Vineri, 16 martie 2012

Ora 9:13:24 AM, GMT

Rm.Vilcea, judetul Vilcea

Am stat de vorba o noapte intreaga…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Cred ca m-am incarcat peste masura datului meu astral… Prea ma consuma totul din jurul meu. Fiecare incarcatura care-mi apare la usa, ma implica mult prea emotional… Deasupra cerului umbrit din greu de plumb, stiu ca exista soare senin si in cer imens de primitor… Blind… Plin de bucurii brodate in sperante netraite inca…

Cum sa fac sa ajung la dinsul…. Macar si pentru o zi si jumatate…si tot ar fi perfect, pentru dezacordare… pentru imblinzire…

Prea multa acordare la provocarile care te asalteaza, de peste tot si de aiurea , poate duce la dezacorduri majore in interiorul propriului sistem de navigatie nervoasa… Si de acolo, migrenelle gretoase ma vor asalta voluptuos, lasindu-ma aproape fara de simtire… Intr-o stare de lesin constient si foarte dulceag…

Ca atunci cind exagerind dintr-o pornire de creatie ce trebuie sa se nasca, abuzez de alcool tare, mult prea tare si mult prea mult… Nu m-am ferit sa beau, uneori peste masura pentru simplu motiv ca aburii raschirati de vodka prin singele meu, nu au generat niciodata stari conflictuale… Pur si simplu nu-mi sare nici o tandara din nici un ungher, indiferent de situatie… Nu-mi aduc aminte de nici o scirbosenie de situatie… nu ridic tonul, si nici mina … asupra nimanui… Pur si simplu nu-mi arde de scandal… Nu-i gasesc rostul nici treaz, nici afumat… Pentru mine scandalul nu exista… Nu-l cunosc, nu-l iubesc, nu-l recunosc… nu ma folosesc de el… Nu am fost prieteni niciodata…

Stiu ca Modigliani a fost prieten cu Brincusi, mai mult decit Brincusi, a fost cu Modigliani… Da!… dar lui Brincusi nu-i placea absinthul si “descreierarile” lui Modigliani… fiind structuri total diferite… Si din cite imi mai aduc aminte, nu-i placea nici culoarea verde… Absinthul avea culoarea verde… Si totusi au fost prieteni buni… Frumoase vremuri, demult apuse, dar nicicind uitate… Minunate creatii au lasat, la marginea Styxului… plecind peste lume, neapusi, nesupusi, neintelesi, adulati…descarcati… Da!… Incercanati…

Apa de ploaie amestecata cu Absint de cea mai buna calitate…taria nu i-o taie, verdele nu i-l paleste… Sufletul mi-l Ostoieste…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Vineri, 06 mai 2011

Ora 08:21:24 AM GMT

Bucuresti…

DACA AR FI SA RENUNT LA GINDURI…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Coboram din pat adormit, dar sufletul imi raminea in continuare sa se odihneasca. Sufletul meu nu simtea nevoia sa bea apa rece sau sa fumeze. Obligatoriu ma duceam spre geam sa vad daca mai ploua. Si ma linisteam vazind rotocoalele de apa tulburata in baltoacele din fata blocului… Zgomotul produs de caderea picurilor de ploaie imi linisteau sufletul involburat de ani si ani de nelinisti, de ani si ani de dureri surde de care nu mai scapam, cuprins fiind ca intr-un carusel dement de ghinion amestecat cu ulei ars de motor diesel… Am ramas tributar placerii ploii, demult, de pe vremea copilariei petrecute la Sibiu…peste care nu pot trece cu nici un gind. Daca ar fi sa renunt la gindurile ploii, atunci mi-as produce un rau incomensurabil, un rau primordiala de uscaciune si regrate eterne…

Nu vreau si nu pot sa renunt la ginduri. Ele imi sint singurele confidente confiate cinstit… Ma apuca de mina dreapta si ma trec strazile imaginare ale copilariei trecute dar nu uitate…Servici nu mai am. Postul meu s-a desfintat in decembrie – anul trecut – si imi este tare greu sa innebunesc singur in casa, intre patru pereti, urmarind cum cade ploaia pe pamint… Urmarind sa cada cit mai completa, cit mai frumoasa si mai melancolica… As incepe sa citesc o carte. Dar nu am stare. As incepe sa scriu ceva din amintire, dar – de asemenea – nu am stare. Singura stare care a ramas lipita de mine este aceea de a nu renunta la ginduri… De a nu renunta la a ma mai gindi, la a emotiona propriile-mi simturi si trairi…

Daca ar fi sa renunt la ginduri… inseamna ca as incepe sa renunt la mine… Si nu vreau asta… Nu vreau deloc… Nu sint inca pregatit..

