Archive for the ‘Cultura MEDITATIEI…’ Category

ICR – Institutul Cultural Roman – Institutul Cultural Roman…   Leave a comment

Institutul Cultural Roman...

Anunțuri

ICR – Institutul Cultural Roman – Copiii Noii Ordini Mondiale…   Leave a comment

Copiii Noii Ordini Mondiale...

80 de texte…   Leave a comment

Miercuri, 16 octombrie 2013

Ora 09:06:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

80 de texte…

Dimineata a inceput cuminte. Cu cafea, ceata, tigari abundente…dealuri mustind a apa pura… Am hranit unul dintre cei doi catei care s-au lipit de mine aici in Xanthi.. Pe cel mai murdar catel din lume.. Mi-a multumit scuturindu-si coada… Mi-a multumit si din privire.. Acea privire care nu incape in nici o formula de exprimare, de nici un fel…

Dimineata a inceput cuminte..

Din gind in gind revin obsedat de urmatoarea expunere… Ingemanarea dintre Ignoranta si cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… Iar noi nu-I tratam deloc… ca si cum nu ar exista. Noi nu avem morti. Sintem numai vii cu totii…

Ingimfarea cu care ne petrecem chiuind zilele si noptile ni se trage dintr-o aroganta cu care ne tratam propriile vieti imbicsite de ispite si nevoi care mai de care mai stupide si mai lenese. Spun lenese pentru ca nu am invatat de la viata ca totul este cumplit de trecator si de fara de valoare… Adevarata valoare inseamna san e respectam unii pe ceilalti, san e iubim aproapele si departele, sa fim buni, ieratatori, umili si cu frica de Dumnezeu… Ingemanarea dintre ignoranta si cunoastere… Am ajuns sa nu fim in stare san e cunoastem indeaproape… Iubirea?… Un cuvint lipsit de profunzime si traire… Singurele noastre proecupari: banii si viata desarta…Viata adunata in saci de bani si bunuri fara nici o valoare… Nu am invatat ca ploile ne spala de tot si de toate…Dar nu am invatat sa respectam ploaia, pentru ca vine de sus, din cer, de la El…

Ingemanarea dintre Ignoranta si Cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… cu care ne tratam mortii…

Inutilitatea zbaterilor noastre marunte. Ohh!, dar cit de marunte. Si ochii inchisi ai unei constiinte zdrentuite, de care nun e mai pasa deloc… Ne calcam in picioare pentru NIMIC, pentru NIMICUL cel mai profund…pentru bani si avere, de care ne vom desparti fara sa fim intrebati de nimeni… Imi pling drmul si intelegerea care ma biciuieste nemilos peste perceptie si adevar… Un adevar simplu si frumos ca un rasarit de soare vesel… Continui sa cred ca simplitatea sincera a gindirii normale nu ne este harazita, nu ne este daruita in orinduirea asta sociala… Poate intr-alta…Poate… Poate dup ace nu va mai exista politica cu doar contemplare… Doar contemplare…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Imi dau seama tirziu… Textul acesta poarta ordinea si disciplina numarului 80…

Cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?…

Cine?…

Semnatura ADM_01

FreeLancer Andrew D.MITUCA… IdeoGraphicDesigner..   Leave a comment

andreimitucadesigner_17aandreimitucadesigner_18aandreimitucadesigner_19aandreimitucadesigner_20aandreimitucadesigner_21a

În plasa de semnificații vizuale a ideographiilor lui Andrei D. Mitucă…   Leave a comment

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

SINGURA mea realitate…   Leave a comment

Vineri, 11 noiembrie 2011

Ora 9:57:56 AM GMT

Bucuresti

SINGURA mea realitate…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

INIMA ca un LANT…   1 comment

ANXIETATEA, DEPRESIA ŞI ATACUL DE PANICĂ… si ma doare, ma doare…(02)   3 comments

Dacă studiem limbajul corpului unui anxios, observăm umerii ridicaţi, (la animale – ridicarea părului de pe spate şi încovoierea coloanei când se simt ameninţate – pisica, de exemplu) expresia feţei tristă sau crispată ori permanent îngrijorată, lipsa celei mai mici schiţări de zâmbet, maxilarul încleştat, pumnii strânşi, mersul uşor înclinat în faţă, cât mai aproape de o bordură, un gard, per-manent în căutarea unui loc de aşa-zisă siguranţă. Nu întotdeauna anxioşii doresc să meargă însoţiţi, de multe ori ei preferă să meargă singuri pentru a evita ca persoanele dragi să fie părtaşe la sufe-rinţa lor, încercând să-i protejeze, deşi ei sunt cei care au nevoie de protecţie, iar în situaţii limită o cer (în timpul unui atac de panică de exemplu îşi sună cea mai de încredere persoană, sperând că aşa nu vor fi singuri în faţa „morţii”, aleargă la cel mai apropiat spital sau rămân împietriţi de spaimă). Cei mai mulţi preferă singurătatea pentru a evita efortul mascării trăirilor interioare, asta după ce au o oarecare „vechime” în anxietate. Evitarea vieţii sociale mai poate fi con-diţionată şi de posibile situaţii jenante în care aceştia ar putea fi trădaţi de propriul corp, iar ceilalţi să afle că individul este anxios.

