Archive for the ‘INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI…’ Category

FreeLancer Andrew D.MITUCA… IdeoGraphicDesigner..   Leave a comment

andreimitucadesigner_17aandreimitucadesigner_18aandreimitucadesigner_19aandreimitucadesigner_20aandreimitucadesigner_21a

Posted 13 octombrie 2013 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura DEII..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INTELEGERII..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., Pentru Tiberiu ORASANU..., Puterea IMAGINII...

În plasa de semnificații vizuale a ideographiilor lui Andrei D. Mitucă…   Leave a comment

Creațiile lui Andrei D. Mitucă par a fi întruchiparea ideii lui Clifford Geertz, potrivit căreia omul trăiește în plasa de semnificații pe care și-a țesut-o singur. Degustând lumea prin toți porii ființei, artistul se lasă fermecat, dar și dezgustat de fațetele ei, pe care le transpune ulterior într-o suită de cicluri de ideographii organizate tematic și așezate sub titluri adeseori poetice care completează, potrivit sinesteziilor simboliste, imaginile (în care, uneori, se inserează).

Realitatea este imagine, iar imaginea devine realitate, pentru artistul care topește materia primă a lumii în care trăiește (sau pe care o visează) într-un discurs ce pune față în față caricaturalul, grotescul și fragilul, dantelăria delicată a unui detaliu, ca o străfulgerare de lumină pe un fundal tenebros. Chipurile care se ivesc în lucrările lui Andrei D. Mitucă au forța categoriilor, devin tipologii, populând spațiul unei lumi în desfacere, în dezmembrare, în dez-vrăjire. Aerul lor compozit, amintind în era digitalului de straniile personaje arcimboldiene, construite acum din suprapuneri de secvențe reale și științifico-fantastice, ne tulbură și ne obligă să zăbovim analitic asupra lor, dar și asupra reflexelor (și reflecțiilor) pe care le nasc în spectator.

Luciditatea privirii cu care îmbrățișează universul nostru și tragismul crud al reprezentărilor sunt mărci constante ale lucrărilor semnate de Andrei D. Mitucă. Temele mari ale ideographiilor lui pendulează între registrul politic, sub zodia monstruosului, si cel abisal uman, sub mantaua memoriei care operează în teritoriile viului alegeri, nuanțări și renunțări. Jocul contrastelor, între concretețea teluricului care trage în străfunduri, ca o ghiulea legată definitiv de cadavrul condamnatului la moarte, și diafanul flashurilor de gând sau de sentiment, ce capătă contururi tremurânde, cețoase sau blurate, în creații precum cele din ciclul Nașterea singurătății (2007), este dovada mânuirii sigure a unei palete foarte largi de tehnici și modalități de exprimare plastică.

Muzica ideographiilor lui Andrei D. Mitucă este polifonică, de fiecare dată când crezi că te-ai obișnuit cu sunetul unuia dintre instrumentele lui, intervine un altul, neașteptat, șocant, care sparge inerția sau violentează obișnuința cu un anumit câmp al creației. Nu există un singur Andrei D. Mitucă, ci o lume de Andrei, mai curajoși sau mai cinici, mai triști sau mai încrezători, toți regăsindu-se firesc în trăsăturile maestrului pe care-l întruchipează în diverse momente ale devenirii fluide a existenței lui.

Am străbătut coridoarele lungi și întortocheate ale creațiilor acestui artist plastic contemporan cu sentimental că vizitez un întreg muzeu, cu identități multiple, ca în cazul scrierilor poetului portughez Fernando Pessoa. Cine este, așadar, Andrei D. Mitucă? O poveste în imagini postmoderne, parcă trucate, parcă decupate din real și prelucrate în lumea secundă, virtuală a computerului, pentru a ne oferi variante de răspuns la evanescența societății românești contemporane.

Lector univ. dr. Cristina Bogdan

Facultatea de Litere, Universitatea din București

Posted 11 octombrie 2013 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Articol Imprumutat cuminte..., Asa s-a INTIMPLAT..., ATUNCI..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura UMEZELII..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII..., Definitii..., HANS ZIMMER..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Mamei..., NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., Pentru Maria POSTU..., Pentru MINE..., Pentru Tiberiu ORASANU..., Puterea IMAGINII..., Puterea MUZICII...

