Cînd se încredinţa de zădărnicia acelui vis, Patricio Aragonés supravieţuise impasibil la şase atentate, luase obiceiul să-şi tîrîie picioarele strivite cu lovituri de ciocan, îi ţiuiau urechile şi-l supăra hernia în zorii zilelor de iarnă, şi învăţase să-şi scoată şi să-şi pună pintenul de aur încurcîndu-şi curelele numai ca să cîştige timp în cursul audienţelor, bombănind ducă-se naibii cataramele astea făcute de meşterii din Flandra, nu-s bune de nimic, şi din mucalit şi vorbăreţ cum fusese pe cînd sufla sticlă la cuptorul părintelui său ajunse gînditor şi sumbru, neatent la ce i se spunea, scrutînd penumbra privirilor spre a ghici ce nu i se spunea, fără a răspunde vreodată la o întrebare înainte de a întreba la rîndu-i dar dumneata ce părere ai?, şi din trîntor şi parazit cum fusese pe vremea cînd vindea minuni se făcu trudnic de sîrguincios, călător neînduplecat, zgîrcit şi hrăpăreţ, mulţumindu-se să facă dragoste cu forţa şi să doarmă pe podea îmbrăcat, cu faţa în jos şi fără pernă, renunţînd la ifosele-i timpurii de identitate proprie şi la orice vocaţie moştenită în ce priveşte ambiţia strălu­cită de a fi pur şi simplu suflător de sticlă, şi înfrunta cele mai îngrozitoare riscuri ale puterii, aşezînd cea dintîi piatră acolo unde niciodată n-avea să se mai pună vreuna, tăind panglici inaugurale pe meleagurile duşmanilor şi îndurînd năruirea atîtor vise duse pe apa sîmbetei, înfrînîndu-şi atîtea suspine stîrnite de speranţe imposibile pe cînd încorona aproape fără să le atingă atît de multe şi atît de efemere şi de inaccesibile regine ale frumuseţii, căci se împăcase pe veci cu soarta ce-i hărăzise un destin care nu era al său, chiar dacă n-a făcut-o din lăcomie, nici din convingere, ci fiindcă el i-a schimbat existenţa dîndu-i slujba de impostor oficial pe viaţă, cu o simbrie de cincizeci de pesos pe lună şi avantajul de a trăi ca un rege fără pacostea de a fi rege cu adevărat, ce-ţi poţi dori oare mai mult? 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…

Joi, 10 noiembrie 2011

Ora 10:51:19 AM GMT

Bucuresti

Luna noiembrie s-a jucat pina cum cu mine intr-un fel ciudat… A inceput prin a fi blinda, placuta cu miresme amestecate de frunze putrede dar si frunze vii… Colorate nesintetic, colorate natural, mi-au minunat zilele, in trepte de zece pasi numarati strident, fix… Inca mai speram sa fie o continuare a simturilor mele de asta – vara. Dar nu a fost sa fie asa… Luna noiembrie a acestuia an este ceva mai obosita, ceva mai trista si mai lipsita de ginduri luminoase…

Am coborit, pret de citeva minute bune prin curtea din fata blocului… Incepuse, deja sa burniteze, mai apasat cdecit tineam eu minte ceilalti ani… Aleile din jurul blocului se prezentau ude… se prezentau vii in culoare si simturi… Oamenii treceau grabiti, pe alocuri zgribuliti, dar oricum foarte grabiti si cerniti… Oamenii romani sint eminamente tristi uniform. Sint tristi ca pentru totdeauna. Nici nu au motive sa fie altfel… Un amestec de tristete umeda, friguroasa si gri, ii insotea ca o indestructibila umbra, de care ai vrea sa te desparti, uitind relele care te macina pe interior… care te sufoca si iti astupa nasul si gura, spre nerespiratie… Frig. Peste tot este frig si pomii stau cu bratele intinse spre cer ca intr-o indurata si sincera ruga… M-am asezat pe o banca, chiar daca era uda… Cine din mine mai era capabil sa simta umezeala?… Priveam, incercam sa gindesc si mai ales sa inteleg ce se intimpla cu lumea noastra… Gramezi rupte de ginduri rupte mi se perindau prin fata ochilor mintii… Nu reuseam sa articulez nici macar o biata silaba, de gindire liniara… Priveam sfichiuiala stropilor de ploaie rece de noiembrie, batind oblic tabloul unui noiembrie trist, foarte trist…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Luni, 10 octombrie 2011

