Miercuri, 16 octombrie 2013

Ora 09:06:19 AM, GMT

Xanthi, GRECIA

80 de texte…

Dimineata a inceput cuminte. Cu cafea, ceata, tigari abundente…dealuri mustind a apa pura… Am hranit unul dintre cei doi catei care s-au lipit de mine aici in Xanthi.. Pe cel mai murdar catel din lume.. Mi-a multumit scuturindu-si coada… Mi-a multumit si din privire.. Acea privire care nu incape in nici o formula de exprimare, de nici un fel…

Dimineata a inceput cuminte..

Din gind in gind revin obsedat de urmatoarea expunere… Ingemanarea dintre Ignoranta si cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… Iar noi nu-I tratam deloc… ca si cum nu ar exista. Noi nu avem morti. Sintem numai vii cu totii…

Ingimfarea cu care ne petrecem chiuind zilele si noptile ni se trage dintr-o aroganta cu care ne tratam propriile vieti imbicsite de ispite si nevoi care mai de care mai stupide si mai lenese. Spun lenese pentru ca nu am invatat de la viata ca totul este cumplit de trecator si de fara de valoare… Adevarata valoare inseamna san e respectam unii pe ceilalti, san e iubim aproapele si departele, sa fim buni, ieratatori, umili si cu frica de Dumnezeu… Ingemanarea dintre ignoranta si cunoastere… Am ajuns sa nu fim in stare san e cunoastem indeaproape… Iubirea?… Un cuvint lipsit de profunzime si traire… Singurele noastre proecupari: banii si viata desarta…Viata adunata in saci de bani si bunuri fara nici o valoare… Nu am invatat ca ploile ne spala de tot si de toate…Dar nu am invatat sa respectam ploaia, pentru ca vine de sus, din cer, de la El…

Ingemanarea dintre Ignoranta si Cunoastere… dintre Salbaticie si Cultura… Totul incepe de la demnitatea cu care ne tratam mortii… cu care ne tratam mortii…

Inutilitatea zbaterilor noastre marunte. Ohh!, dar cit de marunte. Si ochii inchisi ai unei constiinte zdrentuite, de care nun e mai pasa deloc… Ne calcam in picioare pentru NIMIC, pentru NIMICUL cel mai profund…pentru bani si avere, de care ne vom desparti fara sa fim intrebati de nimeni… Imi pling drmul si intelegerea care ma biciuieste nemilos peste perceptie si adevar… Un adevar simplu si frumos ca un rasarit de soare vesel… Continui sa cred ca simplitatea sincera a gindirii normale nu ne este harazita, nu ne este daruita in orinduirea asta sociala… Poate intr-alta…Poate… Poate dup ace nu va mai exista politica cu doar contemplare… Doar contemplare…

Scrisul si concentrarea atentiei, imi oboseste peste masura perceptia… Revin si-mi spun: “Traiesc piruethe inlantuithe. Traiesc din dor in dor, din amintire in amintire. Traiesc, parca, neasteptind nimic sa se mai petreaca… Fibra sufletului imi este incremenita intr-o stare de intepeneala, fosta cindva umeda… Peste toate sentimentele si emotiile exercitate, piruethele inlantuithe imi maninca ultimile fire de energie si speranta… Nu mai sper nimic, pentru ca nimic nu se mai poate schimba in lumea noastra intunecata… Fara zimbete, fara incredere, fara apasare, imi sorb zilele, gri, de toamna gri… ceasca dupa ceasca… Cine mai crede sincer in propriul destin?… cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?… Cine?…”

Imi dau seama tirziu… Textul acesta poarta ordinea si disciplina numarului 80…

Cine mai are nevoie de echilibrul comunicarii?…

Cine?…

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

SECTIUNEA 18_”RUINE de TIMPH”_Alegoria Graphika_”Bijuteriile Nebunului”_Miinile i se misca, buzele i se misca …

DE VORBA cu DEPRESIA…

Simbata, 09 martie 2012

Ora 10:16:28 AM , GMT

Alba Iulia

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa… Astept sa invat sa vorbesc cu DEPRESIA…