GINDURI generathe de VERRA…   Leave a comment

VERA_06_capatCa de obicei, un obicei nascut de cind m-am repatriat, din santierul italian, in fiecare dimineata , dupa cum bine stii, ma duc sa imi beau cafeaua la magazinasul din coltul cartierului uitat de lume… Si astazi, fara exceptie, am coborit cele citeva trepte ( locuiesc la parter ) din fata picioarelor si m-am indreptat catre magazinas..

Aseara ningea. Cind mi-am scos masina la plimbarea de seara, ningea chiar taricel…
Acum, dimineata zapada, se potolise din scoborirea din cer..
Am simtit in jurul meu, in aerul diminetii o atmosfera patriarhala…Tot aerul se simtea linistit, un pic, chiar ocrotitor…Ocrotitor fata de cine?…Fata de oameni, si animale…
 
In cartier la noi salasluiesc o gramada de ciini fara stapin…Amaritii sortilor…Oamenii sint si ei amaritii sortilor romane de astazi…
Dimineata m-am trezit inaintea Verrei, sau asa cred…Nu stiu. Cert este ca astazi, pentru prima oara de cind traiesc cu Verra, eu am fost acela care si-a trimis primul gind…
Dar primul meu gind s-a intersectat vertiginos cu primul gind al Verrei…
Ne-am scris si trimis gindurile in acelasi timp…
De foarte multe ori gindurile noastre se intilnesc undeva pe la jumatatea distantei dintre Bucuresti si Xanthi…
Noaptea a trecut de mine prin mine ciudata, nevorbindu-mi, ci doar plimbindu-ma printr-o ceata de cearta amestecata cu un adinc sentiment de uitare pe care il doresc cit mai virtos… Se facea ca m-am certat cu toata fosta mea familie…Dimineata i-am povestit Verrei, tarasenia, si Verra, m-a linistit spunindu-mi ca am trait o contrabalansare a subconstientului, ca intr-o stare de aparare impotriva neuitarii…Pentru ca eu, chiar vreau sa uit toata viata pe care am impartasit-o atita amar de ani cu niste oameni profund straini ( definitie data de Verra, pe care o inteleg si o accept si eu….)…
Nici acum nu-mi revin de intoarcerea spectaculoasa pe care a suferit-o viata mea, tocmai in momentul in care ma consideram iremediabil pierdut…
Am recunoscut-o pe Verra, fata-femeie, acum, care mi-a schimbat viata in si din liceu…Nu am putut s-o uit 40 de ani…
Dar cine se gindea, vreodata ca la un moment dat, ne vom imbratisa, cu vieti aproape identice si vom ramine imbratisati, jurindu-ne iubire, inteleger si credinta pina la moarte…
Nu-mi vine sa cred…Mintea imi dicteaza clar…si ma indruma, clar, dar sufletul este acela caruia nu-i vine sa creada…
Una peste alta, crede , nu crede, ii vine sa creada, nu-i vine sa creada, eu si Verra traim deja impreuna de aproape 30 de zile…
30 de zile pline ca 30 de ani paminteni…
Iubindu-ne nepamintean, timpii nostrii se masoare in unitati temporale extrapamintene…
30 de zile ca 30 de ani…si asta numai pina acum…astazi cind scriu aceste rinduri…
Imi vine sa definesc starea care ma leviteaza atent cu grija in felul descris mai jos, dupa cum urmeaza:
Cu Verra, Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta…

Am citit o povestioara scrisa de Vera, iubita mea. M-a impresionat stilul simplu si concret de a povesti, ceva aduceri-aminte din inceputurile adolescentei sale sincere… Adolescenta, aceasta frumoasa parte a vietii noastre. Sintem destui inlantuiti in lacate nevazute care ne leaga si ne cunosc intr-o sarabanda a trairii vietii in coordonate usoare, fine, respectuoase… I-am transmis parerea mea despre lucrarea sa si la rindu-mi am primit rinduri acoperitoare pentru scrisoarea mea… Tot Timpul imi place sa comunic cu Verra, cu sufletul ei, cu puterea ei de fata – femeie…Acest aspect imi face bine si ma destinde molcom, inspre reechilibrare interioara… Cind pot raspund imediat. Spun , cind pot in sensul simtirii nevoii de a comunica immediat si necesar pe momentul respectiv…