Ora: 9.34.44 GMT

Bucuresti

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Apoi, linistit imi incep activitatea cotidiana. Speculatia legata de libertate, nu ma mai deranjeaza deloc. Nu mai iau in calcul cum as fi trait daca eram liber. Nu-mi omor imaginatia, visind aiurea. Pentru ca in Romania, toti ne-am obisnuit sa traim incatusati. Si asta nu ne mai deranjeaza de fel… Doar pe timpul noptii, visele induse de dorinti vechi, ma elibereaza pret de citeva ore…si atit… Vad si citesc, semeni de ai mei, care in sminteala incapatinarii pledeaza pentru frumusetea unei libertati imaginate… Nu cred in ea. Nu cred ca noi, ca generatie mai putem fi liberi vreodata. Nu avem de unde sa ne scoatem libertatea, macar asa putin, pentru parfumarea sufletului, fiecaruia dintre noi… De amagit, in schimb ne amagim copios si frenetic. Ne otravim trairile, sperind intr-un viitor incert si uscat…  Eu stiu ca; ” Speranta este otrava sufletului”… si atunci nu mai sper…

Doar doresc. Doresc sa-mi gasesc puterea de a ma elibera odata, vreodata de obiceiul acesta inlantuit, parca tot mai strins si mai strins… in jurul constiintei. Doresc. Si astept. Si iar doresc ca ziua de miine sa fie diferita de cea de astazi… Doresc…

Ne-am lasat istoria si vietile pe miinile unor calai… Si am facut-o cu indiferenta condamnatilor pe viata.

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula, strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Mi-e gura iasca, sufletul cernit  si incheietura miini drepte plumbuita-n neputinta unui destin strain…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Doar crimpeie de amintiri ciobite imi mai mingiie ochii plinsi de setea unui obicei nesters, neuitat… Ne-am jucat intr-asemenea hal incit am ajuns sa ne stergem aproape definitiv din constiinta intregii umanitati… Minciuna, si ipocrizia a ajuns sa ne spele pina si ultimile ramasite ale istoriei noastre ciudate. Constiinta desfiintarii de sine ma poarta aleator spre locuri neasteptate, neinvatate… Urita treaba am zamislit, an dupa an… mai bine de 20 de ani… Urita treaba…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Ramine in urma noastra amintirea unui popor bizar, care nu a stiut sa-si apere fiinta, si identitatea, omenia si interesul de sine… Un popor adunat de prin toate gaurile negre ale unei istorii neintelese… Ce ramine in dira fumului??.. Vile si masini scumpe, rochii cretine, ceasuri fara valoare, arhive peste arhive de cum nu trebuie sa traiasca o comunitate omeneasca… Amintiri coclite si resturi putrezite de bunuri fara nici un fel de valoare…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Moartea nu danseaza decit, atunci cind vrea EA_21+22+23…

Despina Alexandru IOAN – Simbata neagra…

Am citit ieri, pe niște afișe lipite de cabinele telefonice, că astăzi o să se desfășoare ceva în cartierul ăsta amărât din sudul Bonnului. Cum nu pricep o boabă de germană, am reținut, adică am înțeles, doar data și orele: 19 Martie 2011, între orele 10 și 16. M-am străduit să aflu de pe internet despre ce-i vorba, însă n-am găsit nimic folositor. Ținând cont că n-are cum să fie Parada Gay, aia-i prin iunie, în Cologne, m-am decis totuși să mă duc. Poate-i ceva de genul Carnavalului de acum două săptămâni, când m-am îmbrâncit cu niște copii pentru a aduna bomboane, jeleuri, ciocolățele și caramele. Dracii ăia mici veniseră pregătiți, fiecare având câte-o traistă.

Preventiv, astăzi îmi iau și eu una. Nu, nu una, două. Mă îmbrac frumos, trec pe la cutia poștală să ridic reclamele și ziarul (e gratuit, dar din păcate e-n germană), apoi mă îndrept grăbit și zâmbitor spre centru. Însă nici vorbă de carnaval, e un nenorocit de târg de vechituri. Mă amestec printre oameni și-mi belesc ochii la milieuri, macrameuri, flori din plastic, bijuterii, ceasuri, cărți și diverse alte prostii. Dacă aș fi luat la mine lumânările frumos parfumate, pe jumătate arse grație întâlnirilor romantice ratate, ori tacâmurile ce zac nespălate în chiuvetă, cred că aș fi făcut ceva bani. Îmbulzindu-se, vreo trei țigani trec pe lângă mine. Simt niște pipăieli în zona șlițului, a coapselor și-a fundului, un soi de masaj oriental, desăvârșit făcut, iar când îmi verific buzunarele remarc că sunt goale. Drace, portofelul. N-am bani în el, doar fotografiile copiilor la care chiar țin. Au fost făcute c-un aparat din ăla vechi și s-a voalat filmul, aşa că altele nu mai pot scoate! Mă reped la ei, dar chiar când să-i pun unuia o mână pe umăr, iar cu cealaltă să-i mut fălcile, îmi dau seama că de fapt mi-am lăsat portofelul acasă.

