Archive for the ‘Cultura UMILINTEI…’ Category

PONTOMEDOUSSA…SOTIA MEA DE DINCOLO de ultimii vostrii TIMPI dati…   Leave a comment

Anunțuri

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Sase…   Leave a comment

Cînd se încredinţa de zădărnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravieţuise impasibil la şase atentate, luase obiceiul să-şi tîrîie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, îi ţiuiau urechile şi-l supăra hernia în zorii zilelor de iarnă, şi învăţase să-şi scoată şi să-şi pună pintenul de aur încurcîndu-şi curelele numai ca să cîştige timp în cursul audienţelor, bombănind ducă-se naibii cataramele astea făcute de meşterii din Flandra, nu-s bune de nimic, şi din mucalit şi vorbăreţ cum fusese pe cînd sufla sticlă la cuptorul părintelui său ajunse gînditor şi sumbru, neatent la ce i se spunea, scrutînd penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fără a răspunde vreodată la o întrebare înainte de a întreba la rîndu-i dar dumneata ce părere ai?, şi din trîntor şi parazit cum fusese pe vremea cînd vindea minuni se făcu trudnic de sîrguincios, călător neînduplecat, zgîrcit şi hrăpăreţ, mulţumindu-se să facă dragoste cu forţa şi să doarmă pe podea îmbrăcat, cu faţa în jos şi fără pernă, renunţînd la ifosele-i timpurii de identitate proprie şi la orice vocaţie moştenită în ce priveşte ambiţia strălu­cită de a fi pur şi simplu suflător de sticlă, şi înfrunta cele mai îngrozitoare riscuri ale puterii, aşezînd cea dintîi piatră acolo unde niciodată n-avea să se mai pună vreuna, tăind panglici inaugurale pe meleagurile duşmanilor şi îndurînd năruirea atîtor vise duse pe apa sîmbetei, înfrînîndu-şi atîtea suspine stîrnite de speranţe imposibile pe cînd încorona aproape fără să le atingă atît de multe şi atît de efemere şi de inaccesibile regine ale frumuseţii, căci se împăcase pe veci cu soarta ce-i hărăzise un destin care nu era al său, chiar dacă n-a făcut-o din lăcomie, nici din convingere, ci fiindcă el i-a schimbat existenţa dîndu-i slujba de impostor oficial pe viaţă, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe lună şi avantajul de a trăi ca un rege fără pacostea de a fi rege cu adevărat, ce-ţi poţi dori oare mai mult? 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…   Leave a comment

Joi, 10 noiembrie 2011

Ora 10:51:19 AM GMT

Bucuresti

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…

Luna noiembrie s-a jucat pina cum cu mine intr-un fel ciudat… A inceput prin a fi blinda, placuta cu miresme amestecate de frunze putrede dar si frunze vii… Colorate nesintetic, colorate natural, mi-au minunat zilele, in trepte de zece pasi numarati strident, fix… Inca mai speram sa fie o continuare a simturilor mele de asta – vara. Dar nu a fost sa fie asa… Luna noiembrie a acestuia an este ceva mai obosita, ceva mai trista si mai lipsita de ginduri luminoase…

Am coborit, pret de citeva minute bune prin curtea din fata blocului… Incepuse, deja sa burniteze, mai apasat cdecit tineam eu minte ceilalti ani… Aleile din jurul blocului se prezentau ude… se prezentau vii in culoare si simturi… Oamenii treceau grabiti, pe alocuri zgribuliti, dar oricum foarte grabiti si cerniti… Oamenii romani sint eminamente tristi uniform. Sint tristi ca pentru totdeauna. Nici nu au motive sa fie altfel… Un amestec de tristete umeda, friguroasa si gri, ii insotea ca o indestructibila umbra, de care ai vrea sa te desparti, uitind relele care te macina pe interior… care te sufoca si iti astupa nasul si gura, spre nerespiratie… Frig. Peste tot este frig si pomii stau cu bratele intinse spre cer ca intr-o indurata si sincera ruga… M-am asezat pe o banca, chiar daca era uda… Cine din mine mai era capabil sa simta umezeala?… Priveam, incercam sa gindesc si mai ales sa inteleg ce se intimpla cu lumea noastra… Gramezi rupte de ginduri rupte mi se perindau prin fata ochilor mintii… Nu reuseam sa articulez nici macar o biata silaba, de gindire liniara… Priveam sfichiuiala stropilor de ploaie rece de noiembrie, batind oblic tabloul unui noiembrie trist, foarte trist…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata…   4 comments

