Archive for the ‘Cultura LEGIUNII…’ Category

SENZATIA ZBORULUI…   Leave a comment

Simbata, 09 martie 2012

Ora 2:15:52 PM GMT

Alba Iulia

SENZATIA ZBORULUI…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa pot zbura… Vreau sa zbor… Vreau sa zbor, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si sa ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… Chiar vreau sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit…

Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu mine. Sint priviri gri, incetosate, iscoditoare, banuitoare… Nu-mi plac privirile oamenilor contemporani cu dorinta mea… Acolo de unde scriu aceste rinduri, nu a calcat picior de contemporan… Nici un a indraznit, dar nici nu a putut… Desi sint convins ca ar fi vrut… Macar din curiozitate timpa,si tot ar fi vrut…sa-mi incurce senzatiile generate de gravitatia submarina… Ei, dintr-un complex de imprejurari favorabile, am scapat de vizite nedorite… Cred ca am scapat chiar definitiv…

Nimeni din lumea de afara nu m-a insotit spre fundul Apelor mele dragi… Singuratatea, pe linga faptul ca-mi este un sfetnic extrem de bun, nu m-a dezamagit niciodata in lungile discutii pe care le purtam pe la asfintit…

Mai degraba mi-ar face placere sa palavragesc cu cei care nu mai sint printre noi, adica nu ne mai sint contemporani. Contemporanii dezamagesc. Necontemporanii nu mai au cum… Ei sint clar axati pe traiectorii  definitorii fara echivoc…

Imi plac Necontemporanii… Ii caut si mi-i evoc cu respect…Uneori ii proclam NEMURITORI…

Contemporanii pling incontinuu dupa mincare… Necontemporanii, sint tacuti, pentru cei mai multi dintre noi si nu mai pling dupa mincare…pentru ca nu le mai este foame…

Adinc infipt pe fundul apei, as dori sa-mi construiesc SENZATIA ZBORULUI… Senzatia dorintei de a zbura… Senzatia lui: Vreau sa pot sa zboooooooooooor!!…, sa inving greutatea deloc umilitoare a apelor si chiar sa cred ca ma pot desprinde in spumoase explozii, catre cer… ca pot invinge Gravitatia Submarina…Chiar vreau sa cred ca pot sa zbor…netarmurit, nezagazuit, neprivit… Si mi-e dor de zbor, mi-e dor…

Anunțuri

IARNA, ca o prietena sincera…   2 comments

Vineri, 27 ianuarie 2012

Ora 11:02:07 AM GMT

Buda, judetul Vilcea

IARNA, ca o prietena sincera…

A nins. A nins puternic si adinc. A nins intr-o apriga dorinta de a face bine, macar ochiului obosit de atita nedreptate. De jur imprejurul meu, albul a cuprins dealurile si padurile eterne acoperindu-le anevoios si din gros cu un strat de zapada pufoasa, alba, neintinata, neatirnata… Treptat gerul s-a instalat cu respiratia sa incremenita intr-o pirueta de christal necesar… Multa vreme, iarna s-a jucat cu noi, dar mai ales cu simturile noastre ca intr-o sarabanda de asteptare, ca intr-o hora taraneasca straveche, aminind momentul cernerii zapezilor tirzii, in favoarea unor ropote de ploaie bicisnica, de ploaie militara, stupida, apasatoare… Nu am inteles de ce dorinta iernii, mi-a aminat bucuria revederii intinsului zapezilor… Nu am inteles…

Acum linistea s-a asternut peste tot. Doar cosurile caselor razletite, mai misca atmosfera aninind fuioare firave de fum inspre burtile norilor, atirnate, mult prea jos, mult prea aproape de pamint… Incerc sa aud sunetul fulguitului. Incerc sa discern necesitatea intelegerii acestei comunicari apartinind cerului si pamintului… Chiar in ziua in care s-a dezlantuit dihonia viscolelor, am facut un drum spre Vintul de Jos, judetul Alba. Trebuia imperios sa merg pina intr-acolo. Ceva legat de serviciul meu, m-a trimis. Drumul pe valea Oltului a fost ingrozitor de obositor, de secatuitor… Fiecare kilometru parcurs mi-a mincat energia, in asa fel incit la intoarcere, vlaguit si pustiit, am mincat ceva si m-am dat patului pentru odihna si impacare… La televizor am vazut grozavia ce se desfasura vessel in sudul tarii… Sentimentele s-au scuturat. Iluzia echilibrelor precare, mi-au inundat fiecare coltisor de traire, fiecare bucatica de dorinta neinteleasa…