Alteori, raspund la o distanta de citeva ore. Niciodata nu depasesc doua – trei ore… Nici nu as putea. Mecanismul relatiei noastre determina declicul pentru savirsirea raspunsului…

Feminitatea Verrei, transpira curat printre rindurile povestirii…Atrage, imbratiseaza, inlantuieste, saruta privirile citittorului. Imi place. Imi place foarte mult. Si de ce gindurile mele interzise nu s-ar scurge in afara sistemului meu nervos, parcurgind etapa dupa etapa trepte in devenirea spre absolutie… De ce oare, paralele inegale imi brazdeaza fata privirii si ma lasa – ce-i drept uneori – obosit, stors de vlaga cea mai curate de care sint capabil a o genera…

Imi simt trupul acoperit de ierburi interzise. Dar nu interzise de oameni, ci interzise de fractiunile gindurilor mele libere. O stare de emotie pozitiva, de ginduri luminoase si sperioase ma napadesc cu o regularitate inspaimintatoare… De ce imi vin aceste ginduri, mereu si mereu??… cu respiratii neregulate si caldute spre rece…si dinspre rece spre fierbinteala cea mai placuta… Imi simt trupul acoperit de ierburi demult interzise…

Imi iau medicamentele de dimineata, cu multa apa rece. Dar imediat dupa ce le iau ramin intins pe ginduri mute, parca nemultumit de efectul lor… Parca nemultumit, parca secatuit de efecte peste efecte de stari peste stari… De tristete acoperita cu muschi de padure verde adincitha… Zilele trec una dupa alta nebanuite, debagate in seama…

Ma simt si nu mai sint singur, diferit de toata lumea din jurul meu… Fara vorbe, si fapte, fara respiratii ude, fara sperante desarte, fara perspective marunte… Ma simt si sint doar singur cu trupul acoperit de ierburi interzise… Imi vine sa plec de acasa… Imi vine sa plec, fara sa intorc capul, fara sa imi plec privirea, fara remuscari si fara regrete inutile…

Imi simt trupul acoperit de ierburi ude si interzise definitiv…

Semnatura ADM_01

Posted 20 decembrie 2012 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INTELEGERII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura NEPASARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Fiul meu..., HANS ZIMMER..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Patrimoniu Universal..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., Puterea IMAGINII..., Puterea Slabiciunii, Trairi de Dincolo de Simturi...

Cum as putea?…   2 comments

Marti, 06 decembrie 2011

Ora, 09:12:31 AM, GMT

Alba Iulia

Cum as putea?…

Cum as putea sa te uit?… Cum?.. Imi curgi toata prin singe si idee, prin nervi si creier, prin oase si carne… Cum as putea sa te uit?… Chiar si pentru o clipa…Cum?… Cine ne cunoaste?… Cine ne banuieste, de impletire si sintagma?…Cum as putea sa te uit?… Cum as putea sa-mi reglez tensiunea care mi-o ia razna ori de cite ori mi te readuc in fata ochilor mintii… Cum?… Si de departe sentimentele mele fierb la un foc aprig si marunt, rosu si fierbinte, impetuos si sfredelitor… Putina aducere aminte ma indreapta catre imaginea ta nestiuta de nimeni, nebanuita si atit de aproape de inima mea care te cheama la ea in fiecare noapte, in fiecare zi, in fiecare seara, in fiecare dimineata devreme… netrezit si inca adormit in bratele tale moi, sub privirea ta umeda, aproape de trupul tau, aproape de pielea ta, aproape de sinii tai mari cu sfircuri explodate intr-o erectie fara de descriere…

Cum as putea sa te uit, vreodata?… Cum?… Si din adincul trairilor mele nepermise, interzise, si uneori fara de control, ma reintorc din nou, si din nou la respiratie ta calda, la respiratia ta limpede, la respiratia ta auzita si neauzita, doar de mine simtita, doar de mine dorita… Cum as putea?… Chiar si numele ti l-am uitat, si de unde ai aparut am uitat, si ce viata ai trait pina sa ma cunosti, am uitat… si culoare primei tale rochii, am uitat-o… Doar pe tine te tin minte si de ador, flamind dupa mingiierile tale, dupa sarutarile tale, dupa ochii tai, dupa impletirea ta, dupa mirosul tau… Cum as putea sa te uit vreodata??… 

