SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Doi…

Vineri, 09 decembrie 2011

Ora, 06:50:23 AM, GMT

Bucuresti

Făcîndu-ne drum prin hăţişul sufocant, văzurăm galeria cu arcade cu glastre de garoafe şi frunze de astromelia şi pansele unde fuseseră încăperile concubinelor, şi după felurimea restu­rilor menajere şi numărul mare al maşinilor de cusut ni se păru cu putinţă să fi locuit acolo peste o mie de femei cu droaia lor de prunci născuţi toţi la şapte luni, văzurăm dezordinea ca la război de prin bucătării, rufele în albii putrezind la soare, haznaua comună pentru concubine şi soldaţi, şi în fundul grădinii, sălciile somptuoase ce fuse­seră aduse cu rădăcini din Asia Mică în uriaşe sere pe mare, cu pămîntul, seva şi burniţa lor, şi dincolo de sălcii văzurăm palatul, imens şi trist, cu jaluzelele făcute ţăndări prin care continuau să intre vulturii.

N-am fost nevoiţi să forţăm intrarea, cum crezusem, căci poarta din mijloc păru a se deschide doar sub imperiul vocii, aşa încît am urcat la primul cat pe o scară de piatră roşie ale cărei covoare de operă fuseseră tocate de copitele vacilor, şi din primul vestibul şi pînă în iatacuri văzurăm birourile şi sălile oficiale în ruine, pe unde se plimbau vitele nepăsătoare mîncînd perdelele de catifea şi sfîşiind pluşul fotoliilor, văzurăm tablouri cu subiecte eroice, cu sfinţi şi militari, aruncate pe jos printre mobile sfărîmate şi balegi proaspete, văzurăm o sufragerie distrusă de vaci, sala de muzică profanată de stricăciunile vacilor, măsuţele de domino făcute bucăţele şi pajiştea meselor de biliard jupuită de vaci, şi părăsită într-un ungher, maşina de fabricat vînt, care falsifica orice fenomen de pe cele patru cvadrante ale rozei vînturilor pentru ca lumea din palat să suporte mai uşor nostalgia mării dispărute, văzurăm colivii de păsări atîrnînd peste tot, acoperite încă de husele care le ocro­teau somnul dintr-una din nopţile săptămînii trecute, iar prin ferestrele nenumărate văzurăm uriaşul animal adormit care era oraşul neştiutor din acea istorică zi de luni pe care începea s-o trăiască, şi dincolo de oraş, crate­rele moarte cu aspra cenuşă lunară ale cîmpiei nesfîrşite unde odinioară fusese marea.

În acel spaţiu interzis pe care foarte puţini oameni avuseseră privilegiul să-l cunoască, am simţit pentru prima oară mirosul de stîrv al vulturilor, le-am perceput gîfîitul milenar, instinctul prevestitor, şi călăuzindu-ne după duhoarea de putre­facţie răspîndită prin fîlfîirea aripilor lor, am găsit în salonul de audienţe tigvele de vacă năpădite de viermi, picioarele din spate repetate fără şir în oglinzile mari, şi atunci am împins o uşă laterală ce dădea într-un cabinet ascuns în zid şi acolo l-am văzut pe el, în uniforma de doc fără galoane, cu jambierele puse, cu pintenul de aur la călcîiul stîng, mai bătrîn decît toţi oamenii şi toate vietăţile de pe pămînt şi din apă, prăbuşit cu faţa în jos, cu braţul drept îndoit sub cap în chip de pernă, aşa cum dor­mise noapte de noapte în toate nopţile din cumplit de lunga-i viaţă de despot singuratic.

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…

Marti, 30 noiembrie 2011 ( ziua Sfintului Andrei…)