In Bucuresti, mitingul din Piata Universitatii, continua sa-si scandeze nemultumirea, sfichiuind obrajii livizi ai unei puteri livide si indolente… Viscol amestecat cu lozinci scandate pina la lacrimi inghetate pe obrajii amaritilor din piata iluziilor calcate in picioare…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Cinci…   Leave a comment

Stăpînul casei nu numai că lua parte la prăpădul acela ca de bîlci, dar îl şi stîrnea şi-l aţîţa, căci îndată ce se aprin­dea lumina la el în dormitor, înainte de cîntatul cocoşilor, garda prezidenţială suna deşteptarea vestind noua zi cazărmii Conde din vecinătate, aceasta o repeta pentru baza de la San Jerónimo, care la rîndul ei o trîmbiţa fortăreţei din port, iar aceasta o repeta din nou de şase ori, una după alta, trezind mai întîi oraşul, apoi toată ţara, în vreme ce el medita pe closetul portabil, încercînd cu mîinile să-şi domolească ţiuitul urechilor care începea tocmai atunci, şi văzînd cum licăreau luminile corăbiilor pe mişcătoarea mare de topaz, care pe timpurile acelea de glorie se mai afla încă în faţa ferestrei sale. În fiecare zi de cînd luase în stăpînire palatul, supraveghease mulsul la grajduri ca să măsoare cu mîna lui cantitatea de lapte pe care cele trei căruţe prezidenţiale trebuiau s-o ducă la cazărmile din oraş, bea apoi la bucătărie o ceaşcă mare de cafea neagră şi mînca turtă de manioc fără să ştie prea bine încotro aveau să-l poarte toanele acelei zile, mereu atent la sporovăială slugilor, cărora fiind de-ale casei le vorbea pe limba lor, preţuindu-le nespus linguşelile cere­monioase şi desluşindu-le lesne intenţiile, şi puţin înainte de ora nouă făcea o baie prelungă, în apa cu ierburi fierte din bazinul de granit construit la umbra migdalilor din grădina sa particulară, şi abia după unsprezece izbutea să-şi biruie neliniştea ce-l cuprindea în zori şi să facă faţă întîmplărilor reale. 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Trei…   1 comment

Simbata, 10 decembrie 2011

Ora, 08:36:39 AM, GMT

Bucuresti

SECTIUNEA 12_”Preocuparile Popoarelor”_Alegoria Graphika_”POEMELE lui Traian BASESCU”_Poemul Trei…

Abia cînd l-am întors să-i vedem faţa am înţeles că era cu neputinţă să-l recu­noaştem, chiar dacă n-ar fi fost ciugulit de vulturi, fiindcă nici unul din noi nu-l văzuse vreodată, cu toate că profilul lui se afla pe ambele feţe ale monedelor, pe timbrele poştale, pe etichetele purgativelor, pe bandajele de hernie şi pe scapularii, iar tabloul lui înrămat unde apărea cu drapelul naţional şi dragonul patriei pe piept era expus mereu şi pretutindeni, căci ştiam că erau copii după por­tretele socotite inexacte încă de pe vremea cometei, cînd pînă şi părinţii noştri ştiau cine era el numai pentru că-i auziseră povestind pe părinţii lor, iar aceştia pe ai lor, şi de mici ne obişnuiseră să credem că el era viu acolo în palatul puterii, fiindcă cineva văzuse cum se aprindeau luminile într-o noapte de petrecere, altcineva povestise că-i zărise ochii trişti, buzele palide, mîna gînditoare schiţînd în van gesturi de rămas bun prin dantelele bise­riceşti ale limuzinei prezidenţiale, iar cu mulţi ani în urmă într-o duminică îl luaseră înăuntru pe orbul acela rătăcitor care pentru cinci bănuţi recita versurile poetului uitat Rubén Dario şi se întorsese fericit cu o uncie de aur adevărat cu care fusese plătit pentru recitalul dat numai pentru el, deşi nu-l văzuse, de bună seamă, şi nu fiindcă era orb, ci fiindcă nici un muritor nu-l mai văzuse de pe vremea vărsatului negru, şi totuşi ştiam că se afla acolo, o ştiam deoarece lumea continua să existe, viaţa mergea mai departe, poşta ajungea la timp, fanfara municipală cînta seria de valsuri leşinate în fiecare sîmbătă sub palmierii prăfuiţi şi felinarele triste din Piaţa Armelor, şi alţi muzi­canţi bătrîni le luau locul celor care mureau.