Si cobor intr-o mare de sarutari de la gitul tau, inspre pintece si genunchi, spre gleznele tale fine… si cobor excitindu-mi simturile ca pentru o uriasa si splendida explozie… ca pentru o ultima rasuflare… Mi-e gindul acolo unde miinile tale se intind acoperindu-ma, iubindu-ma… Mi-e gindul si dorul laolalta adunate si rasfirate peste tot trupul tau, doar de mine inteles, doar de mine iubit, doar de mine patruns… Naiada, nereida si oceanida in acelasi timp… Si spuma emotiei, firesti ma scufunda in tine, tot mai adinc si mai dureros, tot mai aprins, tot mai distins si mai necesar… 

Nu am cum sa te uit… Cum as putea?…

Posted 6 decembrie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura LUMINII..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Istorii..., NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Patrimoniu Universal..., PERSONALITATI..., Puterea IMAGINII..., Puterea MUZICII..., REZISTENTA Culturii Romane..., Sindromul OBOSELII CHRONICE...

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…   2 comments

Marti, 30 noiembrie 2011 ( ziua Sfintului Andrei…)

Ora, 08:49:50 AM, GMT

Sibiu

Cum as putea sa-mi tin MINTILE in miini…

Tot mai dificil imi este sa-mi coordonez pornirile distructive. Cum as putea sa-mi tin mintile nealterate in miinile propriilor mele valori. Stari de ameteala cruda imi bintuie prin cotloanele simturilor si ma obosesc peste masura… Ori, oboseala aceasta, deloc linistitoare nu ma ajuta deloc sa vad mai limpede, sa simt mai covirsitor si mai atent… De multe ori ma aplec peste masura in directia delasarii totale. Imi las inima sa se cufunde intr-o stare de neliniste extraordinar de obositoare, extraordinar de nemiloasa… Arareori, atunci cind afara frigul incununeaza atmosfera, parca o pala firava de inceput de linistire imi da tircoale, ma acopera, ma atrage intr-o pirueta de speranta, intr-o aritmie specifica unui cord mult prea obosit de deznadejde, mult prea plictisit… Ori de cite ori, ametesc, imi aduc aminte de structura cristalului. Ori de cite ori ma simt doborit de singuratate, ma gindesc ce as putea face sa-mi tin Mintile in miini… De dincolo de asteptarea normala a revenirii la normal, o palida lumina imi tine respiratia in baierile unui echilibru precar… Starile de bine apar din ce in ce mai rar, pustiindu-mi caldura nervoasa, golindu-ma de bucuriile pe care mi le-am construit de-a lungul vietii… Pasesc ingindurat… Astept infrigurat… Imi ascut simturile si astept, pina la urma increzator in disparitia de la sine a raului nenecesar, a raului ca s-a cuibarit in poala unui destin de incercare…

Pina la urma, miinile mele imi tin mintile departe de oboseala, departe de incercari, pe care poate nu le-as putea trece… desi emotia imi controleaza starile reci, miinile sint in continuare in stricta coordonare cu obiceiul de a crede in sine, de a crede numai in sinea-mi sora…

Pamintul si iarba ramasa de cu vara mi se adresa in soapte linistitoare… “ Trec toate!… Trec toate!!… Muta-ti gindurile, inchide-le!!… Intre cer si pamint , mica mea lume incearca sa patrunda sensurile de nepatruns ale pravalirii fara fund si opreliste… Intre cer si pamint… incerc sa vad orizontul luminat de sperante , care exista doar in mintea mea bolnava dupa echilibre si legi morale… Lumea intreaga se amesteca virtos, ca intr-un carusel defect, ca intr-o imensa tulumba plina doar de gunoaiele fatarniciei si minciunii fara capatii… Ploua si mie imi este putin mai bine… Si ploua si frigul ma imbarbateaza spunindu-mi ca atunci cind va ninge, se va mai incalzi putin… Norii sint tot mai aproape de pamint, sint tot mai aproape de mine… Am senzatia, ca daca as vrea, cu minimum de effort as putea pasi peste ei, cu ei… am senzatia ca as putea pluti cu ei, tot mai sus si mai sus… Am doar senzatia… Am doar senzatia…