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

Vineri 29 noiembrie 2010

Ora 8:40:24 AM GMT

Bucuresti

SCRISOARE CATRE Psihologul meu…

Ma arunc cu capul inainte necautindu-mi cuvintele, in schimb, cerindu-mi scuze pentru nevenirea mea la sedinta programata astazi dupa-amiaza…Imi si pare rau, dar pe de alta parte ma simt si eliberat pentru hotarirea luata de a nu ma prezenta la sedinta. Motivele sint mai multe. Enumerate pot sa defineasca cit de cit imaginea sentimentului meu… In primul rind nu am stare sa ma tirii cu masina prin Bucurestiul acesta gri si bolnav. Numai idea de a conduce pe strazile prafoase imi ridica presiunea arteriala…Este ca si cum as pravali cu buna stiinta peste mine un munte de gunoaie pestilentiale… Mi-am construit un traseu zilnic cit se poate de simplu, inspre si dinspre serviciu… Imi ajunge. L-am invatat si nu mai vreau sa invat alte trasee…Pentru nevoile mele immediate de natura sociala imi sint suficiente cele citeva drumuri pe care le am de facut…

Am inceput sa ma obisnuiesc cu starea aceasta straina care m-a imbracat de dinauntru. La inceputurile relatiei noastre, un soi de stinghereala verde ma irita. Acum incetul cu incetul am inceput sa-i cunosc toanele, chiar daca nu I le si astept… Perceptia aceasta blurata a tot ceea se pretrece in jurul meu ma oboseste golindu-ma de energii si dorinte… Las parca totul sa se deruleze dupa reguli nestiute, neintelese, neacceptate de sistemul meu nervos… Senzatia de viata straina, dar care ma cunoaste indeajuns de bine sa-si permita convietuirea impotriva vointei ma absoarbe inspre experiente noi nebanuite, nepermise…obositoare…

Imi pare rau sa nu pot veni astazi asa cum as fi dorit la dumneavoastra, dar ma simt oprit de o entitate cu mult mai puternica decit dorinta miscarii mele pina la cabinet…

De aproape o luna si jumatate sint sub medicatia psihiatrului meu. Poate ceva anume se intimpla in sistemul meu nervos central, dar informatiile care imi inunda mintea nu le inteleg pe de-ntregul… Comunic mai mult instinctiv, pe pipaite si mai ales pe lumina stinsa… Am incredere in capacitatea proprie de regenerare, in capacitatea organismului de a se remodela si reenergize, urmind niste pasi marunti de coordonare si reechilibrare interioara… Mi-ar fi placut sa stam de vorba. Si mi-ar fi placut mai mult sa va aud, vorbindu-mi… Timbrul vocii dumneavoastra imi este placut cald si parfumat ca o aroma de ceai negru vechi… Imaginindu-mi-l il retraiesc si ma bucur ca v-am cunoscut…

Scriindu-va ma simt mai aproape de imaginea menthala. Emotia comunicarii pe aceasta cale ma recaleaza ca si cum am sta fata in fata… Undeva in cutele memoriei melodia timbrului vocii dumneavoastra defineste sentimente si trairi reparatorii pentru accidental meu emotiv.

Pentru ca eu asa definesc eu trairile mele ciudat amestecate cu difuzie, neliniste, confuzie, nesiguranta, teama, regret, sentiment de vinovatie, ameteala…Un nefericit accident emotiv…

Imi pare rau ca nu ne vedem astazi. Imi pare sincer rau… Ceva dinlauntrul meu ma elibereaza  in schimb, scriindu-va… Ceva din launtrul meu ma bucura si emotioneaza, la imaginea citirii acestor rinduri atunci cind le veti primi…

Stiu ca trebuie sa ne intilnim… Si ne vom intilni…

Pina atunci va asigur de intreaga mea consideratie…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Doar crimpeie de amintiri ciobite imi mai mingiie ochii plinsi de setea unui obicei nesters, neuitat… Ne-am jucat intr-asemenea hal incit am ajuns sa ne stergem aproape definitiv din constiinta intregii umanitati… Minciuna, si ipocrizia a ajuns sa ne spele pina si ultimile ramasite ale istoriei noastre ciudate. Constiinta desfiintarii de sine ma poarta aleator spre locuri neasteptate, neinvatate… Urita treaba am zamislit, an dupa an… mai bine de 20 de ani… Urita treaba…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Ramine in urma noastra amintirea unui popor bizar, care nu a stiut sa-si apere fiinta, si identitatea, omenia si interesul de sine… Un popor adunat de prin toate gaurile negre ale unei istorii neintelese… Ce ramine in dira fumului??.. Vile si masini scumpe, rochii cretine, ceasuri fara valoare, arhive peste arhive de cum nu trebuie sa traiasca o comunitate omeneasca… Amintiri coclite si resturi putrezite de bunuri fara nici un fel de valoare…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 2:15:52 PM GMT