În ultimii ani, cînd dinăuntru n-au mai răzbit zgomote omeneşti nici cînt de păsări, iar porţile blindate se închiseseră pentru totdeauna, ştiam că era totuşi cineva în palat căci noaptea se vedeau lumini ca de corăbii la ferestrele dinspre mare, şi cei care se încumetaseră să se apropie auzeau tropot de copite şi fornăit de animale mari dincolo de zidurile fortifi­cate, şi într-o după-amiază de ianuarie o vacă în balconul prezidenţial contemplînd asfinţitul, închipuiţi-vă, o vacă în balconul patriei, ce îngrozitor, ce ţară nenorocită, dar se făcură tot soiul de presupuneri legate de posibilitatea aceea ca o vacă să fi ajuns în balcon, doar toată lumea ştia că vacile nu urcă scările, şi în special dacă sînt de piatră, şi cu atît mai puţin dacă au covoare, astfel încît în cele din urmă n-am mai ştiut dacă o văzuserăm cu adevărat sau nu cumva trecînd într-o după-amiază prin Piaţa Armelor visaserăm cu ochii deschişi că o vacă stătea în balconul prezidenţial unde de fapt nu se văzuse nimic şi nici n-avea să se mai vadă ani mulţi, pînă în zorii ultimei vineri cînd începură să apară cei dintîi vulturi ce-şi luară zborul de pe acoperişul spitalului pentru săraci unde picoteau zilnic, veniţi de undeva de departe de ţărm, se iviră în valuri succesive din zarea hăului de pulbere unde fusese odată marea, se rotiră o zi întreagă în cercuri molcome deasupra palatului, pînă cînd un rege de-al lor, cu penele ca rochia de mireasă şi guler roşu-aprins, dădu un ordin tăcut şi atunci începu prăpădul de geamuri sparte, mirosul acela de hoit mare, năvala de vulturi prin ferestre, ceea ce nu era cu putinţă decît într-o casă rămasă de izbelişte, aşa încît am îndrăznit şi noi să intrăm şi am descoperit în sanctuarul pustiu resturile măreţiei, trupul ciugulit, mîinile netede de fecioară cu însemnul puterii pe osul inelarului, tot corpul fiind plin de licheni minusculi şi vietăţi parazite din străfundurile mării, mai cu seamă la subsuori şi între picioare, şi avea bandajul de pînză tare ce-i susţinea testiculul umflat de hernie, singurul care fusese ocolit de vulturi cu toate că era cît un rinichi de bou, dar nici măcar atunci nu ne încumetarăm să credem că murise, fiindcă era a doua oară că fusese găsit în biroul acela, singur şi îmbrăcat, mort după cîte se pare de moarte bună în timpul somnului, aşa cum fusese prezis cu mulţi ani în urmă în apa fermecată din ulcelele ghicitoarelor. 

TOAMNA PATRIARHULUI – Gabriel Garcia MARQUEZ

REGRETHUL unui ANDREI…   2 comments

Luni 24 mai 2010

Ora 8:57:01 AM GMT

Bucuresti

REGRETHUL unui ANDREI…

Azi noapte am dormit bine. Pot sa zic si asa… Visele care m-au impresurat s-au dorit a fi strict legate de activitatea mea profesionala… Cimpuri acoperite cu zapada. Utilaje de constructii. Oameni ai caror chipuri nu-mi erau cunoscute. Foarte ciudat. Desi nu ma simteam stingher in prezenta si vecinatatea lor, totusi natura mea nu respingea apropierea… Ba mai mult decit atit, chiar mi-am gasit subiecte comune in conversatiile pe care le-am purtat de jur – imprejurul spatiului Visului…

Dimineata, in schimb m-am trezit cu o durere acuta infipta drept in mijlocul coloanei… Sa fie normala?… Durerea, ma gindeam…

La ridicarea de la orizonthala patului, vertebrele suporta o tasare destul de dura si rapida… Ei, asta este… M-am tirit pina la bucatarie. Mi-am facut o cafea si m-am asezat cuminte in fata calculatorului…incercind sa ignor durerea radianta…

Tot am incercat sa rememorez diagrama visului… Crimpeie de imagini, legate dar si nelegate intre ele, au incercat sa ma lamureasca asupra continuitatii visului… Continuitatea traita zi de zi in matca unei singure preocupari menite sa-mi asigure traiul… Coborind asupra zilniciei muncii, mi-am dat seama ca nu exista – practic – o finalitate, in proiectul in care sint angrenat… Undeva acest proiect se va rupe, se va fractura, lasind pe drumuri o mare de oameni, cu totii angrenati in derularea lui… Gindul asta nu mi-a facut curatenie in suflet… Mai mult m-a ravasit…