Mă incomoda când dădeam să mă aplec după zaharicale. Mă amestec jenat prin mulțime și abia atunci realizez că totuși m-au ușurat de ceva. De cele două pungi. Pagubă-n ciuperci, îmi zic, dar totuși ar fi meritat să-i stâlcesc garoiului fața. Trec la următoarea tarabă pe care sunt întinse zeci de mașinuțe. Zece euro bucata. Individul ce le vinde, un bătrân miop ce-și suge buza inferioară, este mai mult ca sigur un colecționar. Simt dintr-o dată un gol în stomac și-o scârbă fără vreo adresă anume. Vreau să ies de acolo și când dau să mă retrag calc o potaie pe laba din dreapta față. Jigodia se-ntoarce instinctiv și-și înfige fulgerător colții în piciorul meu. Idioata de babă care-a venit cu javra în târg se uită cu reproș la mine de parcă eu aș fi fost de vină. Îmi vine s-o mușc de obraz, dar mi-e greață de fardul ce-i atârnă de mustață. Îmi dau coate și merg șchiopătând până la o bancă pe care stau doi îndrăgostiți ce se privesc fără încetare. Mă așez pe colțul băncii, apoi înaintez cu fundul spre fată. Cum gestul meu n-o determină să plece, îmi flexez piciorul vătămat și suflec cracul pantalonilor. O rană diformă, din care două firicele de sânge se preling în șosete, se arată. Îndrăgostiții pleacă. Mă uit la oamenii ce-mi trec prin fața ochilor și care se îngrămădesc să vadă niște gravuri făcute între cele două războaie mondiale. Ce carnaval de rahat! Mă duc acasă ca să mă spăl. Nu-i ceva ce fac în mod obișnuit, dar am o întâlnire diseară. Tot o româncă, că de alte nații se pare că n-am parte. A trecut săptămâna trecută pe la service ca să-i schimb o roată. Și cum arăta bine, i-am zic că-i fac o reducere dacă acceptă să ne întâlnim după. O duc la film, mi-a zis un prieten că e la cinema un film în engleză săptămâna asta. Nu prea pricep eu engleza, însă tipa părea deșteaptă. Lebăda Neagră cică-i zice filmului. Ceva cu balet, deci pe gustul femeilor. Plus că am auzit că are și câteva scene erotice. E exact ce-mi trebuie.

Acasă nu e apă caldă. De fapt e, dar nu așa de caldă cum aș fi vrut eu să fie. Am să-mi spăl doar piciorul. Îmi dau șosetele și pantalonii jos și trec la fapte. Cotrobăi apoi prin toate sertarele și dulapurile în speranța că am să găsesc o altă pereche de șosete. N-am însă noroc, sunt toate puse la spălat. Mă tentează să bag mâna în coșul cu rufe, dar mirosul mă alungă. Trebuie neapărat să trec pe la spălătorie zilele astea. Aș putea să mă duc chiar acum, dar mi-e așa de lene și de foame. Am să mănânc diseară, îi iau tipei un kebab, mie o șaormă și aia e. Știu și unde s-o duc. E un fast food turcesc lângă gura de metrou, unde kebab-ul e doar doi euro. E de abia ora patru fără ceva. Mai sunt încă trei ore până la întâlnire. Mă culc ca să mai treacă timpul și ca să uit de foame. 