SENZATIA ZBORULUI…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa pot zbura… Vreau sa zbor… Vreau sa zbor, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si sa ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… Chiar vreau sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit…

Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu mine. Sint priviri gri, incetosate, iscoditoare, banuitoare… Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu dorinta mea… Acolo de unde scriu aceste rinduri, nu a calcat picior de contemporan… Nici un a indraznit, dar nici nu a putut… Desi sint convins ca ar fi vrut… Macar din curiozitate timpa,si tot ar fi vrut…sa-mi incurce senzatiile generate de gravitatia submarina… Ei, dintr-un complex de imprejurari favorabile, am scapat de vizite nedorite… Cred ca am scapat chiar definitiv…

Nimeni din lumea de afara nu m-a insotit spre fundul Apelor mele dragi… Singuratatea, pe linga faptul ca-mi este un sfetnic extrem de bun, nu m-a dezamagit niciodata in lungile discutii pe care le purtam pe la asfintit…

Mai degraba mi-ar face placere sa palavragesc cu cei care nu mai sint printre noi, adica nu ne mai sint contemporani. Contemporanii dezamagesc. Necontemporanii nu mai au cum… Ei sint clar axati pe traiectorii  definitorii fara echivoc…

Imi plac Necontemporanii… Ii caut si mi-i evoc cu respect…Uneori ii proclam NEMURITORI…

Contemporanii pling incontinuu dupa mincare… Necontemporanii, sint tacuti, pentru cei mai multi dintre noi si nu mai pling dupa mincare…pentru ca nu le mai este foame…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa-mi construiesc SENZATIA ZBORULUI… Senzatia dorintei de a zbura… Senzatia lui: Vreau sa pot sa zboooooooooooor!!…, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si chiar sa cred ca ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… ca pot invinge Gravitatia Submarina…Chiar vreau sa cred ca pot sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit…

 

 

 

In dimineata asta am vorbit cu Gabi la telefon. Fost parasutist. Acum pensionar militar. Am fost colegi de academie cu niste buni ani in urma. S-a saturat de Bucuresti ca de poame acre. Si eu la rindu-mi nu-l mai suport. Venise pentru citeva zile pentru ceva treburi. Dupa care urma sa se intoarca la el la tara, undeva pe linga Buzau, unde-si duce zilele, numarind cocorii si norii de pe cer de pe pozitia unui om care traieste la tara… Am convenit sa ne vedem zilele acestea sa mai stam de vorba… Mi-e dor de el. Eu am trecut in rezerva prin 1982, el a ramas si a facut Canalul, Casa Poporului… Dupa Lovitura de stat din decembrie 1989, a fost trecut in rezerva printr-un ordin al Ministrului Apararii Nationale de atunci… Acum traieste cautindu-si linistea si echilibrul, departe de Bucuresti…

Il inteleg. Trebuie sa ma intilnesc cu el sa mai amestecam niste cuvinte…

Despina Alexandru IOAN – Simbata neagra…

Am citit ieri, pe niște afișe lipite de cabinele telefonice, că astăzi o să se desfășoare ceva în cartierul ăsta amărât din sudul Bonnului. Cum nu pricep o boabă de germană, am reținut, adică am înțeles, doar data și orele: 19 Martie 2011, între orele 10 și 16. M-am străduit să aflu de pe internet despre ce-i vorba, însă n-am găsit nimic folositor. Ținând cont că n-are cum să fie Parada Gay, aia-i prin iunie, în Cologne, m-am decis totuși să mă duc. Poate-i ceva de genul Carnavalului de acum două săptămâni, când m-am îmbrâncit cu niște copii pentru a aduna bomboane, jeleuri, ciocolățele și caramele. Dracii ăia mici veniseră pregătiți, fiecare având câte-o traistă.

Preventiv, astăzi îmi iau și eu una. Nu, nu una, două. Mă îmbrac frumos, trec pe la cutia poștală să ridic reclamele și ziarul (e gratuit, dar din păcate e-n germană), apoi mă îndrept grăbit și zâmbitor spre centru. Însă nici vorbă de carnaval, e un nenorocit de târg de vechituri. Mă amestec printre oameni și-mi belesc ochii la milieuri, macrameuri, flori din plastic, bijuterii, ceasuri, cărți și diverse alte prostii. Dacă aș fi luat la mine lumânările frumos parfumate, pe jumătate arse grație întâlnirilor romantice ratate, ori tacâmurile ce zac nespălate în chiuvetă, cred că aș fi făcut ceva bani. Îmbulzindu-se, vreo trei țigani trec pe lângă mine. Simt niște pipăieli în zona șlițului, a coapselor și-a fundului, un soi de masaj oriental, desăvârșit făcut, iar când îmi verific buzunarele remarc că sunt goale. Drace, portofelul. N-am bani în el, doar fotografiile copiilor la care chiar țin. Au fost făcute c-un aparat din ăla vechi și s-a voalat filmul, aşa că altele nu mai pot scoate! Mă reped la ei, dar chiar când să-i pun unuia o mână pe umăr, iar cu cealaltă să-i mut fălcile, îmi dau seama că de fapt mi-am lăsat portofelul acasă.

