Dacă studiem limbajul corpului unui anxios, observăm umerii ridicaţi, (la animale – ridicarea părului de pe spate şi încovoierea coloanei când se simt ameninţate – pisica, de exemplu) expresia feţei tristă sau crispată ori permanent îngrijorată, lipsa celei mai mici schiţări de zâmbet, maxilarul încleştat, pumnii strânşi, mersul uşor înclinat în faţă, cât mai aproape de o bordură, un gard, per-manent în căutarea unui loc de aşa-zisă siguranţă. Nu întotdeauna anxioşii doresc să meargă însoţiţi, de multe ori ei preferă să meargă singuri pentru a evita ca persoanele dragi să fie părtaşe la sufe-rinţa lor, încercând să-i protejeze, deşi ei sunt cei care au nevoie de protecţie, iar în situaţii limită o cer (în timpul unui atac de panică de exemplu îşi sună cea mai de încredere persoană, sperând că aşa nu vor fi singuri în faţa „morţii”, aleargă la cel mai apropiat spital sau rămân împietriţi de spaimă). Cei mai mulţi preferă singurătatea pentru a evita efortul mascării trăirilor interioare, asta după ce au o oarecare „vechime” în anxietate. Evitarea vieţii sociale mai poate fi con-diţionată şi de posibile situaţii jenante în care aceştia ar putea fi trădaţi de propriul corp, iar ceilalţi să afle că individul este anxios.

Aici suferindul se teme că oamenii vor crede cu siguranţă că e nebun, iar acesta în încercarea de a explica diferenţa dintre anxietate şi nebunie va deveni penibil şi privit ca un neajutorat şi implicit va fi marginalizat.Anxioşii au impresia că o nenorocire iminentă se va abate asupra lor, ea pla-nează pretutindeni, îi înconjoară, îi pătrunde, dar nu o poate defini şi nici în-lătura. Nu sunt de acord cu faptul că anxietatea ca simptom psihopatologic se întâlneşte în debutul psihozelor, pentru că ea însăşi este o psihoză. Anxioişii îşi ascund psihoza în speranţa că într-o zi va apărea o minune în domeniul medicinii, o minte strălucită va găsi vindecarea anxietăţii şi vor redeveni persoana sănătoasă, raţională şi calmă de odată. Dacă nu ar exista speranţă, mulţi ar muri pentru că de la deznădejde la moarte nu este decât un pas. Achesez la această speranţă de-oarece medicina va evolua permanent, actualmente în SUA se fac studii asupra punctului care declanşează anxietatea în creier. Din păcate scuza cea mai răspândită la ora actuală de către specialişti psihiatri şi psihologi este modificarea compoziţiei substanţei chimice numită serotonină (sau elixirul fericirii) şi prescriu tratamente cu o largheţe ce îţi dă fiori. Tratamentele cu psihotrope sunt acceptate de majoritatea organismelor, dar dependenţa se instalează şi reacţiile adverse apar în timp. Anxioşii acceptă acest compromis pentru că se reintegrează în viaţa socială, îşi câştigă existenţa, sunt cât de cât echilibraţi, dar şi conştienţi că sunt la jumătate din ran-damentul lor. De multe ori situaţia financiară bună şi găsirea unei ocupaţii captivante ajută mult suferinzii, uneori euforici fiind, uită de anxietatea lor; lucru ce nu este valabil şi în cazul unei situaţii materiale foarte bună.Excelente rezultate dau şi prac-ticarea regulată a exerciţiilor aerobice, indiferent de sex, mecanismul ce pozi-tivează starea de spirit nu este cunoscut.De asemenea este recomandată o ţinută şi un aspect cât mai îngrijit, conform zicalei „arăt bine, mă simt bine”. Evident că nu acesta este leacul anxietăţii, dar ajută la diminuarea ei.

