Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

Vineri, 06 mai 2011

Ora 08:21:24 AM GMT

Bucuresti…

DACA AR FI SA RENUNT LA GINDURI…

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Coboram din pat adormit, dar sufletul imi raminea in continuare sa se odihneasca. Sufletul meu nu simtea nevoia sa bea apa rece sau sa fumeze. Obligatoriu ma duceam spre geam sa vad daca mai ploua. Si ma linisteam vazind rotocoalele de apa tulburata in baltoacele din fata blocului… Zgomotul produs de caderea picurilor de ploaie imi linisteau sufletul involburat de ani si ani de nelinisti, de ani si ani de dureri surde de care nu mai scapam, cuprins fiind ca intr-un carusel dement de ghinion amestecat cu ulei ars de motor diesel… Am ramas tributar placerii ploii, demult, de pe vremea copilariei petrecute la Sibiu…peste care nu pot trece cu nici un gind. Daca ar fi sa renunt la gindurile ploii, atunci mi-as produce un rau incomensurabil, un rau primordiala de uscaciune si regrate eterne…

Nu vreau si nu pot sa renunt la ginduri. Ele imi sint singurele confidente confiate cinstit… Ma apuca de mina dreapta si ma trec strazile imaginare ale copilariei trecute dar nu uitate…Servici nu mai am. Postul meu s-a desfintat in decembrie – anul trecut – si imi este tare greu sa innebunesc singur in casa, intre patru pereti, urmarind cum cade ploaia pe pamint… Urmarind sa cada cit mai completa, cit mai frumoasa si mai melancolica… As incepe sa citesc o carte. Dar nu am stare. As incepe sa scriu ceva din amintire, dar – de asemenea – nu am stare. Singura stare care a ramas lipita de mine este aceea de a nu renunta la ginduri… De a nu renunta la a ma mai gindi, la a emotiona propriile-mi simturi si trairi…

Daca ar fi sa renunt la ginduri… inseamna ca as incepe sa renunt la mine… Si nu vreau asta… Nu vreau deloc… Nu sint inca pregatit..

Ploaia s-a oprit azi noapte. S-a oprit incetul cu incetul… Parca nici nu am auzit-o cind nu a mai plouat. Da, Ploaia nu a mai plouat deloc… A ramas pamintul umed, reavan in urma ei, respirind un aer curat de dimineata rece de primavara de inceput… M-am tot trezit in cursul noptii. Ba pentru a merge la bucatarie sa beau apa rece, ba pentru a mai fuma cite o tigara… La un moment dat m-am trezit si pentru o cafea. Cred ca era trei si jumatate…

Cum as putea?…

Marti, 06 decembrie 2011

Ora, 09:12:31 AM, GMT

Alba Iulia

Cum as putea sa te uit?… Cum?.. Imi curgi toata prin singe si idee, prin nervi si creier, prin oase si carne… Cum as putea sa te uit?… Chiar si pentru o clipa…Cum?… Cine ne cunoaste?… Cine ne banuieste, de impletire si sintagma?…Cum as putea sa te uit?… Cum as putea sa-mi reglez tensiunea care mi-o ia razna ori de cite ori mi te readuc in fata ochilor mintii… Cum?… Si de departe sentimentele mele fierb la un foc aprig si marunt, rosu si fierbinte, impetuos si sfredelitor… Putina aducere aminte ma indreapta catre imaginea ta nestiuta de nimeni, nebanuita si atit de aproape de inima mea care te cheama la ea in fiecare noapte, in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare dimineata devreme… netrezit si inca adormit in bratele tale moi, sub privirea ta umeda, aproape de trupul tau, aproape de pielea ta, aproape de sinii tai mari cu sfircuri explodate intr-o erectie fara de descriere…

Cum as putea sa te uit, vreodata?… Cum?… Si din adincul trairilor mele nepermise, interzise, si uneori fara de control, ma reintorc din nou, si din nou la respiratie ta calda, la respiratia ta limpede, la respiratia ta auzita si neauzita, doar de mine simtita, doar de mine dorita… Cum as putea?… Chiar si numele ti l-am uitat, si de unde ai aparut am uitat, si ce viata ai trait pina sa ma cunosti, am uitat… si culoare primei tale rochii, am uitat-o… Doar pe tine te tin minte si de ador, flamind dupa mingiierile tale, dupa sarutarile tale, dupa ochii tai, dupa impletirea ta, dupa mirosul tau… Cum as putea sa te uit vreodata??… 