Îmi iau șosetele pe care le-am avut mai devreme. Una e încă umedă, îmbibată în sânge, dar n-are nimic, merge și așa. Mă dau cu gel, mă frec puțin cu săpun ca să miros frumos și mă duc. Ajung la cinema la șapte fără un sfert, cu 5 minute înaintea întâlnirii. Mă așez la rând în fața unicului ghișeu deschis și când ajung la casă îi cer două bilete la Lebăda Neagră. Am uitat că pe aici nu se vorbește română, așa că încerc în puțina engleză pe care-o știu. Mă aplec spre individ ca să nu mă audă ceilalți oameni și să mă fac de râs și-i zic: Ăăă, tu bilete la Darc Lebăda. Dobitocul nu pricepe. Încerc prin semne: tu, adică două degete, bilete mă gândesc să nu-i mai spun că doar nu vinde gogoși și trec direct la titlu: darc fâl-fâl. Tot nu înțelege. Darc bărd. Bărd, îi spun și dau din mâini. Pe fața cretinului apare un zâmbet și mă simt dintr-o dată salvat. Îi dau douăzeci de euro, iar el îmi întinde două tichete și câteva monede. Le număr atent, apoi mă duc s-o aștept pe tipă la intrare. Mor de foame. Se face șapte fără cinci, apoi șapte fix. Să vezi că pocitania asta nu mai vine, mi-a dat țeapă! Mai stau până la și zece, apoi intru singur. După ce trec de un hol de sticlă pătrund într-o încăpere plină de uși numerotate. Bag capul pe una și îmi dau seama că de fapt în spatele ușilor sunt săli de cinema. Mă uit pe bilet vreo câteva minute să văd la ce sală e filmul meu, apoi mă las păgubaş și deschid la nimereală o ușă. Se aud voci de tineri, așa că prind curaj. Caut, prin semiîntuneric, un loc liber, dar nu observ niciunul. Mă duc spre ultimul rând, însă e ocupat în totalitate de niște puștani cu frizuri ciudate. Mă întorc și mă duc mai în față. Observ pe primul rând un scaun gol. Mă îndrept acolo și mă așez pe punga de floricele a unuia. Îl întreb dacă-i ocupat, iar omul, un chelios la vreo treizeci de ani, îmi face semn că nu. Mă afund în scaun și dau capul pe spate, dar tot nu reușesc să cuprind cu privirea întregul ecran. Trebuie să-mi rotesc în permanență gâtul ca să-mi dau seama ce se întâmplă. Toată vânzoleala asta mi se pare al naibii de obositoare, așa că mă concentrez doar la centrul ecranului. Să mor dacă mai înțeleg ceva! Ah, erau reclame, acum începe. Se sting și ultimele lămpi, iar în sală se lasă o liniște mormântală. Ecranul se luminează treptat, iar pe el apar niște brațe întinse. Privesc în spate, iar puștanii ăia cu frizuri ciudate sunt cu toții în picioare, cu mâinile înainte. Dacă n-au de gând să șadă pe scaune mai bine m-ar fi lăsat pe mine să stau jos acolo, în ultimul rând. Aici mă ia cu amețeala. Mă întorc spre ecran și-n locul lebedei mult așteptate apare mutra pocită a lui Hitler. Tinerii sunt în extaz. De pe rândul al doilea se aud niște glasuri pițigăiate, șușotind într-o română stâlcită:
– La ce film m-ai adus, băi Rafaele, mânca-ți-aș tu pe-a mea de bulangiu ce ești. Nu vezi că-i cu nebunu’ de-a vrut să ne omoare?
– Să-ţi trăiască ce-ai mai scump acasă, dac-am știut. Facem liniște, dăm cu ciorda ce-om apuca și ne tirăm.
Apoi glasurile sunt acoperite de vocea naratorului povestind nu știu ce în germană. Hărți, avioane, bombardamente, ruine și așa mai departe. Poate că lebăda și baletul sunt în cea de-a doua parte. Încerc să fiu atent, dar mă dor ochii de nu mai pot. Privesc ba cu unul, ba cu celălalt, apoi îi închid ca să îmi treacă.
Cred că am adormit, căci sala e goală, ecranul negru, lămpile stinse, iar mie îmi lipsește un adidas. Cel drept. Stângul e lângă piciorul meu și pute a hoit. Cred că-i de la sânge. Îl iau în mână și ies afară, apoi mă îndrept spre casă. O lună imensă a răsărit din Konningswinter, de pe celălalt mal al Rinului și mă urmărește. Descui ușa, iar un miros de-ți strâmbă nasul mă izbește drept în față. Am uitat să las geamurile deschise, iar rufele murdare și-au împrăștiat, probabil, duhoarea. Le bag, ținându-mi respirația, în niște pungi și mă duc la spălătorie. Pe o bancă, adunați în jurul unor sticle de vodcă, puștanii ăia naziști de la cinema vorbesc și gesticulează ca niște apucați. Îi ocolesc, trec strada, mai merg puțin și intru în spălătorie. Îndes cu picioarele hainele într-o singură mașină de spălat, ca să plătesc doar jumătate, apoi mă scobesc după monede. După ce adun suficiente le introduc în chestia aia din perete, apoi apăs numărul mașinii mele. Îmi trag un scaun și mă așez în fața ei, așteptând să înceapă. Știu din experienţa altora că programul, indiferent pe care-l alegi, durează o oră. Tâmpenia nu mai începe. Cum nu-i nimeni aici îi car două șuturi, să mă țină minte, apoi verific dacă am selectat bine mașina. Trebuia să mă aștept. Am apăsat 12, iar rufele sunt în 13. Le mut dintr-o parte în alta, ascunzându-mi nasul în buzunarul hainei. În sfârșit cuva se rotește. Pot să mă duc să-mi iau o o șaormă. Și un kebab.
Când mă întorc o țigancă stă pe scaunul meu și se uită la rufele mele. Mă vede și se ridică, dar nu ca să-mi ofere locul, ci să-mi ceară ein euro.
– Sunt falit, îi zic. Mi-am pierdut portofelul la cinema.
– O, baștene, nu știam că ești de-al nostru, zice țiganca.
– Mă confunzi, nu vezi că-s alb la culoare?
Spoitoarea îmi zâmbește șireată apoi se așează iar pe scaun. Eu mă pun pe bancă, lângă calorifer, iar ea începe să deșarte pe mașina de spălat o mulțime de monede. Le separă, iar după aceea le numără.
– Trei sute de euroi, mânca-i-aș io pă ei.
A dracu’, se mai dă și mare. Apoi, de parcă nici asta n-ar fi fost de ajuns, se apleacă spre mine și-mi spune:
– Nu vrei baștane, ein euro, să-ți trăiască familia?
Rabd ce rabd, dar nu pot să mă mai abțin și-i zic:
– Marş d-aici, zavragioaico! Ce dracu’ mai aștepți? Ți-ai numărat bănetul, ți-ai făcut numărul, acuma cară-te.
– Stai, nebune, să mi se termine rufele.
– Care rufe? O întreb eu.
– Cum care? Nu vezi astea aicea? Zice ea, arătând cu mâna spre singura mașină de spălat care funcționează. A mea.
Dau să protestez, dar chiar atunci intră în spălătorie doi țigani cu trandafiri în mână.
– Haorde, Amalio. Are șucheru’ ăsta ceva biștari?
După voce realizez că sunt aceiași din sala de cinema.
– E rumân, Rafaele, îi răspunse țiganca.
– Socheres, frate, îmi zice apoi țiganul mie.
– Să înnebunesc, vărule, dă ăsta nu-i ăla de-l cauți, care te-a turnat la pârnaie. Spuse al doilea.
Mă ridic și mă îndrept spre ieșire, dar unul dintre ei îmi ține calea:
– Stai așa, frate, unde te duci? Hai, pun-te la loc că nu-ți facem nimica. Vorbim și noi.
– Mă grăbesc, îi răspund.
– Păi și rufăria cui o lași?
– Nu-i a mea, e-a ei.
– Minte ciriclia! Se revoltă spoitoarea.
Dau să mă strecor între el și perete, dar țiganul împuțit se lasă cu toată greutatea pe mine, în timp ce celălalt mă face la buzunare. Îl împing și îi dau una în burtă, dar imediat primesc o lovitură la șale, apoi o alta în obraz
– Dă-i, băga-mi-aș…
Dar n-apucă să termine că-i înfig un cot între măsele, celuilalt un cap în piept, și-o rup la fugă afară. Mă îndrept spre secția de poliție, însă îmi aduc dintr-o dată aminte de puștanii ăia cu frizuri ciudate. Trec stradă și-i văd tot acolo, pe jumătate beți.
– Gypsys, urlu la ei, gypsys!
Nu mă bagă în seamă. Duc mâna în dreptul șlițului și mimez urinarea.
– Fucking gypsys pi on Germany.
– Uer? Se arată unul dintre ei interesat.
Le arăt cu degetul spălătoria, iar aceștia se ridică și-o pornesc în grabă într-acolo, zdrăngănind niște lanțuri. Mă așez pe bancă și iau o gură din vodca pe care-au lăsat-o în urma lor. Am de gând să mai aștept câteva minute, apoi mă duc la poliție să le zic că-i bătaie mare la spălătorie. Cine știe, poate după ce îi arestează o să mă pot întoarce și eu să-mi iau hainele. 