Nu este adevărat că o viaţă sexuală activă şi regulată echilibrează nivelul serotoninei, deşi unii endocrinologi susţin neîntemeiat acest lucru, asta nu înseamnă că încurajez abstinenţa şi nici nu o recomand.Revenind la serotonină, oamenii de ştiinţă, cercetătorii, explică apariţia unui blocaj al fluxului serotoninei la nivelul creierului, acesta acţionând ca o barieră, nepermiţându-i fluxului sanguin să tran-sporte necesarul de substanţă în creier. Aici intervin substanţele chimice artificiale – medicamentele – ce recaptează serotonina. Pe la începutul secolului XX, când medicamentele nu erau atât de diversificate şi performante ca astăzi, se efectua cu oarecare succes şocul electric. Reacţiile adverse erau crunte: pacienţii rămâneau cu handicap locomotor sau ver-bal, deşi erau informaţi de la început de posibilitatea acestui lucru. Este un mare semn de întrebare cum de nu a fost perfecţionat acest electroşoc astfel încât să poată fi folosit şi astăzi, iar efectele secundare să fie minime sau zero. Psihoterapia anxietăţii, cea compo-rtamental-cognitivă are în general rezu-ltate lamentabile vis-a-vis de aşteptările persoanelor anxioase cât şi a eficienţei. Rezultate cât de cât concrete se obţin cu ajutorul relaxării progresive, iniţial într-un cabinet de specialitate. Din păcate cei mai mulţi psihoterapeuţi merg cu încăpăţânare pe varianta psihoterapiei comportamental-cognitive, pistă cu totul eronată în cazul persoanelor adulte. Hipnoza eriksoniană are oarecare rezultate prin diminuarea semnificativă a anxietăţii, dar numai pentru câteva ore din păcate.Senzaţia permanentă de frică face ca hormonul numit adrenalină să fie secretat din abundenţă.  Astfel pulsul creş-te, musculatura se încordează, respiraţia devine accelerată şi restul simptomelor neplăcute curg, parcă la infinit.Statisticile arată că 6.5% din populaţia globului suferă de anxietate, o cifră alarmantă, iar acest procent repre-zintă numărul persoanelor diagnosticate corect. Într-un interviu acordat revistei „Formula As”, cel mai bun psihiatru din Europa de S-E, nu numai în opinia mea,  domnul doctor Adrian Ionescu, de la spitalul Nifon – Buzău, spune că bolile mintale cele mai frecvente întâlnite şi care ocupă primul loc în rândul pacienţilor sunt tulburările anxioase. Tot domnia sa, domnul doctor Adrian Ionescu relatează că „diagnosticarea bolilor mintale nu este deloc simplă. Un reprezentant de frunte al Universităţii Harvard, dr Ross Baldesarini, a afirmat la un congres de psihiatrie desfăşurat în SUA că un bolnav cu tulburare bipolară aşteaptă în medie circa 8 ani pentru a i se pune un diagnostic corect. Extremele temporale de diagnosticare a unei boli mintale sunt cuprinse între 8 luni şi 28 de ani!…”. 

Anxietatea poate fi definită în multe feluri, dar cel mai simplu ar fi să o numim ca fiind „frica fără cauză”. Fireşte că dramatismul persoanelor anxioase este incomensurabil cu compacta şi sumara definiţie de mai sus. Depresia, rudă de gradul I cu anxietatea, este spre surprinderea multora o tulburare psihică mult mai lejeră decât anxietatea. Punctul forte al depresiei este faptul că ea se tratează medicamentos în majoritatea cazurilor, procentual vorbind, peste 95%, deşi există şi riscul recăderii. Atacul de panică (sau anxietatea paroxistică) este cel mai dezabilitant sentiment din trilogia acestor tulburări psihice, este fără îndoială o experienţă terifiantă cu adânci amprente asupra individului ce l-a trăit cel puţin o dată.