Infrigurat imi aprind o tigara. Sorb cu nesatiu fumul adinc in plamini si ametesc prêt de doua clipe si jumatate… Ametesc, inchizindu-mi ochii si inima, si speranta si durerea si bucuria si gindirea liniara… Ma amestec cu ploaia. Si ea se amesteca cu mine… Fumul ne tine de cald… Norii, de uitare… Raul se pierde undeva intr-o urma necunoscuta…

Si impreuna cu MINTILE mele razletite , senzatiile de dezechilibru  se pierd ca si cum nu ar fi fost nicicind…

Posted 30 noiembrie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Amintiri Neprafuite..., Andrei D.MITUCA..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura APEI..., Cultura ARIPILOR..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INTREBARII..., Cultura LUMINII..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PLOII..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., Fiul meu..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Istorii..., Mamei..., Patrimoniu Universal..., Pentru MINE..., Puterea IMAGINII..., Puterea Slabiciunii, Sindromul OBOSELII CHRONICE..., TATALUI meu..., Trairi de Dincolo de Simturi..., vie

REGRETHUL unui ANDREI…   2 comments

Luni 24 mai 2010

Ora 8:57:01 AM GMT

Bucuresti

REGRETHUL unui ANDREI…

Azi noapte am dormit bine. Pot sa zic si asa… Visele care m-au impresurat s-au dorit a fi strict legate de activitatea mea profesionala… Cimpuri acoperite cu zapada. Utilaje de constructii. Oameni ai caror chipuri nu-mi erau cunoscute. Foarte ciudat. Desi nu ma simteam stingher in prezenta si vecinatatea lor, totusi natura mea nu respingea apropierea… Ba mai mult decit atit, chiar mi-am gasit subiecte comune in conversatiile pe care le-am purtat de jur – imprejurul spatiului Visului…

Dimineata, in schimb m-am trezit cu o durere acuta infipta drept in mijlocul coloanei… Sa fie normala?… Durerea, ma gindeam…

La ridicarea de la orizonthala patului, vertebrele suporta o tasare destul de dura si rapida… Ei, asta este… M-am tirit pina la bucatarie. Mi-am facut o cafea si m-am asezat cuminte in fata calculatorului…incercind sa ignor durerea radianta…

Tot am incercat sa rememorez diagrama visului… Crimpeie de imagini, legate dar si nelegate intre ele, au incercat sa ma lamureasca asupra continuitatii visului… Continuitatea traita zi de zi in matca unei singure preocupari menite sa-mi asigure traiul… Coborind asupra zilniciei muncii, mi-am dat seama ca nu exista – practic – o finalitate, in proiectul in care sint angrenat… Undeva acest proiect se va rupe, se va fractura, lasind pe drumuri o mare de oameni, cu totii angrenati in derularea lui… Gindul asta nu mi-a facut curatenie in suflet… Mai mult m-a ravasit…

Inainte de 1989, entitatea aceasta pe care am fost invatat sa o numesc “poporul”, era fragmentata in doua subentitati… El, “poporul” si “Dictatorul”… Dupa 20 de ani cele doua subentitati s-au spart in douazeci de milioane de subentitati… Acum fiecare este cu fiecare… si impotriva fiecaruia… Nimeni nu mai este legat de nimeni decit prin legaturi foarte rezistente de interes propriu, imediat si indispensabil… Acum totul fierbe la foc iute…

Doua mari singuratati au reusit sa se divizeze in douazeci si doua de milioane de mici singuratati, care mai de care mai violente, care mai de care mai acaparatoare, care mai de care mai individuale si mai reci…

M-am intors la visul meu, la rostul visului meu de azi-noapte… Cu siguranta imi aduc aminte ca timpul trait era desenat intr-o plina iarna, cu zapada multa si multa, multa gheata… Poate ca de acolo, mi se trage durerea din coloana…

Sau poate din sentimentul de regret ca nu-mi mai recunosc poporul in mijlocul caruia am crescut si am invatat sa scriu si sa citesc…

Cu aceasta amaraciune, am sa ramin sa-mi petrec ziua pina la apusul soarelui… Alta nu mai am…

Si nici nu pot sa-mi construiesc asa de repede o alta dezamagire…

Posted 20 noiembrie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Ars POETICA, Arte Vizuale...Ideographie..., Articol Imprumutat cuminte..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DEII..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRUMOSULUI..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura LEGIUNII..., Cultura LUMINII..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VAZULUI..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Definitii..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Moya BRENNAN - Lumina din Mine..., Patrimoniu Universal..., Pentru Abis1957, Pentru Deea..., Pentru Fiul meu, Bogdan..., Pentru SONIA...