Aici suferindul se teme că oamenii vor crede cu siguranţă că e nebun, iar acesta în încercarea de a explica diferenţa dintre anxietate şi nebunie va deveni penibil şi privit ca un neajutorat şi implicit va fi marginalizat.Anxioşii au impresia că o nenorocire iminentă se va abate asupra lor, ea pla-nează pretutindeni, îi înconjoară, îi pătrunde, dar nu o poate defini şi nici în-lătura. Nu sunt de acord cu faptul că anxietatea ca simptom psihopatologic se întâlneşte în debutul psihozelor, pentru că ea însăşi este o psihoză. Anxioişii îşi ascund psihoza în speranţa că într-o zi va apărea o minune în domeniul medicinii, o minte strălucită va găsi vindecarea anxietăţii şi vor redeveni persoana sănătoasă, raţională şi calmă de odată. Dacă nu ar exista speranţă, mulţi ar muri pentru că de la deznădejde la moarte nu este decât un pas. Achesez la această speranţă de-oarece medicina va evolua permanent, actualmente în SUA se fac studii asupra punctului care declanşează anxietatea în creier. Din păcate scuza cea mai răspândită la ora actuală de către specialişti psihiatri şi psihologi este modificarea compoziţiei substanţei chimice numită serotonină (sau elixirul fericirii) şi prescriu tratamente cu o largheţe ce îţi dă fiori. Tratamentele cu psihotrope sunt acceptate de majoritatea organismelor, dar dependenţa se instalează şi reacţiile adverse apar în timp. Anxioşii acceptă acest compromis pentru că se reintegrează în viaţa socială, îşi câştigă existenţa, sunt cât de cât echilibraţi, dar şi conştienţi că sunt la jumătate din ran-damentul lor. De multe ori situaţia financiară bună şi găsirea unei ocupaţii captivante ajută mult suferinzii, uneori euforici fiind, uită de anxietatea lor; lucru ce nu este valabil şi în cazul unei situaţii materiale foarte bună.Excelente rezultate dau şi prac-ticarea regulată a exerciţiilor aerobice, indiferent de sex, mecanismul ce pozi-tivează starea de spirit nu este cunoscut.De asemenea este recomandată o ţinută şi un aspect cât mai îngrijit, conform zicalei „arăt bine, mă simt bine”. Evident că nu acesta este leacul anxietăţii, dar ajută la diminuarea ei.

Nu este adevărat că o viaţă sexuală activă şi regulată echilibrează nivelul serotoninei, deşi unii endocrinologi susţin neîntemeiat acest lucru, asta nu înseamnă că încurajez abstinenţa şi nici nu o recomand.Revenind la serotonină, oamenii de ştiinţă, cercetătorii, explică apariţia unui blocaj al fluxului serotoninei la nivelul creierului, acesta acţionând ca o barieră, nepermiţându-i fluxului sanguin să tran-sporte necesarul de substanţă în creier. Aici intervin substanţele chimice artificiale – medicamentele – ce recaptează serotonina. Pe la începutul secolului XX, când medicamentele nu erau atât de diversificate şi performante ca astăzi, se efectua cu oarecare succes şocul electric. Reacţiile adverse erau crunte: pacienţii rămâneau cu handicap locomotor sau ver-bal, deşi erau informaţi de la început de posibilitatea acestui lucru. Este un mare semn de întrebare cum de nu a fost perfecţionat acest electroşoc astfel încât să poată fi folosit şi astăzi, iar efectele secundare să fie minime sau zero. Psihoterapia anxietăţii, cea compo-rtamental-cognitivă are în general rezu-ltate lamentabile vis-a-vis de aşteptările persoanelor anxioase cât şi a eficienţei. Rezultate cât de cât concrete se obţin cu ajutorul relaxării progresive, iniţial într-un cabinet de specialitate. Din păcate cei mai mulţi psihoterapeuţi merg cu încăpăţânare pe varianta psihoterapiei comportamental-cognitive, pistă cu totul eronată în cazul persoanelor adulte. Hipnoza eriksoniană are oarecare rezultate prin diminuarea semnificativă a anxietăţii, dar numai pentru câteva ore din păcate.Senzaţia permanentă de frică face ca hormonul numit adrenalină să fie secretat din abundenţă.  Astfel pulsul creş-te, musculatura se încordează, respiraţia devine accelerată şi restul simptomelor neplăcute curg, parcă la infinit.Statisticile arată că 6.5% din populaţia globului suferă de anxietate, o cifră alarmantă, iar acest procent repre-zintă numărul persoanelor diagnosticate corect. Într-un interviu acordat revistei „Formula As”, cel mai bun psihiatru din Europa de S-E, nu numai în opinia mea,  domnul doctor Adrian Ionescu, de la spitalul Nifon – Buzău, spune că bolile mintale cele mai frecvente întâlnite şi care ocupă primul loc în rândul pacienţilor sunt tulburările anxioase. Tot domnia sa, domnul doctor Adrian Ionescu relatează că „diagnosticarea bolilor mintale nu este deloc simplă. Un reprezentant de frunte al Universităţii Harvard, dr Ross Baldesarini, a afirmat la un congres de psihiatrie desfăşurat în SUA că un bolnav cu tulburare bipolară aşteaptă în medie circa 8 ani pentru a i se pune un diagnostic corect. Extremele temporale de diagnosticare a unei boli mintale sunt cuprinse între 8 luni şi 28 de ani!…”. 