Pe parcursul acestei cărţi, voi expune cititorului cât mai detaliat tulburarea depresivă cât şi impactul atacului de panică, dar pentru prima parte voi rezerva un amplu spaţiu anxietăţii sub toate formele ei, dat fiind faptul că această psihoză este incurabilă, în pofida faptului că mulţi specialişti din domeniul psihiatriei, psihologiei şi relativ mai nou al homeopatiei, susţin că anxietatea se poate trata. Nu doresc să protejez cititorul încercând tot felul de artificii lingvistice pentru a evita cruda realitate: nu există vindecare nici măcar temporară a anxietăţii. Sunt numeroase remedii pentru ameliorarea simptomelor, dar manifes-tarea anxietăţii este din ce în ce mai diversificată de la individ la individ, deşi simptomele declarate înglobează peste o treime din suferinzi. Anxioşii sunt prizonierii propriei lor minţi fără nici o şansă de evadare. Anxietatea simplă este manifestată prin stări de nelinişte, frică, îngrijorare fără motiv, fără o anume cauză declan-şatoare, sunt de durată şi intensitate scăzută. Aceasta este forma cea mai uşoară sau răul cel mai mic.

Anxietatea socială este tulburarea ce induce evitarea relaţiilor inter-personale, situaţiilor sociale şi izolarea în cercul vicios al anxietăţii. Pentru anumite persoane, ceilalţi oameni sunt cauza anxietăţii lor, datorită gândirii eronate care este rodul anxietăţii, un rod ne-sfârşit, din păcate. Suferinzii au senti-mentul că sunt priviţi, analizaţi, judecaţi, atunci când sunt la o masă, petrecere, şcoală, mijloace de transport în comun, pe stradă, în magazin, la piaţă, pe un sta-dion, în propria maşină la volan, etc.,  fapt ce creează o tensiune interioară cât mai mare şi evitarea pe viitor a expunerii în toate aceste locuri. Acum suferinţa este interioară, anxioşii devin mai trişti mai speriaţi, mai interiorizaţi, nesperând că le va înţelege vreodată cineva trăirile dra-matice.

Anxietatea generalizată (sau TAG – tulburare de anxietate generalizată) este forma cel mai des întâlnită şi are la bază anxietatea simplă. Persoanele care suferă de TAG sunt îngrijorate în mod excesiv în legătură cu starea de sănătate şi sunt hiperatente la cea mai mică reacţie a organismului, făcând din aceasta o po-sibilă cauză a unor boli imaginare din ce în ce mai grave. Oamenii anxioşi dezvoltă o sumedenie de temeri simptomatice, care se încadrează în categoria tulburărilor anxioase cum ar fi: palpitaţiile, vertij, greaţă (uneori vomă), transpiraţii la nivelul palmelor, frunţii, picioare reci, muşchi încordaţi, dureri pectorale, ce-falee, stare de rău general, expresie facială crispată, nesiguranţă în mers, oboseală aproape permanentă, concentrare diminuată, senzaţia detaşării de realitate, disconfort gastric, micţiuni frec-vente, respiraţie superficială şi accelerată, somn neodihnitor, puls accelerat, tremurături ale mâinilor,  senzaţia de „cap gol”, uneori „deja-vu”, neastâmpăr, frica de a muri, de a înnebuni, de a leşina, de a pierde controlul. De fapt controlul a fost pierdut din momentul în care anxietatea s-a instalat comod în minţile suferinzilor.

Sintagma „luptă sau fugi” ne este mult mai clară dacă studiem aprofundat reacţiile animalelor. Când se simt ameninţate, unele animale aleg fuga din faţa pericolului cert. Altele îşi manifestă teama prin vomă, secreţii urât mirositoare (sconcsul) sau pur şi simplu se prefac că sunt moarte (similar cu leşinul la om), astfel asigurându-şi supravieţuirea. Cele mai curajoase rămân să lupte cu pericolul şi de cele mai multe ori ies învingătoare. La oamenii anxioşi pericolul este imaginar, deoarece aceştia cred că vor pica la traversarea străzii, vor face accident dacă şofează, vor muri sufocaţi dacă merg cu mijloace de transport în comun, credinţa că vor muri dacă ies din casă, etc. aceştia aleg să fugă de pericol. Cei ce aleg să lupte, sfârşesc prin a cădea în capcana anxietăţii, deoarece în mintea lor apar alte posibile pericole, chiar dacă le-au în-fruntat pe unele şi devin la rândul captivi ai anxietăţii, în dificila luptă cu gândurile anxioase. Ca să ilustrez sumar, dar cât mai clar, aş recurge la un pasaj din po-veştile lui Ion Creangă, unde tânăra ma-mă începe a plânge că o posibilă răs-turnare a „drobului de sare” îi poate omorî copilul, dar în loc să ia drobul şi să îl pună undeva la nivelul solului, îşi antrenează propria mamă la potenţialul dezastru şi încep amândouă să plângă, dar niciuna nu ia măsuri.