Si cobor intr-o mare de sarutari de la gitul tau, inspre pintece si genunchi, spre gleznele tale fine… si cobor excitindu-mi simturile ca pentru o uriasa si splendida explozie… ca pentru o ultima rasuflare… Mi-e gindul acolo unde miinile tale se intind acoperindu-ma, iubindu-ma… Mi-e gindul si dorul laolalta adunate si rasfirate peste tot trupul tau, doar de mine inteles, doar de mine iubit, doar de mine patruns… Naiada, nereida si oceanida in acelasi timp… Si spuma emotiei, firesti ma scufunda in tine, tot mai adinc si mai dureros, tot mai aprins, tot mai distins si mai necesar… 

Nu am cum sa te uit… Cum as putea?…

SINGURATATEA ca Ultima OFRANDA…

Miercuri 09 iunie 2010

Ora 9:10:24 AM GMT

Bucuresti

Ne-a fost data Singuratatea, ca ultima ofranda din partea cerului… in completare la puternicele nestiinte si neintelegeri legate de rostul nostru pe acest pamint… Neintelegind ce anume cautam aici, am ajuns sa ne chinuim cumplit de uscat…

Nimeni, practic cu nimeni nu mai comunica viu, umed… Chiar si sporadica comunicare purtata prin semne si gesturi, ori gemete abia percepute nu mai poate tine loc unei comunicari viguroase, sanatoase…

Eu am prins-o cindva dinspre inceputurile vietii, atunci cind oamenii orinduiti in alte forme sociale, cu definitie politica – chiar si utopica – invatau sa traiasca unii cu ceilalti, indrumati cu sirguinta si chiar aplecare de dascali parca formati anume in scoli umane… Aducerea – aminte mi-a incrustat in subconstient slabiciunea folosirii comunicarii ca pe o pirghie mai mult decit necesara… Si chiar slabiciune a ramas pina in zilele de pe urma…

Comunic, fara nici un fel de ecou… Comunic, uneori, chiar fara sa ma aud…ca sa nu mai vorbesc de cei carora ma adresez… care nu au auzit nimic, niciodata… De aici m-am obisnuit sa nu mai mai simt singur, chiar si atunci cind pornirile mele nu-si regaseau corespondentul in nici o manifestare exterioara… Fara sa-mi sacrific trairile am continuat sa ma regasesc in sinea-mi proprie, tacut si chiar multumit de reusita… La urma urmei la ce bun sa mai vorbesc in pustiu?… Incetul cu incetul o sa invat sa ma aud si poate mai tirziu, chiar sa ma inteleg…

Merita efortul, aceasta credinta…

Iar SINGURATATEA, ca Ultima Ofranda, m-am hotarit s-o inapoiez cerului, multumindu-i frumos, pentru gest…

Luni, 10 octombrie 2011

Ora: 9.34.44 GMT

Bucuresti

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Apoi, linistit imi incep activitatea cotidiana. Speculatia legata de libertate, nu ma mai deranjeaza deloc. Nu mai iau in calcul cum as fi trait daca eram liber. Nu-mi omor imaginatia, visind aiurea. Pentru ca in Romania, toti ne-am obisnuit sa traim incatusati. Si asta nu ne mai deranjeaza de fel… Doar pe timpul noptii, visele induse de dorinti vechi, ma elibereaza pret de citeva ore…si atit… Vad si citesc, semeni de ai mei, care in sminteala incapatinarii pledeaza pentru frumusetea unei libertati imaginate… Nu cred in ea. Nu cred ca noi, ca generatie mai putem fi liberi vreodata. Nu avem de unde sa ne scoatem libertatea, macar asa putin, pentru parfumarea sufletului, fiecaruia dintre noi… De amagit, in schimb ne amagim copios si frenetic. Ne otravim trairile, sperind intr-un viitor incert si uscat…  Eu stiu ca; ” Speranta este otrava sufletului”… si atunci nu mai sper…

Doar doresc. Doresc sa-mi gasesc puterea de a ma elibera odata, vreodata de obiceiul acesta inlantuit, parca tot mai strins si mai strins… in jurul constiintei. Doresc. Si astept. Si iar doresc ca ziua de miine sa fie diferita de cea de astazi… Doresc…

Ne-am lasat istoria si vietile pe miinile unor calai… Si am facut-o cu indiferenta condamnatilor pe viata.