Mă incomoda când dădeam să mă aplec după zaharicale. Mă amestec jenat prin mulțime și abia atunci realizez că totuși m-au ușurat de ceva. De cele două pungi. Pagubă-n ciuperci, îmi zic, dar totuși ar fi meritat să-i stâlcesc garoiului fața. Trec la următoarea tarabă pe care sunt întinse zeci de mașinuțe. Zece euro bucata. Individul ce le vinde, un bătrân miop ce-și suge buza inferioară, este mai mult ca sigur un colecționar. Simt dintr-o dată un gol în stomac și-o scârbă fără vreo adresă anume. Vreau să ies de acolo și când dau să mă retrag calc o potaie pe laba din dreapta față. Jigodia se-ntoarce instinctiv și-și înfige fulgerător colții în piciorul meu. Idioata de babă care-a venit cu javra în târg se uită cu reproș la mine de parcă eu aș fi fost de vină. Îmi vine s-o mușc de obraz, dar mi-e greață de fardul ce-i atârnă de mustață. Îmi dau coate și merg șchiopătând până la o bancă pe care stau doi îndrăgostiți ce se privesc fără încetare. Mă așez pe colțul băncii, apoi înaintez cu fundul spre fată. Cum gestul meu n-o determină să plece, îmi flexez piciorul vătămat și suflec cracul pantalonilor. O rană diformă, din care două firicele de sânge se preling în șosete, se arată. Îndrăgostiții pleacă. Mă uit la oamenii ce-mi trec prin fața ochilor și care se îngrămădesc să vadă niște gravuri făcute între cele două războaie mondiale. Ce carnaval de rahat! Mă duc acasă ca să mă spăl. Nu-i ceva ce fac în mod obișnuit, dar am o întâlnire diseară. Tot o româncă, că de alte nații se pare că n-am parte. A trecut săptămâna trecută pe la service ca să-i schimb o roată. Și cum arăta bine, i-am zic că-i fac o reducere dacă acceptă să ne întâlnim după. O duc la film, mi-a zis un prieten că e la cinema un film în engleză săptămâna asta. Nu prea pricep eu engleza, însă tipa părea deșteaptă. Lebăda Neagră cică-i zice filmului. Ceva cu balet, deci pe gustul femeilor. Plus că am auzit că are și câteva scene erotice. E exact ce-mi trebuie.

Acasă nu e apă caldă. De fapt e, dar nu așa de caldă cum aș fi vrut eu să fie. Am să-mi spăl doar piciorul. Îmi dau șosetele și pantalonii jos și trec la fapte. Cotrobăi apoi prin toate sertarele și dulapurile în speranța că am să găsesc o altă pereche de șosete. N-am însă noroc, sunt toate puse la spălat. Mă tentează să bag mâna în coșul cu rufe, dar mirosul mă alungă. Trebuie neapărat să trec pe la spălătorie zilele astea. Aș putea să mă duc chiar acum, dar mi-e așa de lene și de foame. Am să mănânc diseară, îi iau tipei un kebab, mie o șaormă și aia e. Știu și unde s-o duc. E un fast food turcesc lângă gura de metrou, unde kebab-ul e doar doi euro. E de abia ora patru fără ceva. Mai sunt încă trei ore până la întâlnire. Mă culc ca să mai treacă timpul și ca să uit de foame. 