Articol imprumutat cu sfiala…

Cînd se încredinţa de zădărnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravieţuise impasibil la şase atentate, luase obiceiul să-şi tîrîie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, îi ţiuiau urechile şi-l supăra hernia în zorii zilelor de iarnă, şi învăţase să-şi scoată şi să-şi pună pintenul de aur încurcîndu-şi curelele numai ca să cîştige timp în cursul audienţelor, bombănind ducă-se naibii cataramele astea făcute de meşterii din Flandra, nu-s bune de nimic, şi din mucalit şi vorbăreţ cum fusese pe cînd sufla sticlă la cuptorul părintelui său ajunse gînditor şi sumbru, neatent la ce i se spunea, scrutînd penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fără a răspunde vreodată la o întrebare înainte de a întreba la rîndu-i dar dumneata ce părere ai?, şi din trîntor şi parazit cum fusese pe vremea cînd vindea minuni se făcu trudnic de sîrguincios, călător neînduplecat, zgîrcit şi hrăpăreţ, mulţumindu-se să facă dragoste cu forţa şi să doarmă pe podea îmbrăcat, cu faţa în jos şi fără pernă, renunţînd la ifosele-i timpurii de identitate proprie şi la orice vocaţie moştenită în ce priveşte ambiţia strălu­cită de a fi pur şi simplu suflător de sticlă, şi înfrunta cele mai îngrozitoare riscuri ale puterii, aşezînd cea dintîi piatră acolo unde niciodată n-avea să se mai pună vreuna, tăind panglici inaugurale pe meleagurile duşmanilor şi îndurînd năruirea atîtor vise duse pe apa sîmbetei, înfrînîndu-şi atîtea suspine stîrnite de speranţe imposibile pe cînd încorona aproape fără să le atingă atît de multe şi atît de efemere şi de inaccesibile regine ale frumuseţii, căci se împăcase pe veci cu soarta ce-i hărăzise un destin care nu era al său, chiar dacă n-a făcut-o din lăcomie, nici din convingere, ci fiindcă el i-a schimbat existenţa dîndu-i slujba de impostor oficial pe viaţă, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe lună şi avantajul de a trăi ca un rege fără pacostea de a fi rege cu adevărat, ce-ţi poţi dori oare mai mult? 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Trei…

Simbata, 10 decembrie 2011

Ora, 08:36:39 AM, GMT

Bucuresti

Abia cînd l-am întors să-i vedem faţa am înţeles că era cu neputinţă să-l recu­noaştem, chiar dacă n-ar fi fost ciugulit de vulturi, fiindcă nici unul din noi nu-l văzuse vreodată, cu toate că profilul lui se afla pe ambele feţe ale monedelor, pe timbrele poştale, pe etichetele purgativelor, pe bandajele de hernie şi pe scapularii, iar tabloul lui înrămat unde apărea cu drapelul naţional şi dragonul patriei pe piept era expus mereu şi pretutindeni, căci ştiam că erau copii după por­tretele socotite inexacte încă de pe vremea cometei, cînd pînă şi părinţii noştri ştiau cine era el numai pentru că-i auziseră povestind pe părinţii lor, iar aceştia pe ai lor, şi de mici ne obişnuiseră să credem că el era viu acolo în palatul puterii, fiindcă cineva văzuse cum se aprindeau luminile într-o noapte de petrecere, altcineva povestise că-i zărise ochii trişti, buzele palide, mîna gînditoare schiţînd în van gesturi de rămas bun prin dantelele bise­riceşti ale limuzinei prezidenţiale, iar cu mulţi ani în urmă într-o duminică îl luaseră înăuntru pe orbul acela rătăcitor care pentru cinci bănuţi recita versurile poetului uitat Rubén Dario şi se întorsese fericit cu o uncie de aur adevărat cu care fusese plătit pentru recitalul dat numai pentru el, deşi nu-l văzuse, de bună seamă, şi nu fiindcă era orb, ci fiindcă nici un muritor nu-l mai văzuse de pe vremea vărsatului negru, şi totuşi ştiam că se afla acolo, o ştiam deoarece lumea continua să existe, viaţa mergea mai departe, poşta ajungea la timp, fanfara municipală cînta seria de valsuri leşinate în fiecare sîmbătă sub palmierii prăfuiţi şi felinarele triste din Piaţa Armelor, şi alţi muzi­canţi bătrîni le luau locul celor care mureau.