SCRISOARE catre Maria ORZATHA…   Leave a comment

Joi, 28 mai 2011

ora: 12:13:37 AM GMT

Bucuresti

SCRISOARE catre Maria ORZATHA…

Asa este. In Rm Vilcea am fost prieten cu Radu si Sanda Manciulea, cei care stateau la parter in blocul acela de patru etaje din cartierul Ostroveni…

Mergeam la ei in invoiri, ascultam muzica la magnetofon si beam vodka, multa vodka…

Mai cintam si la chitara din creatiile mele de atunci… Ei mai aveau un coleg, care se numea Marius Titu…Multe amintiri ma leaga de cei trei. Erau detasati de laBrasov, si lucrau la ridicarea terasamentului caii ferate de pe valea Oltului…Au lucrat si la Voineasa… Din cite stiu eu, Radu Manciulea s-a stins din viata si asta demult, prin anii ’80… De Marius Titu nu mai stiu chiar nimic… Eu am trecut in rezerva la sfirsitul anului 1981, in luna octombrie. Pe 26 octombrie 1981, am trecut in rezerva iar la 31 octombrie 1981, se nastea baiatul meu, Bogdan… Ce repede au trecut anii…parca nici nu au fost …au trecut , au ramas amintirile si dulcele gust al timeretii spulberate in vint…

Inca de la terminarea scolii militare, am fost repartizat la o unitate militara in Bucuresti, cea la care facusem stagiul si unde spuneai tu ca ai venit odata sa ma vizitezi…

Ce demult s-au intimplat lucrurile acestea si parca ce aproape imi sint de constiinta realitatii…

Dupa trecerea in rezerva am lucrat in constructii la o intreprindere din Bucuresti…si asta pina aproape de revolutie…prin 1989…Am fost si la revolutie, dar nu imi place sa vorbesc despre acele amintiri…Eroii, dupa mine sint cei ingropati in pamint, si nu noi cei care am ramas dupa ei… Asa cred  eu…

Intre timp, mi-am trait viata cu bune si cu rele, ca noi toti…Bogdan a crescut…Acum in octombrie implineste 30 de ani. Este plecat in strainatate de trei ani… Vorbim curent la telefon. In 2009, in decembrie am fost impreuna cu mama lui la el, in Italia…Am stat vreo 11 zile si ne-am simtit bine… Am sa-ti atasez citeva poze cu el din acea calatorie…

La Babadag, am lucrat cu firma mea de constructii, prin anii 2000 – 2001, la Centru le Recuperare, neuropsihica _ Babadag…Am lucrat la reabilitarea cladirii spitalului… Veneam des in orasul Babadag…Si la un moment dat l-am chiar indragit…asa micut si sarman cum era… Avea un parfum al lui aparte…si oamenii aveau o caldura proprie definitorie aparte…Deh!!…Amintiri , amintiri…

Desi merg destul de des in Rm.Vilcea, nu m-am mai intilnit cu fostii mei colegi…Si Corina si-a pierdut tatal, in anul 2004…Mai traieste doar mama ei, si bineinteles rudele sale…Corina face parte dintr-o familie foarte numeroasa, cu multi unchi si matusi, veri … Acum Corina este plecata in Germania, lucreaza la un hotel de pe o insula din nordul Germaniei. Insula se numeste Borkum…este plecata deja de trei luni si mai are de stat inca trei luni… Mi-e dor de ea. Mi-e dor si de Bogdan… Mi-e dor de amintirea vietii tineretilor mele… ma bucur ca am ajuns – si asta gratie tie – sa comunicam dupa atitia ani… Imi face placere sa depanam amintiri din trecutul nostru de tineri adolescenti…

Deja ma bucur de raspunsul tau…

Cu drag te sarut,

andrei

NB: Pozele cu Bogdan sint facute in Italia acum 2 ani…

acelasi,

andrei

Posted 13 noiembrie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura DEII..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura Mariei POSTU..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura UMEZELII..., Cultura VAZDUHULUI..., Cultura VIETII..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Istorii..., Mamei...