Intoarcerea la primele senzatii de rece, dar si la sentimentele cuibarite in adincul inimii, acum in mijlocul iernii, ma scufunda nemilos intr-o traire de regres si parere de rau… Imi petrec mai tot timpul gindindu-ma la ultimii mei ani, traiti intr-o nebunie alba, de spital… Iuresul aducerilor-aminte, seamana cu sulurile albe de zapada nemiloasa ce-a acoperit fara regrete pamint si oameni… Nu ne trebuia,acum, chinul ingroparii in alb. Nu aveam nevoie de el. Nu ne lipsea. Asa cum nu ne lipsea nici deznadejdea turnarii in forme unice de christal inghetat a sufletelor noastre chinuite… Imi este frig, numai gindindu-ma la intinderea nesfirsita a iernii ce ne-a acoperit… De parca, toate lucrurile mergeau bine, si ca o schimbare de ton si mers, simfonia suierata a ninsorii venea sa ne completeze durerea nemarginita a singuratatilor neimpartasite… Naluci in glugi albe vin de nicaieri si se duc smintit inspre nicaieri… se duc invirtindu-se ametitor, dansind extravagant, delirant… obsedant…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Nu cred in minuni. Cred in puterea rabdarii. Cred in puterea intelegerii sincere, profunde si albe. Exista intelegeri gri, asa cum exista intelegeri necerte de culori incerte… Asa cum albul a acoperit toata puterea intelegerii ochilor mei, tot asa fire solide de nemultumire imi curenteaza perceptiile din ce in ce mai obosite… De mult timp nu am mai avut stare sa scriu. Demult nu mi-am mai gasit energiile pentru a desena, pentru a ma exprima graphic… Ori toate aceste renuntari, adunate la un loc, mi-au generat nemultumiri si mai mari, nelinisti si mai profunde… Ma caut si nu ma regasesc. Ma caut intr-un zadar din afara puterii rabdarii. Ma caut febril, ma caut ascuns… Imi caut albul personal… Nu cred in minuni, asa cum nu cred in facil…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge…

Si ninge neostoit, ninge a inceput de vesnicie. Ninge ca-ntr-un desen, imaginat, fara linii si frontiere, fara amintiri, fara definitii, fara culoare… Niciodata nu a nins atit de profound cum ninge astazi, in izolarea obligata in care traiesc. Direct de afara, direct dinlauntrul inaltimii cerului ninge contemporan, ninge definitiv…

De luni bune ma simt obosit peste masura. Obosit pe de-a-ntregul fiintei… Lupt din rasputeri, lupt nervos, lupt pina dincolo de extenuare cu aceasta perfida stare care m-a impresurat de mai bine de sapte luni de zile… Partea cea mai proasta este aceea ca nu inteleg, cine s-a infiltrat in subconstientul meu. Cine anume. Cum arata?… Si de ce a avut nevoie de inlauntrul meu pentru a-si duce pe mai departe fiintarea… proprie.

Si astept. Astept sa-mi continui viata, cit de cit in coordonate firesti, normale… Viata mea, s-a frint dureros, independent de vointa-mi proprie, neintrebindu-ma nici un moment daca sint pregatit sa mi-o intrerup, sa mi-o desir… Si astept invatind sa-mi construiesc asteptarile pas cu pas, clipa cu clipa…

Sentimentele reci de iarna nu ma parasesc nici macar pentru o clipa… Sentimentele traiesc impreuna cu gindirea si emotia laolalta… Din cind in cind, ma opresc sa-mi adun echilibrele ravasite ca inaintea unui drum anevoios, dar necesar… Tresar, deschid si inchid geamurile trairilor… Astept indreptarea vremii si a vremurilor… Betia asteptarilor care nu se vor preda niciodata… Betia depresiei asteptarilor demulte, demulte…Am o stare de ameteala neplacuta, de ceata rece ce-mi invaluie simturile, pornirile, miscarea generala… Capul imi este greu, gesturile, de plumb… Senzatia stranie de cufundare si inot prin miere de albine, demultiplicarea sentimentelor si a perceptiei realitatii care ma inconjoara… Oboseala cronica, nemultumire perpetua, frinturi de aduceri-aminte… imagini sparte…toate ma agreseaza chinezeste, tacut, dureros de perceptibil, dureros de acut, dureros de zilnic… Rar, rar de tot, normalul cu care sint obisnuit mai trece prin interiorul obosit… Trece simplu… Pleaca simplu…