În ultimii ani, cînd dinăuntru n-au mai răzbit zgomote omeneşti nici cînt de păsări, iar porţile blindate se închiseseră pentru totdeauna, ştiam că era totuşi cineva în palat căci noaptea se vedeau lumini ca de corăbii la ferestrele dinspre mare, şi cei care se încumetaseră să se apropie auzeau tropot de copite şi fornăit de animale mari dincolo de zidurile fortifi­cate, şi într-o după-amiază de ianuarie o vacă în balconul prezidenţial contemplînd asfinţitul, închipuiţi-vă, o vacă în balconul patriei, ce îngrozitor, ce ţară nenorocită, dar se făcură tot soiul de presupuneri legate de posibilitatea aceea ca o vacă să fi ajuns în balcon, doar toată lumea ştia că vacile nu urcă scările, şi în special dacă sînt de piatră, şi cu atît mai puţin dacă au covoare, astfel încît în cele din urmă n-am mai ştiut dacă o văzuserăm cu adevărat sau nu cumva trecînd într-o după-amiază prin Piaţa Armelor visaserăm cu ochii deschişi că o vacă stătea în balconul prezidenţial unde de fapt nu se văzuse nimic şi nici n-avea să se mai vadă ani mulţi, pînă în zorii ultimei vineri cînd începură să apară cei dintîi vulturi ce-şi luară zborul de pe acoperişul spitalului pentru săraci unde picoteau zilnic, veniţi de undeva de departe de ţărm, se iviră în valuri succesive din zarea hăului de pulbere unde fusese odată marea, se rotiră o zi întreagă în cercuri molcome deasupra palatului, pînă cînd un rege de-al lor, cu penele ca rochia de mireasă şi guler roşu-aprins, dădu un ordin tăcut şi atunci începu prăpădul de geamuri sparte, mirosul acela de hoit mare, năvala de vulturi prin ferestre, ceea ce nu era cu putinţă decît într-o casă rămasă de izbelişte, aşa încît am îndrăznit şi noi să intrăm şi am descoperit în sanctuarul pustiu resturile măreţiei, trupul ciugulit, mîinile netede de fecioară cu însemnul puterii pe osul inelarului, tot corpul fiind plin de licheni minusculi şi vietăţi parazite din străfundurile mării, mai cu seamă la subsuori şi între picioare, şi avea bandajul de pînză tare ce-i susţinea testiculul umflat de hernie, singurul care fusese ocolit de vulturi cu toate că era cît un rinichi de bou, dar nici măcar atunci nu ne încumetarăm să credem că murise, fiindcă era a doua oară că fusese găsit în biroul acela, singur şi îmbrăcat, mort după cîte se pare de moarte bună în timpul somnului, aşa cum fusese prezis cu mulţi ani în urmă în apa fermecată din ulcelele ghicitoarelor. 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

Luni 14 iunie 2010

Ora 9:14:20 AM GMT

Bucuresti

CAPITULAREA si IMPARTIREA ROMANIEI…

Am ajuns si aici. Impasibili, idiotizati, incremeniti  in propriile noastre Nepasari ucigase, de preocuparile marunte care ne-au naruit speranta de viata… am ajuns la Capatul Drumului… Capatul Drumului.