Îmi iau șosetele pe care le-am avut mai devreme. Una e încă umedă, îmbibată în sânge, dar n-are nimic, merge și așa. Mă dau cu gel, mă frec puțin cu săpun ca să miros frumos și mă duc. Ajung la cinema la șapte fără un sfert, cu 5 minute înaintea întâlnirii. Mă așez la rând în fața unicului ghișeu deschis și când ajung la casă îi cer două bilete la Lebăda Neagră. Am uitat că pe aici nu se vorbește română, așa că încerc în puțina engleză pe care-o știu. Mă aplec spre individ ca să nu mă audă ceilalți oameni și să mă fac de râs și-i zic: Ăăă, tu bilete la Darc Lebăda. Dobitocul nu pricepe. Încerc prin semne: tu, adică două degete, bilete mă gândesc să nu-i mai spun că doar nu vinde gogoși și trec direct la titlu: darc fâl-fâl. Tot nu înțelege. Darc bărd. Bărd, îi spun și dau din mâini. Pe fața cretinului apare un zâmbet și mă simt dintr-o dată salvat. Îi dau douăzeci de euro, iar el îmi întinde două tichete și câteva monede. Le număr atent, apoi mă duc s-o aștept pe tipă la intrare. Mor de foame. Se face șapte fără cinci, apoi șapte fix. Să vezi că pocitania asta nu mai vine, mi-a dat țeapă! Mai stau până la și zece, apoi intru singur. După ce trec de un hol de sticlă pătrund într-o încăpere plină de uși numerotate. Bag capul pe una și îmi dau seama că de fapt în spatele ușilor sunt săli de cinema. Mă uit pe bilet vreo câteva minute să văd la ce sală e filmul meu, apoi mă las păgubaş și deschid la nimereală o ușă. Se aud voci de tineri, așa că prind curaj. Caut, prin semiîntuneric, un loc liber, dar nu observ niciunul. Mă duc spre ultimul rând, însă e ocupat în totalitate de niște puștani cu frizuri ciudate. Mă întorc și mă duc mai în față. Observ pe primul rând un scaun gol. Mă îndrept acolo și mă așez pe punga de floricele a unuia. Îl întreb dacă-i ocupat, iar omul, un chelios la vreo treizeci de ani, îmi face semn că nu. Mă afund în scaun și dau capul pe spate, dar tot nu reușesc să cuprind cu privirea întregul ecran. Trebuie să-mi rotesc în permanență gâtul ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Toată vânzoleala asta mi se pare al naibii de obositoare, așa că mă concentrez doar la centrul ecranului. Să mor dacă mai înțeleg ceva! Ah, erau reclame, acum începe. Se sting și ultimele lămpi, iar în sală se lasă o liniște mormântală. Ecranul se luminează treptat, iar pe el apar niște brațe întinse. Privesc în spate, iar puștanii ăia cu frizuri ciudate sunt cu toții în picioare, cu mâinile înainte. Dacă n-au de gând să șadă pe scaune mai bine m-ar fi lăsat pe mine să stau jos acolo, în ultimul rând. Aici mă ia cu amețeala. Mă întorc spre ecran și-n locul lebedei mult așteptate apare mutra pocită a lui Hitler. Tinerii sunt în extaz. De pe rândul al doilea se aud niște glasuri pițigăiate, șușotind într-o română stâlcită:
– La ce film m-ai adus, băi Rafaele, mânca-ți-aș tu pe-a mea de bulangiu ce ești. Nu vezi că-i cu nebunu’ de-a vrut să ne omoare?
– Să-ţi trăiască ce-ai mai scump acasă, dac-am știut. Facem liniște, dăm cu ciorda ce-om apuca și ne tirăm.
Apoi glasurile sunt acoperite de vocea naratorului povestind nu știu ce în germană. Hărți, avioane, bombardamente, ruine și așa mai departe. Poate că lebăda și baletul sunt în cea de-a doua parte. Încerc să fiu atent, dar mă dor ochii de nu mai pot. Privesc ba cu unul, ba cu celălalt, apoi îi închid ca să îmi treacă.
Cred că am adormit, căci sala e goală, ecranul negru, lămpile stinse, iar mie îmi lipsește un adidas. Cel drept. Stângul e lângă piciorul meu și pute a hoit. Cred că-i de la sânge. Îl iau în mână și ies afară, apoi mă îndrept spre casă. O lună imensă a răsărit din Konningswinter, de pe celălalt mal al Rinului și mă urmărește. Descui ușa, iar un miros de-ți strâmbă nasul mă izbește drept în față. Am uitat să las geamurile deschise, iar rufele murdare și-au împrăștiat, probabil, duhoarea. Le bag, ținându-mi respirația, în niște pungi și mă duc la spălătorie. Pe o bancă, adunați în jurul unor sticle de vodcă, puștanii ăia naziști de la cinema vorbesc și gesticulează ca niște apucați. Îi ocolesc, trec strada, mai merg puțin și intru în spălătorie. Îndes cu picioarele hainele într-o singură mașină de spălat, ca să plătesc doar jumătate, apoi mă scobesc după monede. După ce adun suficiente le introduc în chestia aia din perete, apoi apăs numărul mașinii mele. Îmi trag un scaun și mă așez în fața ei, așteptând să înceapă. Știu din experienţa altora că programul, indiferent pe care-l alegi, durează o oră. Tâmpenia nu mai începe. Cum nu-i nimeni aici îi car două șuturi, să mă țină minte, apoi verific dacă am selectat bine mașina. Trebuia să mă aștept. Am apăsat 12, iar rufele sunt în 13. Le mut dintr-o parte în alta, ascunzându-mi nasul în buzunarul hainei. În sfârșit cuva se rotește. Pot să mă duc să-mi iau o o șaormă. Și un kebab.
Când mă întorc o țigancă stă pe scaunul meu și se uită la rufele mele. Mă vede și se ridică, dar nu ca să-mi ofere locul, ci să-mi ceară ein euro.
– Sunt falit, îi zic. Mi-am pierdut portofelul la cinema.
– O, baștene, nu știam că ești de-al nostru, zice țiganca.
– Mă confunzi, nu vezi că-s alb la culoare?
Spoitoarea îmi zâmbește șireată apoi se așează iar pe scaun. Eu mă pun pe bancă, lângă calorifer, iar ea începe să deșarte pe mașina de spălat o mulțime de monede. Le separă, iar după aceea le numără.
– Trei sute de euroi, mânca-i-aș io pă ei.
A dracu’, se mai dă și mare. Apoi, de parcă nici asta n-ar fi fost de ajuns, se apleacă spre mine și-mi spune:
– Nu vrei baștane, ein euro, să-ți trăiască familia?
Rabd ce rabd, dar nu pot să mă mai abțin și-i zic:
– Marş d-aici, zavragioaico! Ce dracu’ mai aștepți? Ți-ai numărat bănetul, ți-ai făcut numărul, acuma cară-te.
– Stai, nebune, să mi se termine rufele.
– Care rufe? O întreb eu.
– Cum care? Nu vezi astea aicea? Zice ea, arătând cu mâna spre singura mașină de spălat care funcționează. A mea.
Dau să protestez, dar chiar atunci intră în spălătorie doi țigani cu trandafiri în mână.
– Haorde, Amalio. Are șucheru’ ăsta ceva biștari?
După voce realizez că sunt aceiași din sala de cinema.
– E rumân, Rafaele, îi răspunse țiganca.
– Socheres, frate, îmi zice apoi țiganul mie.
– Să înnebunesc, vărule, dă ăsta nu-i ăla de-l cauți, care te-a turnat la pârnaie. Spuse al doilea.
Mă ridic și mă îndrept spre ieșire, dar unul dintre ei îmi ține calea:
– Stai așa, frate, unde te duci? Hai, pun-te la loc că nu-ți facem nimica. Vorbim și noi.
– Mă grăbesc, îi răspund.
– Păi și rufăria cui o lași?
– Nu-i a mea, e-a ei.
– Minte ciriclia! Se revoltă spoitoarea.
Dau să mă strecor între el și perete, dar țiganul împuțit se lasă cu toată greutatea pe mine, în timp ce celălalt mă face la buzunare. Îl împing și îi dau una în burtă, dar imediat primesc o lovitură la șale, apoi o alta în obraz
– Dă-i, băga-mi-aș…
Dar n-apucă să termine că-i înfig un cot între măsele, celuilalt un cap în piept, și-o rup la fugă afară. Mă îndrept spre secția de poliție, însă îmi aduc dintr-o dată aminte de puștanii ăia cu frizuri ciudate. Trec stradă și-i văd tot acolo, pe jumătate beți.
– Gypsys, urlu la ei, gypsys!
Nu mă bagă în seamă. Duc mâna în dreptul șlițului și mimez urinarea.
– Fucking gypsys pi on Germany.
– Uer? Se arată unul dintre ei interesat.
Le arăt cu degetul spălătoria, iar aceștia se ridică și-o pornesc în grabă într-acolo, zdrăngănind niște lanțuri. Mă așez pe bancă și iau o gură din vodca pe care-au lăsat-o în urma lor. Am de gând să mai aștept câteva minute, apoi mă duc la poliție să le zic că-i bătaie mare la spălătorie. Cine știe, poate după ce îi arestează o să mă pot întoarce și eu să-mi iau hainele. 