Inainte de 1989, entitatea aceasta pe care am fost invatat sa o numesc “poporul”, era fragmentata in doua subentitati… El, “poporul” si “Dictatorul”… Dupa 20 de ani cele doua subentitati s-au spart in douazeci de milioane de subentitati… Acum fiecare este cu fiecare… si impotriva fiecaruia… Nimeni nu mai este legat de nimeni decit prin legaturi foarte rezistente de interes propriu, imediat si indispensabil… Acum totul fierbe la foc iute…

Doua mari singuratati au reusit sa se divizeze in douazeci si doua de milioane de mici singuratati, care mai de care mai violente, care mai de care mai acaparatoare, care mai de care mai individuale si mai reci…

M-am intors la visul meu, la rostul visului meu de azi-noapte… Cu siguranta imi aduc aminte ca timpul trait era desenat intr-o plina iarna, cu zapada multa si multa, multa gheata… Poate ca de acolo, mi se trage durerea din coloana…

Sau poate din sentimentul de regret ca nu-mi mai recunosc poporul in mijlocul caruia am crescut si am invatat sa scriu si sa citesc…

Cu aceasta amaraciune, am sa ramin sa-mi petrec ziua pina la apusul soarelui… Alta nu mai am…

Si nici nu pot sa-mi construiesc asa de repede o alta dezamagire…

SINGURA MEA REALITATE…   Leave a comment

Vineri, 11 noiembrie 2011

Ora 9:57:56 AM GMT

Bucuresti

SINGURA MEA REALITATE…

Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit nici nu imi mai aduc aminte de unde vin si incotro doream – cindva –  sa merg… De fapt, singura mea realitatea vecina cu emotiile personale, este dorinta nesecata de amintiri si de amintiri si de amintiri… Undeva in dosul creierului, ascunsa bine, bine de tot imi pastrez amintirile nealterate de nici un fel de realitate, pentru ca realitatea pe care o traiesc imi este al dracului de straina… Nu o support de nici un fel. Si nici nu ma straduiesc sa o inteleg sau sa o analizez in vreun fel anume… Nu este treaba mea. Nu este grija mea. Nu am ce face cu realitatea pe care mi-o servesc oamenii ( daca se pot numi asa ) oamenii zilelor noastre…

Traind in acelasi timp, in prezent, dar si in trecut, imi atrag trecutul pentru reechilibrare, pentru reorganizarea sistemului de perceptie… Desi privesc, aproape in fiecare seara la televizor, faptele realitatii, ceva organic interior ma retrimite inapoi in ani si ani demult trecuti… Nu am ce face cu realitatea noastra cretina. Nu am ce face cu blestematia ticalosiilor cotidiene… Nu am ce face cu premiile Antenei 3, de la Londra… Nu am ce face. Nu-mi trebuie nici un fel de analiza… Scriam mai demult ca pentru tot ceea ce traim astazi, noi sintem de vina, numai noi… Lumea nu era de accord cu punctual meu de vedere. Cred ca nici astazi, aceeasi lume nu este de accord…

Cui ii mai pasa cu ce este de accord lumea mea de astazi?..Cui?…

Toate zilele mele seamana intre ele. Toate trairile mele seamana intre ele… Numai trecutul imi mai apartine, tacut, intelept, linistitor si sacru…

In curind, vom deveni cu totii doar trecut… Depinde de, cit de adinc il vom percepe, construindu-l de pe acum…

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…   Leave a comment

Joi, 10 noiembrie 2011

Ora 10:51:19 AM GMT

Bucuresti

SCURTA PLEDOARIE pentru GINDIREA LINIARA…

Luna noiembrie s-a jucat pina cum cu mine intr-un fel ciudat… A inceput prin a fi blinda, placuta cu miresme amestecate de frunze putrede dar si frunze vii… Colorate nesintetic, colorate natural, mi-au minunat zilele, in trepte de zece pasi numarati strident, fix… Inca mai speram sa fie o continuare a simturilor mele de asta – vara. Dar nu a fost sa fie asa… Luna noiembrie a acestuia an este ceva mai obosita, ceva mai trista si mai lipsita de ginduri luminoase…