Spuneam simtind nenorocirea mai mult instinctiv decit logic, ca Romania nu va reusi sa-si plateasca datoriile externe decit cu teritorii din trupul mama… Doar cu Teritorii, doar cu pamint si pamint si iar pamint…

Euro se destrama. Europa se destrama… De ce nu s-ar destrama si Romania? Mai ales ca ultimii 20 de ani ne-au infatisat exact asa cum sintem: plini de ifose, egoisti, nesimtiti, fara lacrimi curate pentru un aproape in necaz, fara simtaminte tremurate pentru Dezastrul Infernal in care ne-am cufundat inconstienti…cu tara cu tot, cu popor cu tot, cu tineri si copii cu tot, cu batrinii fara vina cu tot… Atit ne-au mai ramas, doar trei minute. Trei minute… doar trei minute… Pentru noi minunile au murit definitiv…

Unde ne-a dus nepasarea?… pai unde altundeva decit la aburcarea in jilturile deciziilor de cretini, ticalositi, plictisiti d-atita nemernicie…Fandositi, mironositi, sulemeniti. Tradatorii cei mai de soi au tinut friiele tarii mai bine de douazeci de ani…S-au scaldat in mari de bani, in mari de averi spurcate, nemuncite, furate de la acest popor nauc de prea multa libertate, de prea multa risipire de sine si lipsa de valoare…  Nu au avut decit un singur scop. Sa-si faca averi circumscrise nevoii primitive de acumulare irationala. S-ai adunat averi pina au putrezit…

Iliescu cu sleahta lui de tradatori, Nastase cu ai lui, Boc cu ai lui, Basescu cu divizia sa nemuritoare “ TRADAM, VINDEM, INVINGEM ori MURIM”!!!… Loc pentru tradare? Berechet. Au intors Istoria impotriva poporului roman si au modelat-o modern dupa chipul si asemanarea lor strimba… Asta nu este Istorie, ce traim acum. Asta este, pe ultima suata de metrii, pe ultimile batai ale celor de pe urma trei minute ale Romaniei… IMPARTIREA FRATEASCA a ROMANIEI…

Noroc cu inaintasii ilustrii, cu ‘smintitii” care si-au varsat singele in brazdele cimpiilor romane, ingrasindu-le…care au lasat spre IMPARTEALA , paminturi bune, grase, manoase, pline de aur si de o Istorie de care, acum NIMENI, nu mai are nevoie… Oricum se va invata in limba lui Attila, sub sfichiuitul biciului sau de la Dumnezeul Ungurilor…

Ce dulce gust a avut tradarea, din moment ce o gramada de consumatori s-au imbulzit s-o soarba, si la Milcov, si la Dunare, si la Tisa si la Olt… Uriase Hore s-au incins prinzind in iuresul lor chipuri luminate de Elene, Ioni, Basesti, Videni, Blagi, Boci, Prezi, Olteni, ILIESTI , Boureni si altii mi si mii de degustatori de vinuri imbalsamate in arome dulci-amarui de tradare si vinzare de neam si tara… Au fost invitati, oaspeti de peste hotare… S-a baut, mincat si dansat pina in zorii a sute de zile, a mii de ore,  milioane de minute… pe banii pensionarilor…

Prinzuri de 10.000 de euro la Monte Carlo… Posete de 15.000 de euro, Pantofi de 2-3.000 de euro… Bravos Natiune!!…Ceasuri de mina de 48.000 de euro, masini de sute de mii de euro…. Romania a fost vinduta pe posete, ceasuri, prinzuri, pantofi, telefoane mobile, costume…sampanii, si conserve de caviar rusesc…din productia de asta-toamna… Buna afacere!…

Este ca si cum, o Elena Udrea, si-ar opri masina luxoasa in dreptul unei biete batrinele care i-a fost cindva profesor de Limba si Literatura Romana, sa-i ofere un autograph in semn de adinca apreciere si recunostiinta…pentru niste vagi amintiri din juvenetea domniei sale… pentru ca la plecare sa-i arunce niscaiva firfirici fara valoare pentru un Covrig de Valoare… si neuitind sa o sarute plina de evlavie pe obrazul supt de boli pe fosta diriginta…