POEMUL GRAPHIK – Elena UDREA calarind un cal de lemn…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

NELINISTI INEXPLICABILE…

Andrei D.MITUCA

Pe Andrei l-am cunoscut acum aproape 50 de ani. 50 de ani. O jumatate de secol involburat. Practic l-am cunoscut in secolul trecut… Cintarind lucrurile dupa aprecierea timpului adunat in doua masuri inegale, gindesc ca-l cunosc de aproape 100 de ani. Ciudata abordare. Dar asa simt si asa o astern pe hirtie…

Un tip inalt, chiar lung de aproape doi metri inaltime, avind o fizionomie slavono-celta si o tinuta dreapta cu picioare drepte, miini si trunchi drept. Constructia fetei am perceput-o echilibrata destul de corect din punct de vedere geometric. Nasul potrivit, gura suficienta pentru cuvintele pe care simtea nevoia sa le lase in afara fiintei sale, nasul calibrat uniform, ochii bucurindu-se de o lumina inteligenta. Ochii lui Andrei iluminau inteligent. Dar pe de alta parte nici nu-ti dadeau voie sa treci peste granita expresiei lor pentru a accede la interioarul gindurilor sale… Gindurile lui Andrei, ii apartineau in totalitate iar el avea de grija ca integritatea lor sa nu fie stirbita de nimeni fara a-si da – in prealabil – acceptul introspectiei…