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula, strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Mi-e gura iasca, sufletul cernit  si incheietura miini drepte plumbuita-n neputinta unui destin strain…

Iar este dimineata. Si este dimineata de toamna… Intotdeauna mi-au placut toamnele… Anotimpul frunzelor plecate sau pregatite pentru plecarea spre alte zari de cer inflacarat… Racoarea aerului, respiratia plina de roua, iarba uda si pamintul, imi construiesc in suflet trepte de viata din ce in ce mai frumoase si mai linistitoare… Soarele rasare dintr-un alt punct fuga al cerului si apune mai devreme dupa ce a strabatut pe bolta cerului un arc de cerc linistit si curat…

Toamna incep sa retraiesc viata de acolo de unde am lasat-o cu un an in urma… Desi sint nascut la inceput de primavara, toamna este anotimpul renasterii mele perpetue… Tremurat, gindul mi se asterne pe hirtie, putin confuz, dar niciodata neclar… Azi noapte am visat profund si continuu… Povesti bizare intr-o alegorie completa… Obsesii revenite de peste felii de timp trait, apus, dar nu ingropat… Tot subconstientul meu vibreaza emotional intr-o simfonie care ma tine intr-un soi de viata retraita si retraita pina la invatare si obisnuinta…

Iar este dimineata. Si este dimineata de toamna… Intotdeauna mi-au placut toamnele… Anotimpul frunzelor plecate sau pregatite pentru plecarea spre alte zari de cer inflacarat… Racoarea aerului, respiratia plina de roua, iarba uda si pamintul, imi construiesc in suflet trepte de viata din ce in ce mai frumoase si mai linistitoare… Soarele rasare dintr-un alt punct fuga al cerului si apune mai devreme dupa ce a strabatut pe bolta cerului un arc de cerc linistit si curat…

In fiecare dimineata ma plec si sarut pamintul pe care calc umil, atent sa nu tulbur linistea aburului in care m-am obisnuit sa traiesc departe de ochii si respiratia urit mirositoare a lumilor noastre profund primitive, profund respingatoare…

Iar este dimineata. Si este dimineata de toamna… Intotdeauna mi-au placut toamnele… Anotimpul frunzelor plecate sau pregatite pentru plecarea spre alte zari de cer inflacarat… 

POEMUL GRAPHIK – Elena UDREA calarind un cal de lemn…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

NELINISTI INEXPLICABILE…

Andrei D.MITUCA

Pe Andrei l-am cunoscut acum aproape 50 de ani. 50 de ani. O jumatate de secol involburat. Practic l-am cunoscut in secolul trecut… Cintarind lucrurile dupa aprecierea timpului adunat in doua masuri inegale, gindesc ca-l cunosc de aproape 100 de ani. Ciudata abordare. Dar asa simt si asa o astern pe hirtie…

Un tip inalt, chiar lung de aproape doi metri inaltime, avind o fizionomie slavono-celta si o tinuta dreapta cu picioare drepte, miini si trunchi drept. Constructia fetei am perceput-o echilibrata destul de corect din punct de vedere geometric. Nasul potrivit, gura suficienta pentru cuvintele pe care simtea nevoia sa le lase in afara fiintei sale, nasul calibrat uniform, ochii bucurindu-se de o lumina inteligenta. Ochii lui Andrei iluminau inteligent. Dar pe de alta parte nici nu-ti dadeau voie sa treci peste granita expresiei lor pentru a accede la interioarul gindurilor sale… Gindurile lui Andrei, ii apartineau in totalitate iar el avea de grija ca integritatea lor sa nu fie stirbita de nimeni fara a-si da – in prealabil – acceptul introspectiei…

Nimeni nu putea sa-i patrunda tarimul gindurilor fara o aprobare de comun acord acceptata intre ; privire, intelegere, sensul si necesitatea informatiei, mimica fetei, pozitia miinilor si mai ales pozitia aplecarii capului… Pentru ca, pentru Andrei, aplecarea capului are o semnificatie deosebita. Fara un motiv foarte serios, Andrei nu-si apleaca privirea capului niciodata… Densitatea trairilor pe centimetru patrat de emotie cerebrala ii determina pozitia privirii, care la rindul ei, ii coordona foarte clar pozitia capului la o anumita situatie data clar… In afara claritatii, Andrei nu lasa sa fie tradat de nici o reactie perceptibila senzorilor din exterior. De obicei senzorii erau oamenii din preajma lui Andrei. Andrei asa se obisnuise sa-i discearna… Unul cite unul, de diferite culori, forme sau sentimente…