Asta este Imaginea Romaniei de Astazi…

Iar de batrini…cine mai are nevoie?…La ce le mai trebuie bani pensionarilor? Ce sa mai faca cu ei?…Ce sa mai cumpere?…Cind totul a fost vindut si cumparat in acelasi timp…

Romania-si traieste ultimile 3 minute…

In tinuta de Mare Gala cu Diagonala si Colan de Plastik, Comandantul Suprem isi ajusteaza manusile fine din matase chinezeasca, pe care le va incalta, pentru Marele Moment al Semnarii CAPITULARII si IMPARTIRII ROMANIEI… odata pentru totdeauna… Asta ca sa fie clar pentru toata lumea care s-a incapatinat sa ramana inregimentata intr-o Romanie Neocupata, dar Capitulata…

La ceremonie se pare ca a fost invitat si regele Carol…  Inca nu se stie, daca va onora Invitatia…

SINGURATATEA ca Ultima OFRANDA…

Miercuri 09 iunie 2010

Ora 9:10:24 AM GMT

Bucuresti

Ne-a fost data Singuratatea, ca ultima ofranda din partea cerului… in completare la puternicele nestiinte si neintelegeri legate de rostul nostru pe acest pamint… Neintelegind ce anume cautam aici, am ajuns sa ne chinuim cumplit de uscat…

Nimeni, practic cu nimeni nu mai comunica viu, umed… Chiar si sporadica comunicare purtata prin semne si gesturi, ori gemete abia percepute nu mai poate tine loc unei comunicari viguroase, sanatoase…

Eu am prins-o cindva dinspre inceputurile vietii, atunci cind oamenii orinduiti in alte forme sociale, cu definitie politica – chiar si utopica – invatau sa traiasca unii cu ceilalti, indrumati cu sirguinta si chiar aplecare de dascali parca formati anume in scoli umane… Aducerea – aminte mi-a incrustat in subconstient slabiciunea folosirii comunicarii ca pe o pirghie mai mult decit necesara… Si chiar slabiciune a ramas pina in zilele de pe urma…

Comunic, fara nici un fel de ecou… Comunic, uneori, chiar fara sa ma aud…ca sa nu mai vorbesc de cei carora ma adresez… care nu au auzit nimic, niciodata… De aici m-am obisnuit sa nu mai mai simt singur, chiar si atunci cind pornirile mele nu-si regaseau corespondentul in nici o manifestare exterioara… Fara sa-mi sacrific trairile am continuat sa ma regasesc in sinea-mi proprie, tacut si chiar multumit de reusita… La urma urmei la ce bun sa mai vorbesc in pustiu?… Incetul cu incetul o sa invat sa ma aud si poate mai tirziu, chiar sa ma inteleg…

Merita efortul, aceasta credinta…

Iar SINGURATATEA, ca Ultima Ofranda, m-am hotarit s-o inapoiez cerului, multumindu-i frumos, pentru gest…

Si ca si cum, ceva s-ar SCHIMBA vreodata…

Vineri, 28 octombrie 2011

Ora 1:33:26 PM

Bucuresti

Si ca si cum ceva s-ar schimba vreodata, naivitatea sufletului meu crede ca a fi, curat, onest, sincer si deschis cu tine insuti – in primul rind – si apoi – imediat – cu cei din jur, este o obligatie primordiala, desavirsita si totala… Nimic nu se schimba in unitati de timp marunte. Iar dorinta de a te cufunda in imagini numai de tine acceptate, nu face decit sa te imbalsameze si mai abitir, si mai adinc parfumat…

Si ca si cum ceva s-ar schimba vreodata, gustul dulce – amarui al berii date peste cap in amestec cu un paharel de taie alba, nu face decit sa-ti faca si mai amara bolta cerului gurii, catre asfintitul unui soare ce va rasari si miine, si poimiine si de-a-pururea cu sau fara voia-ti si incapatinarea, profund nesabuita… de care uneori doresti sa te lapezi, doresti sa te instrainezi, doresti sa nu-ti mai apartina, sa nu te mai cheme…