Nimeni nu putea sa-i patrunda tarimul gindurilor fara o aprobare de comun acord acceptata intre ; privire, intelegere, sensul si necesitatea informatiei, mimica fetei, pozitia miinilor si mai ales pozitia aplecarii capului… Pentru ca, pentru Andrei, aplecarea capului are o semnificatie deosebita. Fara un motiv foarte serios, Andrei nu-si apleaca privirea capului niciodata… Densitatea trairilor pe centimetru patrat de emotie cerebrala ii determina pozitia privirii, care la rindul ei, ii coordona foarte clar pozitia capului la o anumita situatie data clar… In afara claritatii, Andrei nu lasa sa fie tradat de nici o reactie perceptibila senzorilor din exterior. De obicei senzorii erau oamenii din preajma lui Andrei. Andrei asa se obisnuise sa-i discearna… Unul cite unul, de diferite culori, forme sau sentimente…

Trecind anii Andrei s-a redesenat – nu fara efort – intr-o Lume numai a lui si pe care cu de la sine decizie si puterea si-a botezat-o; Lumea lui Andrei D.MITUCA, dupa nomenclatorul de evidenta militara, pastrindu-si Initiala numelui tatalui D. bine postata intre cele doua semne, adica Andrei si MITUCA… Intii, aceasta lumea a aparut in planurile menthale foarte strict ordonate in cazarma sistemului sau nervos. Capacitatea de a percepe constient si simultan doua sau chiar mai multe planuri perfect vizibile, perfect conturate in timp ce urmareste un singur plan direct palpabil si din imediata sa apropiere, l-a incurajat sa-si construiasca in aceeasi unitate de timp uman, mai multe perceptii care la rindul lor coordonau intr-o ordine numai de Andrei inteleasa , mesajele si simbolurile celor vazute, celor simtite si chiar traite aievea… Asa s-a nascut comunicarea lui Andrei cu Lumea Exterioara. Aceasta comunicare si-a construit propriul limbaj, dupa un propriu alfabet al Intelegerii Exteriorului de Sine.

Exteriorul de Sine insemna pentru Andrei o imensa Plansetha Pur Menthala pe care isi construia Ideile si viziunile planurilor Ideatice care il chinuiau, cerindu-si eliberarea. Planurile Ideatice isi cereau dreptul la viata, dreptul la afirmare, dreptul la fiintare…dreptul la exprimare. De aceea acest Exterior este foarte Important pentru Andrei si Nelinistea Sa… Momentele de liniste erau cele care il oboseau peste masura, obligindu-l la repausuri din ce in ce mai scurte si uneori chiar obositoare…

Ciclu dupa ciclu, ideile i se revarsau din creier inspre lumina ochilor care dupa o scurta prelucrare mediana determinau Thema care trebuia sa fie pusa pe plansetha, in momente imediate. Rabdarea peste masura l-a ajutat sa nu se nelinisteasca atunci cind anumite theme intirziau sa-si definitiveze Metafoara. Pentru ca Ideogramele lui Andrei deveneau dupa preluarea contactului dual, semne care incepeau sa-si traiasca propria Identitate de sine statatoare… Alambicata explicatie. Dar mai simplist de atit nu am reusit niciodata sa-i inteleg rostul desenelor… Ori de cite ori am incercat sa stau de vorba cu Andrei pe marginea acestei teme, rezultatele discutiilor imi inchideau si mai mult puterea de intelegere… Cu acceptarea ma descurcam. Cu intelegerea stateam mai prost… Obsesiv, bolnav de obsesiv incercam sa-i patrund sensurile… Ma loveam inexorabil de duritatea marginilor planurilor mele ideatice…

Planurile lui Andrei au acea moliciune catifelata, veche, atragatoare, inexplicabila, inefabila care te imbie spre intinderile nesfirsite ale visarilor dulci si linistitoare. Daca thema tratata era contondenta, atunci si perceptia privitorului din exterior taie foarte fin lumina privirii generind in traire o anumita stare de neliniste inexplicabila. Nelinistile inexplicabile sint cele mai periculoase. Nu stii la ce anume sa te astepti incapatinindu-te sa le patrunzi… Te obosesc… Simti ca te risipesc fara putinta de readunare rapida, care sa nu lase urma in subconstientul tau…