Am stat de vorba o noapte intreaga…   2 comments

Vineri, 16 martie 2012

Ora 9:13:24 AM, GMT

Rm.Vilcea, judetul Vilcea

Prietenei mele, Gabriella…

Am stat de vorba o noapte intreaga…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

Cred ca m-am incarcat peste masura datului meu astral… Prea ma consuma totul din jurul meu. Fiecare incarcatura care-mi apare la usa, ma implica mult prea emotional… Deasupra cerului umbrit din greu de plumb, stiu ca exista soare senin si in cer imens de primitor… Blind… Plin de bucurii brodate in sperante netraite inca…

Cum sa fac sa ajung la dinsul…. Macar si pentru o zi si jumatate…si tot ar fi perfect, pentru dezacordare… pentru imblinzire…

Prea multa acordare la provocarile care te asalteaza, de peste tot si de aiurea , poate duce la dezacorduri majore in interiorul propriului sistem de navigatie nervoasa… Si de acolo, migrenelle gretoase ma vor asalta volupptuos, lasindu-ma aproape fara de simtire… Intr-o stare de lesin constient si foarte dulceag…

Ca atunci cind exagerind dintr-o pornire de creatie ce trebuie sa se nasca, abuzez de alcool tare, mult prea tare si mult prea mult… Nu m-am ferit sa beau, uneori peste masura pentru simplu motiv ca aburii raschirati de vodka prin singele meu, nu au generat niciodata stari conflictuale… Pur si simplu nu-mi sare nici o tandara din nici un ungher, indiferent de situatie… Nu-mi aduc aminte de nici o scirbosenie de situatie… nu ridic tonul, si nici mina … asupra nimanui… Pur si simplu nu-mi arde de scandal… Nu-i gasesc rostul nici treaz, nici afumat… Pentru mine scandalul nu exista… Nu-l cunosc, nu-l iubesc, nu-l recunosc… nu ma folosesc de el… Nu am fost prieteni niciodata…

Stiu ca Modigliani a fost prieten cu Brincusi, mai mult decit Brincusi, a fost cu Modigliani… Da!… dar lui Brincusi nu-i placea absinthul si “descreierarile” lui Modigliani… fiind structuri total diferite… Si din cite imi mai aduc aminte, nu-i placea nici culoarea verde… Absinthul avea culoarea verde… Si totusi au fost prieteni buni… Frumoase vremuri, demult apuse, dar nicicind uitate… Minunate creatii au lasat, la marginea Styxului… plecind peste lume, neapusi, nesupusi, neintelesi, adulati…descarcati… Da!… Incercanati…

Apa de ploaie amestecata cu Absint de cea mai buna calitate…taria nu i-o taie, verdele nu i-l paleste… Sufletul mi-l Ostoieste…

Am stat de vorba o noapte intreaga. Despre orice. Despre noi. Numai despre noi. Cum am ajuns sa ne depanam amintirile claie peste gramada, gramada peste claie, aiuritor si imbatator?… Am vorbit despre orice este legat de noi, de tine, de mine, de amindoi…

DE VORBA cu DEPRESIA…   Leave a comment

Simbata, 09 martie 2012

Ora 10:16:28 AM , GMT

Alba Iulia

DE VORBA cu DEPRESIA…

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa… Astept sa invat sa vorbesc cu DEPRESIA…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in mijlocul iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit inspre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Si ninge neostoit, ninge a inceput de vesnicie. Ninge ca-ntr-un desen, imaginat, fara linii si frontiere, fara amintiri, fara definitii, fara culoare… Niciodata nu a nins atit de profound cum ninge astazi, in izolarea obligata in care traiesc. Direct de afara, direct dinlauntrul inaltimii cerului ninge contemporan, ninge definitiv…

De luni bune ma simt obosit peste masura. Obosit pe de-a-ntregul fiintei… Lupt din rasputeri, lupt nervos, lupt pina dincolo de extenuare cu aceasta perfida stare care m-a impresurat de mai bine de sapte luni de zile… Partea cea mai proasta este aceea ca nu inteleg, cine s-a infiltrat in subconstientul meu. Cine anume. Cum arata?… Si de ce a avut nevoie de inlauntrul meu pentru a-si duce pe mai departe fiintarea… proprie.

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge… iar eu nu ma mai opresc sa-mi sfarim mintile, incercind sa ascult sunetul DEPRESIEI, care nu se mai satura sa ma tina intr-un frig primordial… zimbind inghetat…