Sa fie totul gindit dinainte?… Poate… Poate… Dar gindirea mea de acum, de unde-mi vine??… si cum ma poate ea ajuta sa pot pricepe rostul gustului cerului gurii??…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Doar crimpeie de amintiri ciobite imi mai mingiie ochii plinsi de setea unui obicei nesters, neuitat… Ne-am jucat intr-asemenea hal incit am ajuns sa ne stergem aproape definitiv din constiinta intregii umanitati… Minciuna, si ipocrizia a ajuns sa ne spele pina si ultimile ramasite ale istoriei noastre ciudate. Constiinta desfiintarii de sine ma poarta aleator spre locuri neasteptate, neinvatate… Urita treaba am zamislit, an dupa an… mai bine de 20 de ani… Urita treaba…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Ramine in urma noastra amintirea unui popor bizar, care nu a stiut sa-si apere fiinta, si identitatea, omenia si interesul de sine… Un popor adunat de prin toate gaurile negre ale unei istorii neintelese… Ce ramine in dira fumului??.. Vile si masini scumpe, rochii cretine, ceasuri fara valoare, arhive peste arhive de cum nu trebuie sa traiasca o comunitate omeneasca… Amintiri coclite si resturi putrezite de bunuri fara nici un fel de valoare…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

De obicei m-am obisnuit sa stau de vorba cu entitati din afara mea… Mai complicat, dar totusi interesant pentru zbaterile mele interioare… De ceva timp, insa m-am hotarit sa-mi acord o noua sansa de a sta de vorba mai mult cu mine insumi… Singuratatea este complicata si secatuitoare… Sa taci in cursul unei zile de dimineata pina seara, sa traiessti interior acut si fara de comunicare este greu, greu de tot…

Odata cu venirea toamnei, toate simturile mi s-au rasculat impingindu-mi perceptiile si nevoile imediate inspre o stare de atentie sporita… O atentie necesara pentru echilibrul meu interior… Privesc cit este ziua de lunga la televizor. Traiesc o multitudine de stari si sentimente anoste… Gradul de cultura minima a celor ce fac, astazi televiziune este aproape de zero… De un zeroa inghetat… Absolut nimic nu este interesant sau constructiv. Absolut tot ce curge pe ecranul televizorului duce inexorabil spre o stare de desfiintare amestecata cu o diluare masiva… Traim vremuri pentru care nu am fost pregatiti in nici un fel, nici material si cu atit mai putin spiritual… Am schimbat hainele cenusii ale unei orinduiri sociale cu zdrentele unei facaturi bizare de libertate primitiva… Trist, apasator, fara lumina, fara viitor…

Este momentul sa mai stau de vorba si cu mine insumi… Nu de alta dar imi este frica ca am sa ma usuc intr-un asemenea hal, incit la venirea primelor zapezi ale iernii, inima mea va deveni pastrama mult prea sarata pentru a ma mai bucura de dansul fulgilor albi de nea… Din cind in cind, mai ales atunci cind ma apuca frica de neintelese atmosfere, imi oblig creierul sa gindeasca mai domol, mai fara singe… Pentru ca singele fierbinte m-a adus in starea fierberilor interioare… Citi dintre noi realizam, grozavia zilelor traite abstract aici ai acum… cred ca putini, din ce in ce mai putini… Iar ignoranta ne este scut si pavaza… Ferice cei saraci cu duhul… Ferice cei ce nu inteleg ce ni se intimpla… Ferice de cei primitivi in simturi si emotii… Ferice…

Este momentul sa mai stau de vorba si cu mine insumi… pentru ca singuratatea sa nu-mi devina medic psihiatru…

Pentru un moment Soarele mi-a zimbit cald si mi-a promis ca ma va ajuta sa-mi indeplinesc visul… Si eu l-am crezut. Pentru ca, Soarele nu minte niciodata.

Acum stau si astept sa ma ajute. Si Timpul este cu mine mai prietenos ca de obicei… Soarele si Timpul, sint prietenii mei, pentru o buna bucata de vreme de acum incolo…