Luni, 10 octombrie 2011

Ora: 9.34.44 GMT

Bucuresti

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Apoi, linistit imi incep activitatea cotidiana. Speculatia legata de libertate, nu ma mai deranjeaza deloc. Nu mai iau in calcul cum as fi trait daca eram liber. Nu-mi omor imaginatia, visind aiurea. Pentru ca in Romania, toti ne-am obisnuit sa traim incatusati. Si asta nu ne mai deranjeaza de fel… Doar pe timpul noptii, visele induse de dorinti vechi, ma elibereaza pret de citeva ore…si atit… Vad si citesc, semeni de ai mei, care in sminteala incapatinarii pledeaza pentru frumusetea unei libertati imaginate… Nu cred in ea. Nu cred ca noi, ca generatie mai putem fi liberi vreodata. Nu avem de unde sa ne scoatem libertatea, macar asa putin, pentru parfumarea sufletului, fiecaruia dintre noi… De amagit, in schimb ne amagim copios si frenetic. Ne otravim trairile, sperind intr-un viitor incert si uscat…  Eu stiu ca; ” Speranta este otrava sufletului”… si atunci nu mai sper…

Doar doresc. Doresc sa-mi gasesc puterea de a ma elibera odata, vreodata de obiceiul acesta inlantuit, parca tot mai strins si mai strins… in jurul constiintei. Doresc. Si astept. Si iar doresc ca ziua de miine sa fie diferita de cea de astazi… Doresc…

Ne-am lasat istoria si vietile pe miinile unor calai… Si am facut-o cu indiferenta condamnatilor pe viata.

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula, strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Mi-e gura iasca, sufletul cernit  si incheietura miini drepte plumbuita-n neputinta unui destin strain…

Romania nu mai exista…   Leave a comment

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Doar crimpeie de amintiri ciobite imi mai mingiie ochii plinsi de setea unui obicei nesters, neuitat… Ne-am jucat intr-asemenea hal incit am ajuns sa ne stergem aproape definitiv din constiinta intregii umanitati… Minciuna, si ipocrizia a ajuns sa ne spele pina si ultimile ramasite ale istoriei noastre ciudate. Constiinta desfiintarii de sine ma poarta aleator spre locuri neasteptate, neinvatate… Urita treaba am zamislit, an dupa an… mai bine de 20 de ani… Urita treaba…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Ramine in urma noastra amintirea unui popor bizar, care nu a stiut sa-si apere fiinta, si identitatea, omenia si interesul de sine… Un popor adunat de prin toate gaurile negre ale unei istorii neintelese… Ce ramine in dira fumului??.. Vile si masini scumpe, rochii cretine, ceasuri fara valoare, arhive peste arhive de cum nu trebuie sa traiasca o comunitate omeneasca… Amintiri coclite si resturi putrezite de bunuri fara nici un fel de valoare…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

SENZATIA ZBORULUI…   Leave a comment

Marti 20 Aprilie 2010

Ora 2:15:52 PM GMT

SENZATIA ZBORULUI…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa pot zbura… Vreau sa zbor… Vreau sa zbor, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si sa ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… Chiar vreau sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit…

Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu mine. Sint priviri gri, incetosate, iscoditoare, banuitoare… Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu dorinta mea… Acolo de unde scriu aceste rinduri, nu a calcat picior de contemporan… Nici un a indraznit, dar nici nu a putut… Desi sint convins ca ar fi vrut… Macar din curiozitate timpa,si tot ar fi vrut…sa-mi incurce senzatiile generate de gravitatia submarina… Ei, dintr-un complex de imprejurari favorabile, am scapat de vizite nedorite… Cred ca am scapat chiar definitiv…

Nimeni din lumea de afara nu m-a insotit spre fundul Apelor mele dragi… Singuratatea, pe linga faptul ca-mi este un sfetnic extrem de bun, nu m-a dezamagit niciodata in lungile discutii pe care le purtam pe la asfintit…

Mai degraba mi-ar face placere sa palavragesc cu cei care nu mai sint printre noi, adica nu ne mai sint contemporani. Contemporanii dezamagesc. Necontemporanii nu mai au cum… Ei sint clar axati pe traiectorii  definitorii fara echivoc…

Imi plac Necontemporanii… Ii caut si mi-i evoc cu respect…Uneori ii proclam NEMURITORI…