POEMUL GRAPHIK – Elena UDREA calarind un cal de lemn…

Ceasul douazeci si patru fara 3 minute…

NELINISTI INEXPLICABILE…

Andrei D.MITUCA

Pe Andrei l-am cunoscut acum aproape 50 de ani. 50 de ani. O jumatate de secol involburat. Practic l-am cunoscut in secolul trecut… Cintarind lucrurile dupa aprecierea timpului adunat in doua masuri inegale, gindesc ca-l cunosc de aproape 100 de ani. Ciudata abordare. Dar asa simt si asa o astern pe hirtie…

Un tip inalt, chiar lung de aproape doi metri inaltime, avind o fizionomie slavono-celta si o tinuta dreapta cu picioare drepte, miini si trunchi drept. Constructia fetei am perceput-o echilibrata destul de corect din punct de vedere geometric. Nasul potrivit, gura suficienta pentru cuvintele pe care simtea nevoia sa le lase in afara fiintei sale, nasul calibrat uniform, ochii bucurindu-se de o lumina inteligenta. Ochii lui Andrei iluminau inteligent. Dar pe de alta parte nici nu-ti dadeau voie sa treci peste granita expresiei lor pentru a accede la interioarul gindurilor sale… Gindurile lui Andrei, ii apartineau in totalitate iar el avea de grija ca integritatea lor sa nu fie stirbita de nimeni fara a-si da – in prealabil – acceptul introspectiei…