Trecind anii Andrei s-a redesenat – nu fara efort – intr-o Lume numai a lui si pe care cu de la sine decizie si puterea si-a botezat-o; Lumea lui Andrei D.MITUCA, dupa nomenclatorul de evidenta militara, pastrindu-si Initiala numelui tatalui D. bine postata intre cele doua semne, adica Andrei si MITUCA… Intii, aceasta lumea a aparut in planurile menthale foarte strict ordonate in cazarma sistemului sau nervos. Capacitatea de a percepe constient si simultan doua sau chiar mai multe planuri perfect vizibile, perfect conturate in timp ce urmareste un singur plan direct palpabil si din imediata sa apropiere, l-a incurajat sa-si construiasca in aceeasi unitate de timp uman, mai multe perceptii care la rindul lor coordonau intr-o ordine numai de Andrei inteleasa , mesajele si simbolurile celor vazute, celor simtite si chiar traite aievea… Asa s-a nascut comunicarea lui Andrei cu Lumea Exterioara. Aceasta comunicare si-a construit propriul limbaj, dupa un propriu alfabet al Intelegerii Exteriorului de Sine.

Exteriorul de Sine insemna pentru Andrei o imensa Plansetha Pur Menthala pe care isi construia Ideile si viziunile planurilor Ideatice care il chinuiau, cerindu-si eliberarea. Planurile Ideatice isi cereau dreptul la viata, dreptul la afirmare, dreptul la fiintare…dreptul la exprimare. De aceea acest Exterior este foarte Important pentru Andrei si Nelinistea Sa… Momentele de liniste erau cele care il oboseau peste masura, obligindu-l la repausuri din ce in ce mai scurte si uneori chiar obositoare…

Ciclu dupa ciclu, ideile i se revarsau din creier inspre lumina ochilor care dupa o scurta prelucrare mediana determinau Thema care trebuia sa fie pusa pe plansetha, in momente imediate. Rabdarea peste masura l-a ajutat sa nu se nelinisteasca atunci cind anumite theme intirziau sa-si definitiveze Metafoara. Pentru ca Ideogramele lui Andrei deveneau dupa preluarea contactului dual, semne care incepeau sa-si traiasca propria Identitate de sine statatoare… Alambicata explicatie. Dar mai simplist de atit nu am reusit niciodata sa-i inteleg rostul desenelor… Ori de cite ori am incercat sa stau de vorba cu Andrei pe marginea acestei teme, rezultatele discutiilor imi inchideau si mai mult puterea de intelegere… Cu acceptarea ma descurcam. Cu intelegerea stateam mai prost… Obsesiv, bolnav de obsesiv incercam sa-i patrund sensurile… Ma loveam inexorabil de duritatea marginilor planurilor mele ideatice…

Planurile lui Andrei au acea moliciune catifelata, veche, atragatoare, inexplicabila, inefabila care te imbie spre intinderile nesfirsite ale visarilor dulci si linistitoare. Daca thema tratata era contondenta, atunci si perceptia privitorului din exterior taie foarte fin lumina privirii generind in traire o anumita stare de neliniste inexplicabila. Nelinistile inexplicabile sint cele mai periculoase. Nu stii la ce anume sa te astepti incapatinindu-te sa le patrunzi… Te obosesc… Simti ca te risipesc fara putinta de readunare rapida, care sa nu lase urma in subconstientul tau…

Putini sint aceia care s-au incumetat sa treaca pragurile tarimului Lumii lui Andrei… Dar aproape fara exceptie, toti acestia, au acceptat sa se aseze la plansetha sa de lucru, tacuti pastrindu-si trairile interioare numai pentru sinea personala… Semnele de apropiere i-au ajutat sa patrunda limbajul si chiar sa faca schimb de impresii si pareri solide… Credintele, i-au ajutat mai apoi sa-si dea friu liber instinctelor in incercarea de a se cufunda cu luarea aminte cuvenite  in Intelegere… Semne de Apropiere si Semne de Intelegere cele doua coordonate majore apartinind Lumii lui Andrei…

