s-au stabilit aici pe la inceputurile anilor 81…Atunci cind in Grecia se mai desfasurau urmarile comenzii Juntei Militare… Grecii, ca administratie si relatii internationale au avut intotdeauna relatii foarte strinse cu rusii… Ii mai leaga, de asemeni si religia…

Ortodoxia rusa si cea greaca sint impletite din vremuri stravechi…Apropo de ortodoxie, In cartierul de pe deal aproape de cel al rusilor, unde are Verra, apartamentul, la o aruncatura de bat este o biserica, unde Verra se dupa ori de cite ori se desfasoara cite o slujba cu ocazia zilelor de sarbatoare…

M-a uimit simplitatea si modestia cu care a fost edificat edificiul religios… Exact ca si intregul oras, si locasele sfinte de cult, sint curate, modeste, primitoare, neostentative, netranslucide…nerespingatoare… Preotii umbla imbracati foarte modesc, de regula in negru..cu un soi de tichie cilindrica pe cap si parul lasat lung, strins intr-o coada prinsa sub acoperamintul de pe cap…

In citeva rinduri am fost cu Vera la slujbe… In incaperea propriu zisa, cea mare, poporul adunat la slujba sta impartit in doua mari si distincte cete…Cea a femeilor, care se afla-de regula in partea stinga a altarului, iar barbatii, tinerii, copii, sint adunati in partea dreapta a altarului…Aceasta regula nu se incalca sub nici o forma sub nici un motiv… De asemeni in interiorul bisericii, lipsesc stralucitoarele nimicuri atit de prezente in bisericile romanesti…Totul este alb, curat, pe ici colo mai apar diferite insemne religioase, de altfel totul este de un strict necesar de bun simt si apropiere de Dumnezeire…

Acolo cit am stat in picioare, parca durerea genunchilor a ramas undeva afara…nici coloana nu mai supara…nici spate si nici macar capul meu atit de intortocheat… M-am simtit bine, usurat…resemnat, tacut si normal…

In fiecare Duminica Vera se duce la slujba, car e dureaza uneori si peste 2 ore… Parintele citeste ceva dintr-o carte sfinta…mai la dreapta lui un mic cor format din oameni – de obicei – in virsta cinta cintece religioase, intr-o graca veche…in limba istorica veche… Atmosfera este de pace si armonie cu tine insuti, dar si cu Cerul si Natura…

La un moment dat intr-o zi, pe cind ma plimbam cu Vera prin oras, am zarit o manifestatie, la care participau o multime zgomotoasa de tineri cu fetele acoperite de naframe negri… Nu li se vedea decit ochii… Erau agitate, in grupuri compacte avind in miini steaguri si benere… Vera mi-a spus ca acestia sint anarhistii greci, tinerii anarhisti greci… Fusesera scosi, mobilizati in strada de un partid de exprema dreapta… Nu au spart sau devalizat nimic…Decit scandau lozici mobilizatoare in care fascismul era adesea pomenit…

Anumiti conducatori din administratia greaca de acum erau facuti fascisti, si vinduri Cancelarului Fascist Angela Merkel… I-am privit cu multa atentie, curiozitate si chiar cu putina admiratie…

Aici in Grecia circula o vorba foarte faina la adresa relatiei incordate care exista intre Germania si Grecia… Nu le este frica de nici o criza, de nici o putere…Si taria aceasta le vine din apartenenta la o istorie cu adevarat grandioasa…la apartenenta la poporul Spartei…

Nu se simt cu nimic inferiori civilizatiei occidentale…pentru ca spun ei, Pe vremea in care germanii isi traiau istoria in salbaticia padurilor intunecate, ei, Grecii construiau Atena si Pantheonul , si dadeau lumii minti stralucite, care mai tirziu, au schimbat cursul omenirii…

Tare mult mi-a placut aceasta credinta alor…Pentru ca daca stai si gindesti lucrurile lipede asa este… Poporul grec a fost unul dintre cele mai illuminate poate din antichitate… De aici am invatat ce mult determina propria-ti istorie mersul inainte in timp, a constiintei populare… Nu se tem si nu cred ca se vor teme de occident si de masurile lui draconice, justificare prin dorinta de eradicare a crizei economice mondiale…

Mai am multe de povestit…Am sa mai revin…Acum parca ma simt nitel obosit…Ma opresc si revin mine pe firul revenirii mele ancestrale…

Imi doresc ziua cit mai cuminte si mai linistita…

Verra traverseaza Bulgaria…la ora asta.. In jurul dupa amiezii ma va suna sa imi spuna cum a ajuns la Bucuresti…de unde va pleca mai departe spre Sibiu, spre mormintul mamei sale…

Asa sa o ajute Dumnezeu!…

Asa sa ma ajute si pe mine!…

Asa sa ne ajute pe toti!…

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București