Ora, 08:49:50 AM, GMT

Sibiu

Tot mai dificil imi este sa-mi coordonez pornirile distructive. Cum as putea sa-mi tin mintile nealterate in miinile propriilor mele valori. Stari de ameteala cruda imi bintuie prin cotloanele simturilor si ma obosesc peste masura… Ori, oboseala aceasta, deloc linistitoare nu ma ajuta deloc sa vad mai limpede, sa simt mai covirsitor si mai atent… De multe ori ma aplec peste masura in directia delasarii totale. Imi las inima sa se cufunde intr-o stare de neliniste extraordinar de obositoare, extraordinar de nemiloasa… Arareori, atunci cind afara frigul incununeaza atmosfera, parca o pala firava de inceput de linistire imi da tircoale, ma acopera, ma atrage intr-o pirueta de speranta, intr-o aritmie specifica unui cord mult prea obosit de deznadejde, mult prea plictisit… Ori de cite ori, ametesc, imi aduc aminte de structura cristalului. Ori de cite ori ma simt doborit de singuratate, ma gindesc ce as putea face sa-mi tin Mintile in miini… De dincolo de asteptarea normala a revenirii la normal, o palida lumina imi tine respiratia in baierile unui echilibru precar… Starile de bine apar din ce in ce mai rar, pustiindu-mi caldura nervoasa, golindu-ma de bucuriile pe care mi le-am construit de-a lungul vietii… Pasesc ingindurat… Astept infrigurat… Imi ascut simturile si astept, pina la urma increzator in disparitia de la sine a raului nenecesar, a raului ca s-a cuibarit in poala unui destin de incercare…

Pina la urma, miinile mele imi tin mintile departe de oboseala, departe de incercari, pe care poate nu le-as putea trece… desi emotia imi controleaza starile reci, miinile sint in continuare in stricta coordonare cu obiceiul de a crede in sine, de a crede numai in sinea-mi sora…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Si impreuna cu MINTILE mele razletite , senzatiile de dezechilibru  se pierd ca si cum nu ar fi fost nicicind…

118 Provocari Inlantuithe…

12 noiembrie 2011

ora: 10:59:59 AM GMT

Bucuresti

Traiesc cel putin 118 provocari inlantuithe. Ce inseamna asta?. Pai ce sa insemne… Ma zvircolesc in jurul proprie-mi nemultumiri incercind sa scap, incercind sa ma eliberez … Incercind sa-mi regasesc drumul lasat in urma cu niste ani buni. Imi este foarte greu sa ma readun, sa reusesc sa stau – pentru citeva clipe jos si sa ma astern la o discutie serioasa cu mine insumi… Tot aminind, timpii, s-au dus si gindurile de bine pe care le-am purtat ani buni… Acum incerc sa scap din matasea depresiei acute… Traiesc cel putin 118 provocari inlantuithe…

In tacere, mi le traiesc… In tacere incerc sa nu mi le mai provoc… In tacere traiesc de la o dimineata la alta…

PIRUETHE INLANTUITHE…

Miercuri, 12 octombrie 2011

Ora 10:59:23 AM GMT

Bucuresti

M-am intors acasa. Am fost plecat de dimineata. Am simtit nevoia unei plimbari scurte de toamna lunga. Azi – noapte, m-am zgiit pina tirziu la televizor… Stupid, incercanat, am incercat sa patrund sensurile emisiunilor care ne-au inundat viata de dimineata pina seara intr-o infernala clisa… De abia spre dimineata am reusit sa adorm, destul de agitat si nemultumit… Nemultumit sint de luni bune. Nimic, parca, din ce se roteste in jurul capului nu ma mai ostoieste de fel… Inima imi este grea. Capul, de asemenea…

Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Revin obsedat… Ma intreb pina la durerea desfiintarii… Revin obsedat de aceleasi si aceleasi ginduri… Revin obsedat…peste niste intrebari la care nu voi primi niciodata vreun raspuns… revin… si norii imi alunga gindurile valurithe, gindurile razletite…gindurile neimplinite…

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_05…

 

Speranta este otrava sufletului. Auzisem undeva, cindva, de la cineva… Cu timpul acest crez mi s-a adincit, slefuind in mine retinerea imprietenirii cu SPERANTA… De atunci nu cred ca am mai purtat in sin, gindurile caldute , de mai bine , de mai drept, de mai aproape… Nu am mai crezut in nici un fel de SPERANTA. Pentru ca pentru mine aceasta notiune, practic nu mai exista. Spun, nu mai exista, fara regretele unui gind pierdut, sau a unei idei ratacite prin coclaurile vietii trecute disciplinat de matemathic in valuri de pe urma, undeva in urma , inapoia unui drum parcurs si iar parcurs in pasi cind, repezi, cind domoli… 