Contemporanii pling incontinuu dupa mincare… Necontemporanii, sint tacuti, pentru cei mai multi dintre noi si nu mai pling dupa mincare…pentru ca nu le mai este foame…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa-mi construiesc SENZATIA ZBORULUI… Senzatia dorintei de a zbura… Senzatia lui: Vreau sa pot sa zboooooooooooor!!…, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si chiar sa cred ca ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… ca pot invinge Gravitatia Submarina…Chiar vreau sa cred ca pot sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit…

 

 

 

Trebuie sa ma intilnesc cu Gabi… Fostul meu coleg…   Leave a comment

In dimineata asta am vorbit cu Gabi la telefon. Fost parasutist. Acum pensionar militar. Am fost colegi de academie cu niste buni ani in urma. S-a saturat de Bucuresti ca de poame acre. Si eu la rindu-mi nu-l mai suport. Venise pentru citeva zile pentru ceva treburi. Dupa care urma sa se intoarca la el la tara, undeva pe linga Buzau, unde-si duce zilele, numarind cocorii si norii de pe cer de pe pozitia unui om care traieste la tara… Am convenit sa ne vedem zilele acestea sa mai stam de vorba… Mi-e dor de el. Eu am trecut in rezerva prin 1982, el a ramas si a facut Canalul, Casa Poporului… Dupa Lovitura de stat din decembrie 1989, a fost trecut in rezerva printr-un ordin al Ministrului Apararii Nationale de atunci… Acum traieste cautindu-si linistea si echilibrul, departe de Bucuresti…

Il inteleg. Trebuie sa ma intilnesc cu el sa mai amestecam niste cuvinte…

Posted 26 Iulie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol propriu..., Articol smuls, Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Elogiul adus lui Hans ZIMMER...

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_21+22+23…   Leave a comment

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_21+22+23…

Despina Alexandru IOAN – Simbata neagra…   Leave a comment

Despina Alexandru IOAN – Simbata neagra…

Am citit ieri, pe niște afișe lipite de cabinele telefonice, că astăzi o să se desfășoare ceva în cartierul ăsta amărât din sudul Bonnului. Cum nu pricep o boabă de germană, am reținut, adică am înțeles, doar data și orele: 19 Martie 2011, între orele 10 și 16. M-am străduit să aflu de pe internet despre ce-i vorba, însă n-am găsit nimic folositor. Ținând cont că n-are cum să fie Parada Gay, aia-i prin iunie, în Cologne, m-am decis totuși să mă duc. Poate-i ceva de genul Carnavalului de acum două săptămâni, când m-am îmbrâncit cu niște copii pentru a aduna bomboane, jeleuri, ciocolățele și caramele. Dracii ăia mici veniseră pregătiți, fiecare având câte-o traistă.

Preventiv, astăzi îmi iau și eu una. Nu, nu una, două. Mă îmbrac frumos, trec pe la cutia poștală să ridic reclamele și ziarul (e gratuit, dar din păcate e-n germană), apoi mă îndrept grăbit și zâmbitor spre centru. Însă nici vorbă de carnaval, e un nenorocit de târg de vechituri. Mă amestec printre oameni și-mi belesc ochii la milieuri, macrameuri, flori din plastic, bijuterii, ceasuri, cărți și diverse alte prostii. Dacă aș fi luat la mine lumânările frumos parfumate, pe jumătate arse grație întâlnirilor romantice ratate, ori tacâmurile ce zac nespălate în chiuvetă, cred că aș fi făcut ceva bani. Îmbulzindu-se, vreo trei țigani trec pe lângă mine. Simt niște pipăieli în zona șlițului, a coapselor și-a fundului, un soi de masaj oriental, desăvârșit făcut, iar când îmi verific buzunarele remarc că sunt goale. Drace, portofelul. N-am bani în el, doar fotografiile copiilor la care chiar țin. Au fost făcute c-un aparat din ăla vechi și s-a voalat filmul, aşa că altele nu mai pot scoate! Mă reped la ei, dar chiar când să-i pun unuia o mână pe umăr, iar cu cealaltă să-i mut fălcile, îmi dau seama că de fapt mi-am lăsat portofelul acasă.