Ninge. Ninge marunt si rece. Ninge din suflet in suflet. Si parca imi pare rau, ca nu incep sa ning si eu, tot asa, marunt si rece… Ninge… Ninge… iar eu nu ma mai opresc sa-mi sfarim mintile, incercind sa ascult sunetul DEPRESIEI, care nu se mai satura sa ma tina intr-un frig primordial… zimbind inghetat…

Cînd se încredinţa de zădărnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravieţuise impasibil la şase atentate, luase obiceiul să-şi tîrîie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, îi ţiuiau urechile şi-l supăra hernia în zorii zilelor de iarnă, şi învăţase să-şi scoată şi să-şi pună pintenul de aur încurcîndu-şi curelele numai ca să cîştige timp în cursul audienţelor, bombănind ducă-se naibii cataramele astea făcute de meşterii din Flandra, nu-s bune de nimic, şi din mucalit şi vorbăreţ cum fusese pe cînd sufla sticlă la cuptorul părintelui său ajunse gînditor şi sumbru, neatent la ce i se spunea, scrutînd penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fără a răspunde vreodată la o întrebare înainte de a întreba la rîndu-i dar dumneata ce părere ai?, şi din trîntor şi parazit cum fusese pe vremea cînd vindea minuni se făcu trudnic de sîrguincios, călător neînduplecat, zgîrcit şi hrăpăreţ, mulţumindu-se să facă dragoste cu forţa şi să doarmă pe podea îmbrăcat, cu faţa în jos şi fără pernă, renunţînd la ifosele-i timpurii de identitate proprie şi la orice vocaţie moştenită în ce priveşte ambiţia strălu­cită de a fi pur şi simplu suflător de sticlă, şi înfrunta cele mai îngrozitoare riscuri ale puterii, aşezînd cea dintîi piatră acolo unde niciodată n-avea să se mai pună vreuna, tăind panglici inaugurale pe meleagurile duşmanilor şi îndurînd năruirea atîtor vise duse pe apa sîmbetei, înfrînîndu-şi atîtea suspine stîrnite de speranţe imposibile pe cînd încorona aproape fără să le atingă atît de multe şi atît de efemere şi de inaccesibile regine ale frumuseţii, căci se împăcase pe veci cu soarta ce-i hărăzise un destin care nu era al său, chiar dacă n-a făcut-o din lăcomie, nici din convingere, ci fiindcă el i-a schimbat existenţa dîndu-i slujba de impostor oficial pe viaţă, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe lună şi avantajul de a trăi ca un rege fără pacostea de a fi rege cu adevărat, ce-ţi poţi dori oare mai mult? 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

Cum as putea?…

Marti, 06 decembrie 2011

Ora, 09:12:31 AM, GMT

Alba Iulia

Cum as putea sa te uit?… Cum?.. Imi curgi toata prin singe si idee, prin nervi si creier, prin oase si carne… Cum as putea sa te uit?… Chiar si pentru o clipa…Cum?… Cine ne cunoaste?… Cine ne banuieste, de impletire si sintagma?…Cum as putea sa te uit?… Cum as putea sa-mi reglez tensiunea care mi-o ia razna ori de cite ori mi te readuc in fata ochilor mintii… Cum?… Si de departe sentimentele mele fierb la un foc aprig si marunt, rosu si fierbinte, impetuos si sfredelitor… Putina aducere aminte ma indreapta catre imaginea ta nestiuta de nimeni, nebanuita si atit de aproape de inima mea care te cheama la ea in fiecare noapte, in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare dimineata devreme… netrezit si inca adormit in bratele tale moi, sub privirea ta umeda, aproape de trupul tau, aproape de pielea ta, aproape de sinii tai mari cu sfircuri explodate intr-o erectie fara de descriere…

Cum as putea sa te uit, vreodata?… Cum?… Si din adincul trairilor mele nepermise, interzise, si uneori fara de control, ma reintorc din nou, si din nou la respiratie ta calda, la respiratia ta limpede, la respiratia ta auzita si neauzita, doar de mine simtita, doar de mine dorita… Cum as putea?… Chiar si numele ti l-am uitat, si de unde ai aparut am uitat, si ce viata ai trait pina sa ma cunosti, am uitat… si culoare primei tale rochii, am uitat-o… Doar pe tine te tin minte si de ador, flamind dupa mingiierile tale, dupa sarutarile tale, dupa ochii tai, dupa impletirea ta, dupa mirosul tau… Cum as putea sa te uit vreodata??… 