Nimeni nu putea sa-i patrunda tarimul gindurilor fara o aprobare de comun acord acceptata intre ; privire, intelegere, sensul si necesitatea informatiei, mimica fetei, pozitia miinilor si mai ales pozitia aplecarii capului… Pentru ca, pentru Andrei, aplecarea capului are o semnificatie deosebita. Fara un motiv foarte serios, Andrei nu-si apleaca privirea capului niciodata… Densitatea trairilor pe centimetru patrat de emotie cerebrala ii determina pozitia privirii, care la rindul ei, ii coordona foarte clar pozitia capului la o anumita situatie data clar… In afara claritatii, Andrei nu lasa sa fie tradat de nici o reactie perceptibila senzorilor din exterior. De obicei senzorii erau oamenii din preajma lui Andrei. Andrei asa se obisnuise sa-i discearna… Unul cite unul, de diferite culori, forme sau sentimente…

Trecind anii Andrei s-a redesenat – nu fara efort – intr-o Lume numai a lui si pe care cu de la sine decizie si puterea si-a botezat-o; Lumea lui Andrei D.MITUCA, dupa nomenclatorul de evidenta militara, pastrindu-si Initiala numelui tatalui D. bine postata intre cele doua semne, adica Andrei si MITUCA… Intii, aceasta lumea a aparut in planurile menthale foarte strict ordonate in cazarma sistemului sau nervos. Capacitatea de a percepe constient si simultan doua sau chiar mai multe planuri perfect vizibile, perfect conturate in timp ce urmareste un singur plan direct palpabil si din imediata sa apropiere, l-a incurajat sa-si construiasca in aceeasi unitate de timp uman, mai multe perceptii care la rindul lor coordonau intr-o ordine numai de Andrei inteleasa , mesajele si simbolurile celor vazute, celor simtite si chiar traite aievea… Asa s-a nascut comunicarea lui Andrei cu Lumea Exterioara. Aceasta comunicare si-a construit propriul limbaj, dupa un propriu alfabet al Intelegerii Exteriorului de Sine.

Exteriorul de Sine insemna pentru Andrei o imensa Plansetha Pur Menthala pe care isi construia Ideile si viziunile planurilor Ideatice care il chinuiau, cerindu-si eliberarea. Planurile Ideatice isi cereau dreptul la viata, dreptul la afirmare, dreptul la fiintare…dreptul la exprimare. De aceea acest Exterior este foarte Important pentru Andrei si Nelinistea Sa… Momentele de liniste erau cele care il oboseau peste masura, obligindu-l la repausuri din ce in ce mai scurte si uneori chiar obositoare…

Ciclu dupa ciclu, ideile i se revarsau din creier inspre lumina ochilor care dupa o scurta prelucrare mediana determinau Thema care trebuia sa fie pusa pe plansetha, in momente imediate. Rabdarea peste masura l-a ajutat sa nu se nelinisteasca atunci cind anumite theme intirziau sa-si definitiveze Metafoara. Pentru ca Ideogramele lui Andrei deveneau dupa preluarea contactului dual, semne care incepeau sa-si traiasca propria Identitate de sine statatoare… Alambicata explicatie. Dar mai simplist de atit nu am reusit niciodata sa-i inteleg rostul desenelor… Ori de cite ori am incercat sa stau de vorba cu Andrei pe marginea acestei teme, rezultatele discutiilor imi inchideau si mai mult puterea de intelegere… Cu acceptarea ma descurcam. Cu intelegerea stateam mai prost… Obsesiv, bolnav de obsesiv incercam sa-i patrund sensurile… Ma loveam inexorabil de duritatea marginilor planurilor mele ideatice…

Planurile lui Andrei au acea moliciune catifelata, veche, atragatoare, inexplicabila, inefabila care te imbie spre intinderile nesfirsite ale visarilor dulci si linistitoare. Daca thema tratata era contondenta, atunci si perceptia privitorului din exterior taie foarte fin lumina privirii generind in traire o anumita stare de neliniste inexplicabila. Nelinistile inexplicabile sint cele mai periculoase. Nu stii la ce anume sa te astepti incapatinindu-te sa le patrunzi… Te obosesc… Simti ca te risipesc fara putinta de readunare rapida, care sa nu lase urma in subconstientul tau…

Putini sint aceia care s-au incumetat sa treaca pragurile tarimului Lumii lui Andrei… Dar aproape fara exceptie, toti acestia, au acceptat sa se aseze la plansetha sa de lucru, tacuti pastrindu-si trairile interioare numai pentru sinea personala… Semnele de apropiere i-au ajutat sa patrunda limbajul si chiar sa faca schimb de impresii si pareri solide… Credintele, i-au ajutat mai apoi sa-si dea friu liber instinctelor in incercarea de a se cufunda cu luarea aminte cuvenite  in Intelegere… Semne de Apropiere si Semne de Intelegere cele doua coordonate majore apartinind Lumii lui Andrei…

Andrei nu deseneaza, desi el isi denumeste fantasmele drept Ideograme. Ideograme?… Adica Idei turnate in forme?… poate ca are dreptate. Ideile lui, viziunile lui sint turnate in milioane de forme cunoscute dar si forme nemaiintilnite… Pentru ca Ideile sint strins legate de Simturile sale. Iar simturile de sistemul lui nervos care la rindu-i legat de Univers. Adica nu este legat de pamint, prin nimic…  Pe pamint doar calca atunci cind este nevoit sa se deplaseze intr-o anumita directie.