Mă incomoda când dădeam să mă aplec după zaharicale. Mă amestec jenat prin mulțime și abia atunci realizez că totuși m-au ușurat de ceva. De cele două pungi. Pagubă-n ciuperci, îmi zic, dar totuși ar fi meritat să-i stâlcesc garoiului fața. Trec la următoarea tarabă pe care sunt întinse zeci de mașinuțe. Zece euro bucata. Individul ce le vinde, un bătrân miop ce-și suge buza inferioară, este mai mult ca sigur un colecționar. Simt dintr-o dată un gol în stomac și-o scârbă fără vreo adresă anume. Vreau să ies de acolo și când dau să mă retrag calc o potaie pe laba din dreapta față. Jigodia se-ntoarce instinctiv și-și înfige fulgerător colții în piciorul meu. Idioata de babă care-a venit cu javra în târg se uită cu reproș la mine de parcă eu aș fi fost de vină. Îmi vine s-o mușc de obraz, dar mi-e greață de fardul ce-i atârnă de mustață. Îmi dau coate și merg șchiopătând până la o bancă pe care stau doi îndrăgostiți ce se privesc fără încetare. Mă așez pe colțul băncii, apoi înaintez cu fundul spre fată. Cum gestul meu n-o determină să plece, îmi flexez piciorul vătămat și suflec cracul pantalonilor. O rană diformă, din care două firicele de sânge se preling în șosete, se arată. Îndrăgostiții pleacă. Mă uit la oamenii ce-mi trec prin fața ochilor și care se îngrămădesc să vadă niște gravuri făcute între cele două războaie mondiale. Ce carnaval de rahat! Mă duc acasă ca să mă spăl. Nu-i ceva ce fac în mod obișnuit, dar am o întâlnire diseară. Tot o româncă, că de alte nații se pare că n-am parte. A trecut săptămâna trecută pe la service ca să-i schimb o roată. Și cum arăta bine, i-am zic că-i fac o reducere dacă acceptă să ne întâlnim după. O duc la film, mi-a zis un prieten că e la cinema un film în engleză săptămâna asta. Nu prea pricep eu engleza, însă tipa părea deșteaptă. Lebăda Neagră cică-i zice filmului. Ceva cu balet, deci pe gustul femeilor. Plus că am auzit că are și câteva scene erotice. E exact ce-mi trebuie.

Acasă nu e apă caldă. De fapt e, dar nu așa de caldă cum aș fi vrut eu să fie. Am să-mi spăl doar piciorul. Îmi dau șosetele și pantalonii jos și trec la fapte. Cotrobăi apoi prin toate sertarele și dulapurile în speranța că am să găsesc o altă pereche de șosete. N-am însă noroc, sunt toate puse la spălat. Mă tentează să bag mâna în coșul cu rufe, dar mirosul mă alungă. Trebuie neapărat să trec pe la spălătorie zilele astea. Aș putea să mă duc chiar acum, dar mi-e așa de lene și de foame. Am să mănânc diseară, îi iau tipei un kebab, mie o șaormă și aia e. Știu și unde s-o duc. E un fast food turcesc lângă gura de metrou, unde kebab-ul e doar doi euro. E de abia ora patru fără ceva. Mai sunt încă trei ore până la întâlnire. Mă culc ca să mai treacă timpul și ca să uit de foame. 