Si cobor intr-o mare de sarutari de la gitul tau, inspre pintece si genunchi, spre gleznele tale fine… si cobor excitindu-mi simturile ca pentru o uriasa si splendida explozie… ca pentru o ultima rasuflare… Mi-e gindul acolo unde miinile tale se intind acoperindu-ma, iubindu-ma… Mi-e gindul si dorul laolalta adunate si rasfirate peste tot trupul tau, doar de mine inteles, doar de mine iubit, doar de mine patruns… Naiada, nereida si oceanida in acelasi timp… Si spuma emotiei, firesti ma scufunda in tine, tot mai adinc si mai dureros, tot mai aprins, tot mai distins si mai necesar… 

Nu am cum sa te uit… Cum as putea?…

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…

Marti, 30 noiembrie 2011 ( ziua Sfintului Andrei…)

Ora, 08:49:50 AM, GMT

Sibiu

Tot mai dificil imi este sa-mi coordonez pornirile distructive. Cum as putea sa-mi tin mintile nealterate in miinile propriilor mele valori. Stari de ameteala cruda imi bintuie prin cotloanele simturilor si ma obosesc peste masura… Ori, oboseala aceasta, deloc linistitoare nu ma ajuta deloc sa vad mai limpede, sa simt mai covirsitor si mai atent… De multe ori ma aplec peste masura in directia delasarii totale. Imi las inima sa se cufunde intr-o stare de neliniste extraordinar de obositoare, extraordinar de nemiloasa… Arareori, atunci cind afara frigul incununeaza atmosfera, parca o pala firava de inceput de linistire imi da tircoale, ma acopera, ma atrage intr-o pirueta de speranta, intr-o aritmie specifica unui cord mult prea obosit de deznadejde, mult prea plictisit… Ori de cite ori, ametesc, imi aduc aminte de structura cristalului. Ori de cite ori ma simt doborit de singuratate, ma gindesc ce as putea face sa-mi tin Mintile in miini… De dincolo de asteptarea normala a revenirii la normal, o palida lumina imi tine respiratia in baierile unui echilibru precar… Starile de bine apar din ce in ce mai rar, pustiindu-mi caldura nervoasa, golindu-ma de bucuriile pe care mi le-am construit de-a lungul vietii… Pasesc ingindurat… Astept infrigurat… Imi ascut simturile si astept, pina la urma increzator in disparitia de la sine a raului nenecesar, a raului ca s-a cuibarit in poala unui destin de incercare…

Pina la urma, miinile mele imi tin mintile departe de oboseala, departe de incercari, pe care poate nu le-as putea trece… desi emotia imi controleaza starile reci, miinile sint in continuare in stricta coordonare cu obiceiul de a crede in sine, de a crede numai in sinea-mi sora…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Si impreuna cu MINTILE mele razletite , senzatiile de dezechilibru  se pierd ca si cum nu ar fi fost nicicind…

SCRISOARE catre Maria ORZATHA…

Joi, 28 mai 2011

ora: 12:13:37 AM GMT

Bucuresti

Asa este. In Rm Vilcea am fost prieten cu Radu si Sanda Manciulea, cei care stateau la parter in blocul acela de patru etaje din cartierul Ostroveni…

Mergeam la ei in invoiri, ascultam muzica la magnetofon si beam vodka, multa vodka…

Mai cintam si la chitara din creatiile mele de atunci… Ei mai aveau un coleg, care se numea Marius Titu…Multe amintiri ma leaga de cei trei. Erau detasati de laBrasov, si lucrau la ridicarea terasamentului caii ferate de pe valea Oltului…Au lucrat si la Voineasa… Din cite stiu eu, Radu Manciulea s-a stins din viata si asta demult, prin anii ’80… De Marius Titu nu mai stiu chiar nimic… Eu am trecut in rezerva la sfirsitul anului 1981, in luna octombrie. Pe 26 octombrie 1981, am trecut in rezerva iar la 31 octombrie 1981, se nastea baiatul meu, Bogdan… Ce repede au trecut anii…parca nici nu au fost …au trecut , au ramas amintirile si dulcele gust al timeretii spulberate in vint…

Inca de la terminarea scolii militare, am fost repartizat la o unitate militara in Bucuresti, cea la care facusem stagiul si unde spuneai tu ca ai venit odata sa ma vizitezi…