Nasterea Ideogramelor s-a petrecut cindva demult, poate chiar inainte de nasterea biologica a lui Andrei. Cert este ca s-a trezit cu ele in Subconstient, si-a constientizat nevoia de a le exterioriza iar acum le ordoneaza eliberindu-le in functie de trairile sale emotionale… Trebuie sa fie doar foarte atent sa nu se infunde canalul de eliberare. O astfel de situatie ar deveni dramatica… dar Andrei nu se gindeste la ce este rau. Andrei visleste increzator inspre Eliberarea proprie… Are mare nevoie sa se elibereze… Si pentru asta triaza cu cea mai profunda atentie ordinea desavirsirii Ideilor cu care a fost inzestrat… Malul spre care se indreapta Andrei, nu-l cunosc dar simt ca Andrei il cunoaste si este chiar familiarizat cu forma lui si chiar cu vegetatia bizara care-l populeaza… Malul, Tarmul, Tarimul… toate au o rezonanta aparte in eforturile lui Andrei…

Intr-un sfirsit de tirziu de un albastru abisal am inteles Insomniile lui Andrei D.MITUCA… Nelinistea de a nu reusi sa-si definitiveze in termen strict biologic Luntrea Salvarii sale Interioare ii devoreaza noptile una dupa alta, cu placerea sadica a unui PATRIARH DEMENT si TOMNATIC…

Insomniile lui Andrei D.MITUCA… demultiplicindu-se se transforma in Lumile lui Andrei , care la rindul lor construiesc febril LUNTREA lui Andrei D.MITUCA, luntre pe care Andrei o impartaseste cu o mare seninatate  tuturor celor care vor sa-si salveze Interioarele Intime, atit de pretioase…

M-am trezit din taria noptii. Aerul de afara este linistit, sta sa atirne deasupra pamintului umed, prietenos si intelegator… Aseara plouase nitel. Dar plouase bine. Cu seriozitate. Chiar inainte de a intra in casa am zabovit pe bancuta din fata scarii blocului fumind aleator… Ploaia a primenit aerul de afara si odata cu el a improspatat si miresmele crude ale inceputului de primavara proaspata… Toata fiinta mea respira veselia primenirii aerului prieten… Ciinii razletiti ai cartierului isi cautau de lucru alergindu-se, hirjonindu-se copilareste… Cite o latratura auzita mai demult si de Panait Istrati, mai sfichiuia tacerea serii lasate greu peste cartier… Veselia ciinilor s-a transmis si la mine, inveselindu-ma… Printre picurii firavi de ploaie si fum de tigara fumata militar, perceptia mea de om bun s-a aflat la mare intelegere cu atmosfera umeda si prietenoasa de afara…

M-am trezit in taria noptii de primavara. Si nu am mai putut dormi de fel. Atunci am hotarit sa-mi scriu articolul cu si despre ploaia de cu seara intimplata… Duapa ploaia, a ramas doar aerul curat si limpede, aerul intelegator si intelept al jumatatii primaverii… Luna aprilie se savirsea cuminte asa cum o facuse de zeci de ani incoace… Iar sufletul meu se bucura, de intelegerea si comunicarea cu ploaia, asa cum o mai facuse de atitea ori… In suflet?…Doar liniste si multumire greu de descris, greu de acceptat, greu de impartasit… Pe dinafara, preliniste. Inlauntrul, multumirea de sine… Faptul nemarunt al acceptarii destinului asa cum el se deseneaza doar pentru cei intelegatori…si umili…

In dar, ca dar doar apa de ploaie ma mai inveleste cuvincios, atent, cu masura… Ii ramin profund dator si ii intorc atentia, cu o plecaciune smerita…