Putini sint aceia care s-au incumetat sa treaca pragurile tarimului Lumii lui Andrei… Dar aproape fara exceptie, toti acestia, au acceptat sa se aseze la plansetha sa de lucru, tacuti pastrindu-si trairile interioare numai pentru sinea personala… Semnele de apropiere i-au ajutat sa patrunda limbajul si chiar sa faca schimb de impresii si pareri solide… Credintele, i-au ajutat mai apoi sa-si dea friu liber instinctelor in incercarea de a se cufunda cu luarea aminte cuvenite  in Intelegere… Semne de Apropiere si Semne de Intelegere cele doua coordonate majore apartinind Lumii lui Andrei…

Andrei nu deseneaza, desi el isi denumeste fantasmele drept Ideograme. Ideograme?… Adica Idei turnate in forme?… poate ca are dreptate. Ideile lui, viziunile lui sint turnate in milioane de forme cunoscute dar si forme nemaiintilnite… Pentru ca Ideile sint strins legate de Simturile sale. Iar simturile de sistemul lui nervos care la rindu-i legat de Univers. Adica nu este legat de pamint, prin nimic…  Pe pamint doar calca atunci cind este nevoit sa se deplaseze intr-o anumita directie.

Nasterea Ideogramelor s-a petrecut cindva demult, poate chiar inainte de nasterea biologica a lui Andrei. Cert este ca s-a trezit cu ele in Subconstient, si-a constientizat nevoia de a le exterioriza iar acum le ordoneaza eliberindu-le in functie de trairile sale emotionale… Trebuie sa fie doar foarte atent sa nu se infunde canalul de eliberare. O astfel de situatie ar deveni dramatica… dar Andrei nu se gindeste la ce este rau. Andrei visleste increzator inspre Eliberarea proprie… Are mare nevoie sa se elibereze… Si pentru asta triaza cu cea mai profunda atentie ordinea desavirsirii Ideilor cu care a fost inzestrat… Malul spre care se indreapta Andrei, nu-l cunosc dar simt ca Andrei il cunoaste si este chiar familiarizat cu forma lui si chiar cu vegetatia bizara care-l populeaza… Malul, Tarmul, Tarimul… toate au o rezonanta aparte in eforturile lui Andrei…

Intr-un sfirsit de tirziu de un albastru abisal am inteles Insomniile lui Andrei D.MITUCA… Nelinistea de a nu reusi sa-si definitiveze in termen strict biologic Luntrea Salvarii sale Interioare ii devoreaza noptile una dupa alta, cu placerea sadica a unui PATRIARH DEMENT si TOMNATIC…

Insomniile lui Andrei D.MITUCA… demultiplicindu-se se transforma in Lumile lui Andrei , care la rindul lor construiesc febril LUNTREA lui Andrei D.MITUCA, luntre pe care Andrei o impartaseste cu o mare seninatate  tuturor celor care vor sa-si salveze Interioarele Intime, atit de pretioase…

M-am trezit din taria noptii. Aerul de afara este linistit, sta sa atirne deasupra pamintului umed, prietenos si intelegator… Aseara plouase nitel. Dar plouase bine. Cu seriozitate. Chiar inainte de a intra in casa am zabovit pe bancuta din fata scarii blocului fumind aleator… Ploaia a primenit aerul de afara si odata cu el a improspatat si miresmele crude ale inceputului de primavara proaspata… Toata fiinta mea respira veselia primenirii aerului prieten… Ciinii razletiti ai cartierului isi cautau de lucru alergindu-se, hirjonindu-se copilareste… Cite o latratura auzita mai demult si de Panait Istrati, mai sfichiuia tacerea serii lasate greu peste cartier… Veselia ciinilor s-a transmis si la mine, inveselindu-ma… Printre picurii firavi de ploaie si fum de tigara fumata militar, perceptia mea de om bun s-a aflat la mare intelegere cu atmosfera umeda si prietenoasa de afara…

M-am trezit in taria noptii de primavara. Si nu am mai putut dormi de fel. Atunci am hotarit sa-mi scriu articolul cu si despre ploaia de cu seara intimplata… Duapa ploaia, a ramas doar aerul curat si limpede, aerul intelegator si intelept al jumatatii primaverii… Luna aprilie se savirsea cuminte asa cum o facuse de zeci de ani incoace… Iar sufletul meu se bucura, de intelegerea si comunicarea cu ploaia, asa cum o mai facuse de atitea ori… In suflet?…Doar liniste si multumire greu de descris, greu de acceptat, greu de impartasit… Pe dinafara, preliniste. Inlauntrul, multumirea de sine… Faptul nemarunt al acceptarii destinului asa cum el se deseneaza doar pentru cei intelegatori…si umili…

In dar, ca dar doar apa de ploaie ma mai inveleste cuvincios, atent, cu masura… Ii ramin profund dator si ii intorc atentia, cu o plecaciune smerita…