Ce demult s-au intimplat lucrurile acestea si parca ce aproape imi sint de constiinta realitatii…

Dupa trecerea in rezerva am lucrat in constructii la o intreprindere din Bucuresti…si asta pina aproape de revolutie…prin 1989…Am fost si la revolutie, dar nu imi place sa vorbesc despre acele amintiri…Eroii, dupa mine sint cei ingropati in pamint, si nu noi cei care am ramas dupa ei… Asa cred  eu…

Intre timp, mi-am trait viata cu bune si cu rele, ca noi toti…Bogdan a crescut…Acum in octombrie implineste 30 de ani. Este plecat in strainatate de trei ani… Vorbim curent la telefon. In 2009, in decembrie am fost impreuna cu mama lui la el, in Italia…Am stat vreo 11 zile si ne-am simtit bine… Am sa-ti atasez citeva poze cu el din acea calatorie…

La Babadag, am lucrat cu firma mea de constructii, prin anii 2000 – 2001, la Centru le Recuperare, neuropsihica _ Babadag…Am lucrat la reabilitarea cladirii spitalului… Veneam des in orasul Babadag…Si la un moment dat l-am chiar indragit…asa micut si sarman cum era… Avea un parfum al lui aparte…si oamenii aveau o caldura proprie definitorie aparte…Deh!!…Amintiri , amintiri…

Desi merg destul de des in Rm.Vilcea, nu m-am mai intilnit cu fostii mei colegi…Si Corina si-a pierdut tatal, in anul 2004…Mai traieste doar mama ei, si bineinteles rudele sale…Corina face parte dintr-o familie foarte numeroasa, cu multi unchi si matusi, veri … Acum Corina este plecata in Germania, lucreaza la un hotel de pe o insula din nordul Germaniei. Insula se numeste Borkum…este plecata deja de trei luni si mai are de stat inca trei luni… Mi-e dor de ea. Mi-e dor si de Bogdan… Mi-e dor de amintirea vietii tineretilor mele… ma bucur ca am ajuns – si asta gratie tie – sa comunicam dupa atitia ani… Imi face placere sa depanam amintiri din trecutul nostru de tineri adolescenti…

Deja ma bucur de raspunsul tau…

Cu drag te sarut,

andrei

NB: Pozele cu Bogdan sint facute in Italia acum 2 ani…

acelasi,

andrei

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…

Joi, 10 noiembrie 2011

Ora 10:51:19 AM GMT

Bucuresti

Luna noiembrie s-a jucat pina cum cu mine intr-un fel ciudat… A inceput prin a fi blinda, placuta cu miresme amestecate de frunze putrede dar si frunze vii… Colorate nesintetic, colorate natural, mi-au minunat zilele, in trepte de zece pasi numarati strident, fix… Inca mai speram sa fie o continuare a simturilor mele de asta – vara. Dar nu a fost sa fie asa… Luna noiembrie a acestuia an este ceva mai obosita, ceva mai trista si mai lipsita de ginduri luminoase…

Am coborit, pret de citeva minute bune prin curtea din fata blocului… Incepuse, deja sa burniteze, mai apasat cdecit tineam eu minte ceilalti ani… Aleile din jurul blocului se prezentau ude… se prezentau vii in culoare si simturi… Oamenii treceau grabiti, pe alocuri zgribuliti, dar oricum foarte grabiti si cerniti… Oamenii romani sint eminamente tristi uniform. Sint tristi ca pentru totdeauna. Nici nu au motive sa fie altfel… Un amestec de tristete umeda, friguroasa si gri, ii insotea ca o indestructibila umbra, de care ai vrea sa te desparti, uitind relele care te macina pe interior… care te sufoca si iti astupa nasul si gura, spre nerespiratie… Frig. Peste tot este frig si pomii stau cu bratele intinse spre cer ca intr-o indurata si sincera ruga… M-am asezat pe o banca, chiar daca era uda… Cine din mine mai era capabil sa simta umezeala?… Priveam, incercam sa gindesc si mai ales sa inteleg ce se intimpla cu lumea noastra… Gramezi rupte de ginduri rupte mi se perindau prin fata ochilor mintii… Nu reuseam sa articulez nici macar o biata silaba, de gindire liniara… Priveam sfichiuiala stropilor de ploaie rece de noiembrie, batind oblic tabloul unui noiembrie trist, foarte trist…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…