Am coborit, pret de citeva minute bune prin curtea din fata blocului… Incepuse, deja sa burniteze, mai apasat cdecit tineam eu minte ceilalti ani… Aleile din jurul blocului se prezentau ude… se prezentau vii in culoare si simturi… Oamenii treceau grabiti, pe alocuri zgribuliti, dar oricum foarte grabiti si cerniti… Oamenii romani sint eminamente tristi uniform. Sint tristi ca pentru totdeauna. Nici nu au motive sa fie altfel… Un amestec de tristete umeda, friguroasa si gri, ii insotea ca o indestructibila umbra, de care ai vrea sa te desparti, uitind relele care te macina pe interior… care te sufoca si iti astupa nasul si gura, spre nerespiratie… Frig. Peste tot este frig si pomii stau cu bratele intinse spre cer ca intr-o indurata si sincera ruga… M-am asezat pe o banca, chiar daca era uda… Cine din mine mai era capabil sa simta umezeala?… Priveam, incercam sa gindesc si mai ales sa inteleg ce se intimpla cu lumea noastra… Gramezi rupte de ginduri rupte mi se perindau prin fata ochilor mintii… Nu reuseam sa articulez nici macar o biata silaba, de gindire liniara… Priveam sfichiuiala stropilor de ploaie rece de noiembrie, batind oblic tabloul unui noiembrie trist, foarte trist…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Simplitatea unui gind…   2 comments

Marti, 08 noiembrie 2011

Ora; 09.42.12 AM GMT

Bucuresti

Simplitatea unui gind dus pina la capat, imi creaza acea teribila stare de excitatie nervoasa fara de care nu pot inchide ochii noaptea inainte de somn… Sunetul ploii si natura simplitatii apropiate… Detasare si culoare incendiara… Moartea unei societati deja distruse , deja prea-pline de lanturi grele…

Singuratate intr-o singura nota…   Leave a comment

Singuratatea imi este o foarte buna prietena… Comunicam de dimineata pina seara vrute si nevrute, adunate si dezlinate… Imi coplesesc sufletul cu intelegerile singuratatilor mele tirzii… Mai ales acum toamna, cind cerul este ceva mai ascuns si mai apropiat de simturi, comunicarea cu singuratatea imi aduce aminte de familia mea care nu mai este… Tatal meu, mama… bunicii…

Singuratatea imi este o foarte buna prietena… Comunicam de dimineata pina seara vrute si nevrute, adunate si dezlinate…

Este momentul sa mai stau de vorba si cu mine…   4 comments

De obicei m-am obisnuit sa stau de vorba cu entitati din afara mea… Mai complicat, dar totusi interesant pentru zbaterile mele interioare… De ceva timp, insa m-am hotarit sa-mi acord o noua sansa de a sta de vorba mai mult cu mine insumi… Singuratatea este complicata si secatuitoare… Sa taci in cursul unei zile de dimineata pina seara, sa traiessti interior acut si fara de comunicare este greu, greu de tot…

Odata cu venirea toamnei, toate simturile mi s-au rasculat impingindu-mi perceptiile si nevoile imediate inspre o stare de atentie sporita… O atentie necesara pentru echilibrul meu interior… Privesc cit este ziua de lunga la televizor. Traiesc o multitudine de stari si sentimente anoste… Gradul de cultura minima a celor ce fac, astazi televiziune este aproape de zero… De un zeroa inghetat… Absolut nimic nu este interesant sau constructiv. Absolut tot ce curge pe ecranul televizorului duce inexorabil spre o stare de desfiintare amestecata cu o diluare masiva… Traim vremuri pentru care nu am fost pregatiti in nici un fel, nici material si cu atit mai putin spiritual… Am schimbat hainele cenusii ale unei orinduiri sociale cu zdrentele unei facaturi bizare de libertate primitiva… Trist, apasator, fara lumina, fara viitor…

Este momentul sa mai stau de vorba si cu mine insumi… Nu de alta dar imi este frica ca am sa ma usuc intr-un asemenea hal, incit la venirea primelor zapezi ale iernii, inima mea va deveni pastrama mult prea sarata pentru a ma mai bucura de dansul fulgilor albi de nea… Din cind in cind, mai ales atunci cind ma apuca frica de neintelese atmosfere, imi oblig creierul sa gindeasca mai domol, mai fara singe… Pentru ca singele fierbinte m-a adus in starea fierberilor interioare… Citi dintre noi realizam, grozavia zilelor traite abstract aici ai acum… cred ca putini, din ce in ce mai putini… Iar ignoranta ne este scut si pavaza… Ferice cei saraci cu duhul… Ferice cei ce nu inteleg ce ni se intimpla… Ferice de cei primitivi in simturi si emotii… Ferice…

Este momentul sa mai stau de vorba si cu mine insumi… pentru ca singuratatea sa nu-mi devina medic psihiatru…