Marti, 15 octombrie 2013

Ora 14:35:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

Intoarcerea la primele senzatii de rece…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in preajma iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit ignorind anotimpuri, reguli, nevoi… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit spre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

Vineri, 27 ianuarie 2012

Ora 11:02:07 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

IARNA, ca o Prietena Sincera…

A nins. A nins puternic si adinc. A nins intr-o apriga dorinta de a face bine, macar ochiului obosit de atita nedreptate. De jur imprejurul meu, albul a cuprins dealurile si padurile eterne acoperindu-le anevoios si din gros cu un strat de zapada pufoasa, alba, neintinata, neatirnata… Treptat gerul s-a instalat cu respiratia sa incremenita intr-o pirueta de christal necesar… Multa vreme, iarna s-a jucat cu noi, dar mai ales cu simturile noastre ca intr-o sarabanda de asteptare, ca intr-o hora taraneasca straveche, aminind momentul cernerii zapezilor tirzii, in favoarea unor ropote de ploaie bicisnica, de ploaie militara, stupida, apasatoare… Nu am inteles de ce dorinta iernii, mi-a aminat bucuria revederii intinsului zapezilor… Nu am inteles…

Acum linistea s-a asternut peste tot. Doar cosurile caselor razletite, mai misca atmosfera aninind fuioare firave de fum inspre burtile norilor, atirnate, mult prea jos, mult prea aproape de pamint… Incerc sa aud sunetul fulguitului. Incerc sa discern necesitatea intelegerii acestei comunicari apartinind cerului si pamintului… Chiar in ziua in care s-a dezlantuit dihonia viscolelor, am facut un drum spre Vintul de Jos, judetul Alba. Trebuia imperios sa merg pina intr-acolo. Ceva legat de serviciul meu, m-a trimis. Drumul pe valea Oltului a fost ingrozitor de obositor, de secatuitor… Fiecare kilometru parcurs mi-a mincat energia, in asa fel incit la intoarcere, vlaguit si pustiit, am mincat ceva si m-am dat patului pentru odihna si impacare… La televizor am vazut grozavia ce se desfasura vessel in sudul tarii… Sentimentele s-au scuturat. Iluzia echilibrelor precare, mi-au inundat fiecare coltisor de traire, fiecare bucatica de dorinta neinteleasa…

In Bucuresti, mitingul din Piata Universitatii, continua sa-si scandeze nemultumirea, sfichiuind obrajii livizi ai unei puteri livide si indolente… Viscol amestecat cu lozinci scandate pina la lacrimi inghetate pe obrajii amaritilor din piata iluziilor calcate in picioare…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

Ca de obicei, un obicei nascut de cind m-am repatriat, din santierul italian, in fiecare dimineata , dupa cum bine stii, ma duc sa imi beau cafeaua la magazinasul din coltul cartierului uitat de lume… Si astazi, fara exceptie, am coborit cele citeva trepte ( locuiesc la parter ) din fata picioarelor si m-am indreptat catre magazinas..

Aseara ningea. Cind mi-am scos masina la plimbarea de seara, ningea chiar taricel…

Acum, dimineata zapada, se potolise din scoborirea din cer..

Am simtit in jurul meu, in aerul diminetii o atmosfera patriarhala…Tot aerul se simtea linistit, un pic, chiar ocrotitor…Ocrotitor fata de cine?…Fata de oameni, si animale…

 

In cartier la noi salasluiesc o gramada de ciini fara stapin…Amaritii sortilor…Oamenii sint si ei amaritii sortilor romane de astazi…

Dimineata m-am trezit inaintea Verrei, sau asa cred…Nu stiu. Cert este ca astazi, pentru prima oara de cind traiesc cu Verra, eu am fost acela care si-a trimis primul gind…

Dar primul meu gind s-a intersectat vertiginos cu primul gind al Verrei…

Ne-am scris si trimis gindurile in acelasi timp…

De foarte multe ori gindurile noastre se intilnesc undeva pe la jumatatea distantei dintre Bucuresti si Xanthi…

Noaptea a trecut de mine prin mine ciudata, nevorbindu-mi, ci doar plimbindu-ma printr-o ceata de cearta amestecata cu un adinc sentiment de uitare pe care il doresc cit mai virtos… Se facea ca m-am certat cu toata fosta mea familie…Dimineata i-am povestit Verrei, tarasenia, si Verra, m-a linistit spunindu-mi ca am trait o contrabalansare a subconstientului, ca intr-o stare de aparare impotriva neuitarii…Pentru ca eu, chiar vreau sa uit toata viata pe care am impartasit-o atita amar de ani cu niste oameni profund straini ( definitie data de Verra, pe care o inteleg si o accept si eu….)…

Nici acum nu-mi revin de intoarcerea spectaculoasa pe care a suferit-o viata mea, tocmai in momentul in care ma consideram iremediabil pierdut…

Am recunoscut-o pe Verra, fata-femeie, acum, care mi-a schimbat viata in si din liceu…Nu am putut s-o uit 40 de ani…