Dinamica pierderii increderii in SPERANTA, este variabila si stresanta. Nervii cedeaza. Muschii se crispeaza… Sentimentele se sufoca in jumatatea gindului nedus pina la capat… Plecind de acasa, in fiecare dimineata, gindurile se incapatineaza sa-si ia cu ele feliile de SPERANTA, chiar tulbure, de parca la intilnirea cu cotidianul infantil vor fi ajutate, in vreun fel, vor fi sprijinite cumva… Azi noapte am dormit bine. M-am trezit in vreo doua rinduri, pentru plimbari scurte nocturne la frigider… In respiratia noptii, gura uscata imi cere apa cu nemiluita si uneori chiar o tigara fumata rapid, militar… Apoi inspre dimineata, trezitul m-a trezit mai mult ametit. M-am tirit din nou pina la frigider, pentru a bea apa, apa rece… Ce buna este apa rece bauta pe inima goala, dis de dimineata, dar chiar si in tariile noptii… Ce buna este apa rece… Nu am mai crezut in nici un fel de SPERANTA. Pentru ca pentru mine aceasta notiune, practic nu mai exista. Spun, nu mai exista, fara regretele unui gind pierdut, sau a unei idei ratacite prin coclaurile vietii trecute disciplinat de matemathic in valuri de pe urma, undeva in urma , inapoia unui drum parcurs si iar parcurs in pasi cind, repezi, cind domoli…

Ziua de afara – de asemeni – fara nici o umbra de SPERANTA, se casca hidos ca o gura stirba, ca o gura fara dinti sanatosi, ca o gaura hidoasa de SPERANTA STIRBA… Speranta este otrava sufletului. Auzisem undeva, cindva, de la cineva… Cu timpul acest crez mi s-a adincit, slefuind in mine retinerea imprietenirii cu SPERANTA… De atunci nu cred ca am mai purtat in sin, gindurile caldute , de mai bine , de mai drept, de mai aproape…

Fumate visuri de soldat demobilizat fara rost…

Andrei D.MITUCA

M-am intors din cimp. Dimineata, imediat dupa trezire, mi-am tras alaturea pe birou, o ceasca de cafea fierbinte… Toata noaptea m-am zvircolit nereusind sa dorm citusi de putin. Ziua de astazi este penultima mea zi de servici… Mai am de mers si miine… si gata!… S-a terminat. Sint somer. Ei si?…Asta este. Imbecilii de la guvern nu si-au achitat facturile catre italieni, iar italienii in contrapartida ne-au facut vint, si frisoane de toamna acum in primavara… Am ramas la santier 4 ore ( asa ar spune legea pentru cei in preaviz…) dupa care m-am urcat in masina si am plecat spre casa…

Am lucrat 3 ani la firma aceasta. trei ani in care m-am straduit sa-mi fac treaba cit mai bine cu putinta. Atit a ramas. Amintirea unui serviciu indeplinit in catrene militare… Fara rost, fara folos… Autostrada este neterminata si are toate sansele sa ramina in stadiul acesta.. Cui ii pasa?… Televiziunilor?… Nicidecum… Noua?… Pe dracu… Sintem un popor care merge vesnic cu spatele, vorbeste si gindeste cu dosul, se inmulteste prin birfa si anacronism perpetuat la infinit… Imi pare rau ca nu am puterea sa judec, sa inteleg ce se intimpla astazi in Romania. Oricit m-as stradui, oricite eforturi de imaginatie as varsa peste ciorba acestei realitati, gustul ei, imi scapa printre degete, risipindu-se aiurea prin crapaturile pamintului uscat de nevoi si necaz…

M-am intors din cimp. Dimineata, imediat dupa trezire, mi-am tras alaturea pe birou, o ceasca de cafea fierbinte… Toata noaptea m-am zvircolit nereusind sa dorm citusi de putin. Ziua de astazi este penultima mea zi de servici… Mai am de mers si miine si… gata!… S-a terminat. Sint somer. Ei si?…Asta este. Imbecilii de la guvern nu si-au achitat facturile catre italieni, iar italienii in contrapartida ne-au facut vint, si frisoane de toamna acum in primavara… Am ramas la santier 4 ore ( asa ar spune legea pentru cei in preaviz…) dupa care m-am urcat in masina si am plecat spre casa…

Sint acasa, scriu, iar mintea-mi fuge neinseuata, si fara aprobare, spre locurile pe unde pasii imi aratau proiectul autostrazii A3 Transilvania… Trecute si fumate visuri de soldat demobilizat fara sa fi fost atins de vreun glonte pe intinsele cimpuri de batalie inutila…

Definition of water last …

 

Elements of life – Waves of liquid gold, great flowing over the wings of my soul …