SINGURATATEA ca Ultima OFRANDA…   Leave a comment

Miercuri 09 iunie 2010

Ora 9:10:24 AM GMT

Bucuresti

SINGURATATEA ca Ultima OFRANDA…

Ne-a fost data Singuratatea, ca ultima ofranda din partea cerului… in completare la puternicele nestiinte si neintelegeri legate de rostul nostru pe acest pamint… Neintelegind ce anume cautam aici, am ajuns sa ne chinuim cumplit de uscat…

Nimeni, practic cu nimeni nu mai comunica viu, umed… Chiar si sporadica comunicare purtata prin semne si gesturi, ori gemete abia percepute nu mai poate tine loc unei comunicari viguroase, sanatoase…

Eu am prins-o cindva dinspre inceputurile vietii, atunci cind oamenii orinduiti in alte forme sociale, cu definitie politica – chiar si utopica – invatau sa traiasca unii cu ceilalti, indrumati cu sirguinta si chiar aplecare de dascali parca formati anume in scoli umane… Aducerea – aminte mi-a incrustat in subconstient slabiciunea folosirii comunicarii ca pe o pirghie mai mult decit necesara… Si chiar slabiciune a ramas pina in zilele de pe urma…

Comunic, fara nici un fel de ecou… Comunic, uneori, chiar fara sa ma aud…ca sa nu mai vorbesc de cei carora ma adresez… care nu au auzit nimic, niciodata… De aici m-am obisnuit sa nu mai mai simt singur, chiar si atunci cind pornirile mele nu-si regaseau corespondentul in nici o manifestare exterioara… Fara sa-mi sacrific trairile am continuat sa ma regasesc in sinea-mi proprie, tacut si chiar multumit de reusita… La urma urmei la ce bun sa mai vorbesc in pustiu?… Incetul cu incetul o sa invat sa ma aud si poate mai tirziu, chiar sa ma inteleg…

Merita efortul, aceasta credinta…

Iar SINGURATATEA, ca Ultima Ofranda, m-am hotarit s-o inapoiez cerului, multumindu-i frumos, pentru gest…

Posted 10 noiembrie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Arte Vizuale...Ideographie..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCIMII..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura ARIPILOR..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura FRICII..., Cultura IERNII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura PLOII..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Fiul meu..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., Istorii..., Mamei...

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata…   4 comments

Luni, 10 octombrie 2011

Ora: 9.34.44 GMT

Bucuresti

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Apoi, linistit imi incep activitatea cotidiana. Speculatia legata de libertate, nu ma mai deranjeaza deloc. Nu mai iau in calcul cum as fi trait daca eram liber. Nu-mi omor imaginatia, visind aiurea. Pentru ca in Romania, toti ne-am obisnuit sa traim incatusati. Si asta nu ne mai deranjeaza de fel… Doar pe timpul noptii, visele induse de dorinti vechi, ma elibereaza pret de citeva ore…si atit… Vad si citesc, semeni de ai mei, care in sminteala incapatinarii pledeaza pentru frumusetea unei libertati imaginate… Nu cred in ea. Nu cred ca noi, ca generatie mai putem fi liberi vreodata. Nu avem de unde sa ne scoatem libertatea, macar asa putin, pentru parfumarea sufletului, fiecaruia dintre noi… De amagit, in schimb ne amagim copios si frenetic. Ne otravim trairile, sperind intr-un viitor incert si uscat…  Eu stiu ca; ” Speranta este otrava sufletului”… si atunci nu mai sper…

Doar doresc. Doresc sa-mi gasesc puterea de a ma elibera odata, vreodata de obiceiul acesta inlantuit, parca tot mai strins si mai strins… in jurul constiintei. Doresc. Si astept. Si iar doresc ca ziua de miine sa fie diferita de cea de astazi… Doresc…

Ne-am lasat istoria si vietile pe miinile unor calai… Si am facut-o cu indiferenta condamnatilor pe viata.