Îmi iau șosetele pe care le-am avut mai devreme. Una e încă umedă, îmbibată în sânge, dar n-are nimic, merge și așa. Mă dau cu gel, mă frec puțin cu săpun ca să miros frumos și mă duc. Ajung la cinema la șapte fără un sfert, cu 5 minute înaintea întâlnirii. Mă așez la rând în fața unicului ghișeu deschis și când ajung la casă îi cer două bilete la Lebăda Neagră. Am uitat că pe aici nu se vorbește română, așa că încerc în puțina engleză pe care-o știu. Mă aplec spre individ ca să nu mă audă ceilalți oameni și să mă fac de râs și-i zic: Ăăă, tu bilete la Darc Lebăda. Dobitocul nu pricepe. Încerc prin semne: tu, adică două degete, bilete mă gândesc să nu-i mai spun că doar nu vinde gogoși și trec direct la titlu: darc fâl-fâl. Tot nu înțelege. Darc bărd. Bărd, îi spun și dau din mâini. Pe fața cretinului apare un zâmbet și mă simt dintr-o dată salvat. Îi dau douăzeci de euro, iar el îmi întinde două tichete și câteva monede. Le număr atent, apoi mă duc s-o aștept pe tipă la intrare. Mor de foame. Se face șapte fără cinci, apoi șapte fix. Să vezi că pocitania asta nu mai vine, mi-a dat țeapă! Mai stau până la și zece, apoi intru singur. După ce trec de un hol de sticlă pătrund într-o încăpere plină de uși numerotate. Bag capul pe una și îmi dau seama că de fapt în spatele ușilor sunt săli de cinema. Mă uit pe bilet vreo câteva minute să văd la ce sală e filmul meu, apoi mă las păgubaş și deschid la nimereală o ușă. Se aud voci de tineri, așa că prind curaj. Caut, prin semiîntuneric, un loc liber, dar nu observ niciunul. Mă duc spre ultimul rând, însă e ocupat în totalitate de niște puștani cu frizuri ciudate. Mă întorc și mă duc mai în față. Observ pe primul rând un scaun gol. Mă îndrept acolo și mă așez pe punga de floricele a unuia. Îl întreb dacă-i ocupat, iar omul, un chelios la vreo treizeci de ani, îmi face semn că nu. Mă afund în scaun și dau capul pe spate, dar tot nu reușesc să cuprind cu privirea întregul ecran. Trebuie să-mi rotesc în permanență gâtul ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Toată vânzoleala asta mi se pare al naibii de obositoare, așa că mă concentrez doar la centrul ecranului. Să mor dacă mai înțeleg ceva! Ah, erau reclame, acum începe. Se sting și ultimele lămpi, iar în sală se lasă o liniște mormântală. Ecranul se luminează treptat, iar pe el apar niște brațe întinse. Privesc în spate, iar puștanii ăia cu frizuri ciudate sunt cu toții în picioare, cu mâinile înainte. Dacă n-au de gând să șadă pe scaune mai bine m-ar fi lăsat pe mine să stau jos acolo, în ultimul rând. Aici mă ia cu amețeala. Mă întorc spre ecran și-n locul lebedei mult așteptate apare mutra pocită a lui Hitler. Tinerii sunt în extaz. De pe rândul al doilea se aud niște glasuri pițigăiate, șușotind într-o română stâlcită:
– La ce film m-ai adus, băi Rafaele, mânca-ți-aș tu pe-a mea de bulangiu ce ești. Nu vezi că-i cu nebunu’ de-a vrut să ne omoare?
– Să-ţi trăiască ce-ai mai scump acasă, dac-am știut. Facem liniște, dăm cu ciorda ce-om apuca și ne tirăm.
Apoi glasurile sunt acoperite de vocea naratorului povestind nu știu ce în germană. Hărți, avioane, bombardamente, ruine și așa mai departe. Poate că lebăda și baletul sunt în cea de-a doua parte. Încerc să fiu atent, dar mă dor ochii de nu mai pot. Privesc ba cu unul, ba cu celălalt, apoi îi închid ca să îmi treacă.
Cred că am adormit, căci sala e goală, ecranul negru, lămpile stinse, iar mie îmi lipsește un adidas. Cel drept. Stângul e lângă piciorul meu și pute a hoit. Cred că-i de la sânge. Îl iau în mână și ies afară, apoi mă îndrept spre casă. O lună imensă a răsărit din Konningswinter, de pe celălalt mal al Rinului și mă urmărește. Descui ușa, iar un miros de-ți strâmbă nasul mă izbește drept în față. Am uitat să las geamurile deschise, iar rufele murdare și-au împrăștiat, probabil, duhoarea. Le bag, ținându-mi respirația, în niște pungi și mă duc la spălătorie. Pe o bancă, adunați în jurul unor sticle de vodcă, puștanii ăia naziști de la cinema vorbesc și gesticulează ca niște apucați. Îi ocolesc, trec strada, mai merg puțin și intru în spălătorie. Îndes cu picioarele hainele într-o singură mașină de spălat, ca să plătesc doar jumătate, apoi mă scobesc după monede. După ce adun suficiente le introduc în chestia aia din perete, apoi apăs numărul mașinii mele. Îmi trag un scaun și mă așez în fața ei, așteptând să înceapă. Știu din experienţa altora că programul, indiferent pe care-l alegi, durează o oră. Tâmpenia nu mai începe. Cum nu-i nimeni aici îi car două șuturi, să mă țină minte, apoi verific dacă am selectat bine mașina. Trebuia să mă aștept. Am apăsat 12, iar rufele sunt în 13. Le mut dintr-o parte în alta, ascunzându-mi nasul în buzunarul hainei. În sfârșit cuva se rotește. Pot să mă duc să-mi iau o o șaormă. Și un kebab.