De Sufletul Gindului

Cristian Tudor POPESCU

Ziarul Gândul 4 mai 2005 – 8 aprilie 2011. Am dreptul să mă gândesc la dispariţia unui ziar ca la moartea unei făpturi omeneşti, astăzi, când mor cu zile oameni ţinuţi la poarta spitalului? Probabil că nu, dar nu mă pot împiedica să simt asta. Pentru că ziarul Gândul s-a născut, în chinuri, ca un copil. 100 de oameni, aruncaţi doar cu pixul şi blocnotesul în mână pe pajiştea din faţa Casei Scânteii, au ales să nu-şi caute de lucru fiecare unde-o vedea cu ochii, ci să facă un ziar nou din iarbă verde. Mai exact, din cârpe îmbibate cu motorină, fiare prăfuite, excremente de şobolan, cartoane putrezite, bălţi de ulei râncezit, că asta se găsea pe jos în hala infectă, părăsită de ani de zile, în care am fost siliţi să ne „instalăm”. Zile în şir am muncit aproape 100 de „spartani” într-o încăpere cu capacitate de maximum 30 – din când în când ne mai duceam cu rândul la una dintre cele două ferestre, să mai luăm o gură de aer. Un timp n-am avut nici closete. Apoi a trebuit să desfacem toate calculatoarele şi să le curăţăm, erau aproape cimentate cu praful de şantier care ne pudra sendvişurile.

Banii, rezultaţi din vânzarea acţiunilor de la Adevărul, i-am adus de-acasă. O soartă norocoasă a făcut să nu mă întâlnesc vreodată faţă în faţă cu vreunul dintre cei care au tot zbierat că Gândul s-a făcut cu bani de la Vântu – mărturisesc că l-aş fi lăsat fără faţă pe loc, fără să mă pot gândi la consecinţe. În 34 de zile (cred că numărul ăsta ar merita pus în Guinness Book, măcar tot atât cât cârnatul lui Oprescu), primul exemplar din Gândul a ieşit pe gura tipografiei la care ne uitam ca la icoana făcătoare de minuni. Dar greul abia începea – coşmarul nopţilor de dinaintea zilelor când trebuiau plătite salariile oamenilor, facturile la hârtie, la curent, la servicii IT…

Gândul n-a vândut, de la lansare, mai mult de 40.000 de copii. Diverşi megaziarişti, al căror merit principal e introducerea tabloidizării în presa românească sau preluarea unui ziar gata făcut, au strâmbat din nas. Ca şi cum noi n-am fi ştiut să facem un „ziar” pupăză, înjghebat din scandaluri, „dezvăluiri”, sex şi mondenităţi, cu care să depăşim 100.000 tiraj. Sau să alegem o grupare dispusă să ne sponsorizeze, ca să-i „reflectăm” politica. Demersul nostru, idealist şi riscant, nu avea sens decât dacă făceam un ziar serios, solid, de referinţă – nu te arunci în gol cu capul înainte ca să înfiinţezi o şaormărie, fie ea şi de sute de mii. Soarta şi-a spus încă o dată cuvântul, silindu-mă să găsesc alt nume decât „Prezent” pentru ziar – nici nu-mi pot imagina astăzi cum altfel s-ar fi putut numi decât Gândul, cu omuleţul cugetător sub căciulă.

Anii au trecut, lumea s-a schimbat necruţător. Singur printre marile trusturi de presă, fără finanţare pentru marketing şi promovare, cu un serviciu de publicitate redus la minimum, Gândul ajunsese în pericol să fie strivit. Vânzarea către Adrian Sârbu şi nu către S. O. Vântu, pe care subsemnatul a decis-o, a fost, practic, o salvare de la înec. Nu comentez filosofia de management aplicată de atunci asupra ziarului; e bine să se ştie însă că dl. Adrian Sârbu nu a impus nimic ca politică editorială şi a susţinut financiar Gândul atât cât a putut.

Până astăzi, când Gândul de hârtie devine istorie. Poate că devenise mai demult, de vreme ce n-am mai rămas decât câţiva din vechea gardă. O să-mi lipsească de acum pagina ziarului care îmbătrâneşte, se îngălbeneşte, devine şi mai fragilă decât oricum e, ca pielea unei fiinţe alături de care trăieşti ani în şir. N-o să-mi mai văd articolele împachetând parizer sau limpezind geamuri. Căci acesta este ultimul meu text tipărit într-un cotidian – nu pot să mă recăsătoresc cu vreunul dintre ziarele care supravieţuiesc Gândului.

Voi continua să scriu pe Gândul online, realizat de o echipă de ziarişti tineri şi talentaţi, care s-au adaptat regulilor noi şi dure ale performanţei în noile media. Nu voi părăsi niciodată Gândul – voi pleca doar dacă Gândul mă va părăsi pe mine. Am încredere că tinerii mei colegi vor şti să păstreze curat sufletul acestui ziar reîncarnat în pixeli.

Mai rămâne de răspuns la o singură întrebare: dacă sfârşitul e acesta, a meritat? N-am nicio ezitare: să nu plângem, să ne bucurăm, ca geto-dacii când trimiteau pe cel mai bun dintre ei la Zamolxe, căci, aceşti şase ani fără o lună cât a existat, Gândul pe hârtie a fost un ziar viu, cinstit, adevărat şi credincios sieşi.

Numai netrebnicii au nevoie de veşnicie ca să-şi justifice venirea pe lume…