Andrei nu deseneaza, desi el isi denumeste fantasmele drept Ideograme. Ideograme?… Adica Idei turnate in forme?… poate ca are dreptate. Ideile lui, viziunile lui sint turnate in milioane de forme cunoscute dar si forme nemaiintilnite… Pentru ca Ideile sint strins legate de Simturile sale. Iar simturile de sistemul lui nervos care la rindu-i legat de Univers. Adica nu este legat de pamint, prin nimic…  Pe pamint doar calca atunci cind este nevoit sa se deplaseze intr-o anumita directie.

Nasterea Ideogramelor s-a petrecut cindva demult, poate chiar inainte de nasterea biologica a lui Andrei. Cert este ca s-a trezit cu ele in Subconstient, si-a constientizat nevoia de a le exterioriza iar acum le ordoneaza eliberindu-le in functie de trairile sale emotionale… Trebuie sa fie doar foarte atent sa nu se infunde canalul de eliberare. O astfel de situatie ar deveni dramatica… dar Andrei nu se gindeste la ce este rau. Andrei visleste increzator inspre Eliberarea proprie… Are mare nevoie sa se elibereze… Si pentru asta triaza cu cea mai profunda atentie ordinea desavirsirii Ideilor cu care a fost inzestrat… Malul spre care se indreapta Andrei, nu-l cunosc dar simt ca Andrei il cunoaste si este chiar familiarizat cu forma lui si chiar cu vegetatia bizara care-l populeaza… Malul, Tarmul, Tarimul… toate au o rezonanta aparte in eforturile lui Andrei…

Intr-un sfirsit de tirziu de un albastru abisal am inteles Insomniile lui Andrei D.MITUCA… Nelinistea de a nu reusi sa-si definitiveze in termen strict biologic Luntrea Salvarii sale Interioare ii devoreaza noptile una dupa alta, cu placerea sadica a unui PATRIARH DEMENT si TOMNATIC…

Insomniile lui Andrei D.MITUCA… demultiplicindu-se se transforma in Lumile lui Andrei , care la rindul lor construiesc febril LUNTREA lui Andrei D.MITUCA, luntre pe care Andrei o impartaseste cu o mare seninatate  tuturor celor care vor sa-si salveze Interioarele Intime, atit de pretioase…

M-am trezit din taria noptii. Aerul de afara este linistit, sta sa atirne deasupra pamintului umed, prietenos si intelegator… Aseara plouase nitel. Dar plouase bine. Cu seriozitate. Chiar inainte de a intra in casa am zabovit pe bancuta din fata scarii blocului fumind aleator… Ploaia a primenit aerul de afara si odata cu el a improspatat si miresmele crude ale inceputului de primavara proaspata… Toata fiinta mea respira veselia primenirii aerului prieten… Ciinii razletiti ai cartierului isi cautau de lucru alergindu-se, hirjonindu-se copilareste… Cite o latratura auzita mai demult si de Panait Istrati, mai sfichiuia tacerea serii lasate greu peste cartier… Veselia ciinilor s-a transmis si la mine, inveselindu-ma… Printre picurii firavi de ploaie si fum de tigara fumata militar, perceptia mea de om bun s-a aflat la mare intelegere cu atmosfera umeda si prietenoasa de afara…

M-am trezit in taria noptii de primavara. Si nu am mai putut dormi de fel. Atunci am hotarit sa-mi scriu articolul cu si despre ploaia de cu seara intimplata… Duapa ploaia, a ramas doar aerul curat si limpede, aerul intelegator si intelept al jumatatii primaverii… Luna aprilie se savirsea cuminte asa cum o facuse de zeci de ani incoace… Iar sufletul meu se bucura, de intelegerea si comunicarea cu ploaia, asa cum o mai facuse de atitea ori… In suflet?…Doar liniste si multumire greu de descris, greu de acceptat, greu de impartasit… Pe dinafara, preliniste. Inlauntrul, multumirea de sine… Faptul nemarunt al acceptarii destinului asa cum el se deseneaza doar pentru cei intelegatori…si umili…

In dar, ca dar doar apa de ploaie ma mai inveleste cuvincios, atent, cu masura… Ii ramin profund dator si ii intorc atentia, cu o plecaciune smerita…