Când mă întorc o țigancă stă pe scaunul meu și se uită la rufele mele. Mă vede și se ridică, dar nu ca să-mi ofere locul, ci să-mi ceară ein euro.
– Sunt falit, îi zic. Mi-am pierdut portofelul la cinema.
– O, baștene, nu știam că ești de-al nostru, zice țiganca.
– Mă confunzi, nu vezi că-s alb la culoare?
Spoitoarea îmi zâmbește șireată apoi se așează iar pe scaun. Eu mă pun pe bancă, lângă calorifer, iar ea începe să deșarte pe mașina de spălat o mulțime de monede. Le separă, iar după aceea le numără.
– Trei sute de euroi, mânca-i-aș io pă ei.
A dracu’, se mai dă și mare. Apoi, de parcă nici asta n-ar fi fost de ajuns, se apleacă spre mine și-mi spune:
– Nu vrei baștane, ein euro, să-ți trăiască familia?
Rabd ce rabd, dar nu pot să mă mai abțin și-i zic:
– Marş d-aici, zavragioaico! Ce dracu’ mai aștepți? Ți-ai numărat bănetul, ți-ai făcut numărul, acuma cară-te.
– Stai, nebune, să mi se termine rufele.
– Care rufe? O întreb eu.
– Cum care? Nu vezi astea aicea? Zice ea, arătând cu mâna spre singura mașină de spălat care funcționează. A mea.
Dau să protestez, dar chiar atunci intră în spălătorie doi țigani cu trandafiri în mână.
– Haorde, Amalio. Are șucheru’ ăsta ceva biștari?
După voce realizez că sunt aceiași din sala de cinema.
– E rumân, Rafaele, îi răspunse țiganca.
– Socheres, frate, îmi zice apoi țiganul mie.
– Să înnebunesc, vărule, dă ăsta nu-i ăla de-l cauți, care te-a turnat la pârnaie. Spuse al doilea.
Mă ridic și mă îndrept spre ieșire, dar unul dintre ei îmi ține calea:
– Stai așa, frate, unde te duci? Hai, pun-te la loc că nu-ți facem nimica. Vorbim și noi.
– Mă grăbesc, îi răspund.
– Păi și rufăria cui o lași?
– Nu-i a mea, e-a ei.
– Minte ciriclia! Se revoltă spoitoarea.
Dau să mă strecor între el și perete, dar țiganul împuțit se lasă cu toată greutatea pe mine, în timp ce celălalt mă face la buzunare. Îl împing și îi dau una în burtă, dar imediat primesc o lovitură la șale, apoi o alta în obraz
– Dă-i, băga-mi-aș…
Dar n-apucă să termine că-i înfig un cot între măsele, celuilalt un cap în piept, și-o rup la fugă afară. Mă îndrept spre secția de poliție, însă îmi aduc dintr-o dată aminte de puștanii ăia cu frizuri ciudate. Trec stradă și-i văd tot acolo, pe jumătate beți.
– Gypsys, urlu la ei, gypsys!
Nu mă bagă în seamă. Duc mâna în dreptul șlițului și mimez urinarea.
– Fucking gypsys pi on Germany.
– Uer? Se arată unul dintre ei interesat.
Le arăt cu degetul spălătoria, iar aceștia se ridică și-o pornesc în grabă într-acolo, zdrăngănind niște lanțuri. Mă așez pe bancă și iau o gură din vodca pe care-au lăsat-o în urma lor. Am de gând să mai aștept câteva minute, apoi mă duc la poliție să le zic că-i bătaie mare la spălătorie. Cine știe, poate după ce îi arestează o să mă pot întoarce și eu să-mi iau hainele. 

Posted 22 Iunie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Articol Imprumutat cuminte..., Articol propriu..., Asa simt eu, ATUNCI..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DEII..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Dulcele GUST al TRADARII de TARA..., Elogiul adus lui Hans ZIMMER...

POEMUL GRAPHIK – Elena UDREA calarind un cal de lemn…   Leave a comment

POEMUL GRAPHIK – Elena UDREA calarind un cal de lemn…

Posted 15 Mai 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DEII..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LEGIUNII..., Cultura LUMINII..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Dulcele GUST al TRADARII de TARA..., Elogiul adus lui Hans ZIMMER..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., INCULTURA - draga noastra PRIETENA..., Informatii Imprumutate..., Istorii..., Mindria de a fi IDIOT...