Dar cine se gindea, vreodata ca la un moment dat, ne vom imbratisa, cu vieti aproape identice si vom ramine imbratisati, jurindu-ne iubire, inteleger si credinta pina la moarte…

Nu-mi vine sa cred…Mintea imi dicteaza clar…si ma indruma, clar, dar sufletul este acela caruia nu-i vine sa creada…

Una peste alta, crede , nu crede, ii vine sa creada, nu-i vine sa creada, eu si Verra traim deja impreuna de aproape 30 de zile…

30 de zile pline ca 30 de ani paminteni…

Iubindu-ne nepamintean, timpii nostrii se masoare in unitati temporale extrapamintene…

30 de zile ca 30 de ani…si asta numai pina acum…astazi cind scriu aceste rinduri…

Imi vine sa definesc starea care ma leviteaza atent cu grija in felul descris mai jos, dupa cum urmeaza:

Cu Verra, Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta…

Am citit o povestioara scrisa de Vera, iubita mea. M-a impresionat stilul simplu si concret de a povesti, ceva aduceri-aminte din inceputurile adolescentei sale sincere… Adolescenta, aceasta frumoasa parte a vietii noastre. Sintem destui inlantuiti in lacate nevazute care ne leaga si ne cunosc intr-o sarabanda a trairii vietii in coordonate usoare, fine, respectuoase… I-am transmis parerea mea despre lucrarea sa si la rindu-mi am primit rinduri acoperitoare pentru scrisoarea mea… Tot Timpul imi place sa comunic cu Verra, cu sufletul ei, cu puterea ei de fata – femeie…Acest aspect imi face bine si ma destinde molcom, inspre reechilibrare interioara… Cind pot raspund imediat. Spun , cind pot in sensul simtirii nevoii de a comunica immediat si necesar pe momentul respectiv…

Alteori, raspund la o distanta de citeva ore. Niciodata nu depasesc doua – trei ore… Nici nu as putea. Mecanismul relatiei noastre determina declicul pentru savirsirea raspunsului…

Feminitatea Verrei, transpira curat printre rindurile povestirii…Atrage, imbratiseaza, inlantuieste, saruta privirile citittorului. Imi place. Imi place foarte mult. Si de ce gindurile mele interzise nu s-ar scurge in afara sistemului meu nervos, parcurgind etapa dupa etapa trepte in devenirea spre absolutie… De ce oare, paralele inegale imi brazdeaza fata privirii si ma lasa – ce-i drept uneori – obosit, stors de vlaga cea mai curate de care sint capabil a o genera…

Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta… Imi simt trupul acoperit de ierburi demult interzise…

Imi iau medicamentele de dimineata, cu multa apa rece. Dar imediat dupa ce le iau ramin intins pe ginduri mute, parca nemultumit de efectul lor… Parca nemultumit, parca secatuit de efecte peste efecte de stari peste stari… De tristete acoperita cu muschi de padure verde adincitha… Zilele trec una dupa alta nebanuite, debagate in seama…

Ma simt si nu mai sint singur, diferit de toata lumea din jurul meu… Fara vorbe, si fapte, fara respiratii ude, fara sperante desarte, fara perspective marunte… Ma simt si sint doar singur cu trupul acoperit de ierburi interzise… Imi vine sa plec de acasa… Imi vine sa plec, fara sa intorc capul, fara sa imi plec privirea, fara remuscari si fara regrete inutile…

Imi simt trupul acoperit de ierburi ude si interzise definitiv…

Vineri, 11 noiembrie 2011

Ora 9:57:56 AM GMT

Bucuresti

SINGURA mea realitate…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

DE VORBA cu DEPRESIA…

Simbata, 09 martie 2012

Ora 10:16:28 AM , GMT

Alba Iulia

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa… Astept sa invat sa vorbesc cu DEPRESIA…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in mijlocul iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit inspre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Si ninge neostoit, ninge a inceput de vesnicie. Ninge ca-ntr-un desen, imaginat, fara linii si frontiere, fara amintiri, fara definitii, fara culoare… Niciodata nu a nins atit de profound cum ninge astazi, in izolarea obligata in care traiesc. Direct de afara, direct dinlauntrul inaltimii cerului ninge contemporan, ninge definitiv…

De luni bune ma simt obosit peste masura. Obosit pe de-a-ntregul fiintei… Lupt din rasputeri, lupt nervos, lupt pina dincolo de extenuare cu aceasta perfida stare care m-a impresurat de mai bine de sapte luni de zile… Partea cea mai proasta este aceea ca nu inteleg, cine s-a infiltrat in subconstientul meu. Cine anume. Cum arata?… Si de ce a avut nevoie de inlauntrul meu pentru a-si duce pe mai departe fiintarea… proprie.

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge… iar eu nu ma mai opresc sa-mi sfarim mintile, incercind sa ascult sunetul DEPRESIEI, care nu se mai satura sa ma tina intr-un frig primordial… zimbind inghetat…