Imi port lanturile cu seninatatea condamnatului pe viata. Nici nu pot sa-mi imaginez altfel viata, fara lanturi… Despre libertate nu mai stiu nimic de multi ani… M-am obisnuit intr-atit incit, noaptea cind mi le scot, dorm lipsit de greutatea nevoii lor… Cred ca fiecare dintre noi isi poarta lanturile mai mult sau mai putin fericit sau impacat… De regula, strinsoarea lor ar trebui sa deranjeze, dar aici in locul acesta in care traiesc, a purta lanturi este ceva foarte firesc, ceva foarte clar si chiar definitoriu… In fiecare dimineata, la trezire, ma leg constiincios de miini si de picioare… Nici nu imi aprind tigarea fara ca miinile sa-mi fie incatusate, sa-mi fie pregatite pentru desfasurarea zilei…

Mi-e gura iasca, sufletul cernit  si incheietura miini drepte plumbuita-n neputinta unui destin strain…

Posted 10 octombrie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., CLANNAD sau iubirea CELTA..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADINCULUI..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura Doinei POPESCU..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura GINDIRII..., Cultura IERTARII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INTELEGERII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura LUMINII..., Cultura MAMEI..., Cultura MEDITATIEI..., Cultura NAIADELOR, NEREIDELOR si OCEANIDELOR..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura PINTECULUI FEMEII-APA..., Cultura PLOII..., Cultura POVESTILOR..., Cultura RESEMNARII Inteligente..., Cultura RESPECTULUI FEMEII..., Cultura RESPECTULUI..., Cultura SARACIEI..., Cultura SCUFUNDARII..., Cultura SIMTURILOR..., Cultura SINELUI..., Cultura SUFLETULUI..., Cultura SUNETELOR..., Cultura TRAIRILOR..., Cultura TRUPULUI..., Cultura UMEZELII..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VIETII..., Cultura VIZIUNII..., Fiul meu..., Ideea ca IDEOGRAPHIE..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI...

Romania nu mai exista…   Leave a comment

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Doar crimpeie de amintiri ciobite imi mai mingiie ochii plinsi de setea unui obicei nesters, neuitat… Ne-am jucat intr-asemenea hal incit am ajuns sa ne stergem aproape definitiv din constiinta intregii umanitati… Minciuna, si ipocrizia a ajuns sa ne spele pina si ultimile ramasite ale istoriei noastre ciudate. Constiinta desfiintarii de sine ma poarta aleator spre locuri neasteptate, neinvatate… Urita treaba am zamislit, an dupa an… mai bine de 20 de ani… Urita treaba…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Ramine in urma noastra amintirea unui popor bizar, care nu a stiut sa-si apere fiinta, si identitatea, omenia si interesul de sine… Un popor adunat de prin toate gaurile negre ale unei istorii neintelese… Ce ramine in dira fumului??.. Vile si masini scumpe, rochii cretine, ceasuri fara valoare, arhive peste arhive de cum nu trebuie sa traiasca o comunitate omeneasca… Amintiri coclite si resturi putrezite de bunuri fara nici un fel de valoare…

Romania nu mai exista. Eu, in schimb….da!… Incotro s-o apuc pe drumurile gindirii si a emotiilor nesterse?… Incotro?… Romania nu mai exista… Mi-e sufletul si cerul gurii amar… Ochi-s incetosati si tulburi… Capul imi vuieste astral… Romania nu mai exista…

Posted 8 octombrie 2011 by Andrei D.MITUCA in Activitati care tin OMENIREA intreaga MENTHAL..., ACUM, Andrei D.MITUCA..., Arte Scrise..., Articol propriu..., Asa s-a INTIMPLAT..., Asa simt eu, ATUNCI..., Comunicare NONVERBALA..., COMUNICARE prin Vibratie Sonora..., Corinei..., Cultura ACCEPTARII..., Cultura ADUCERILOR-AMINTE..., Cultura APEI..., Cultura asa cum o inteleg eu..., Cultura CALATORIEI..., Cultura CREDINTEI..., Cultura DESPRINDERII..., Cultura DEZVELIRII..., Cultura EMOTIEI..., Cultura EXPRIMARII..., Cultura FRICII..., Cultura GINDIRII..., Cultura IMAGINII..., Cultura INFORMATIEI de Valoare..., Cultura INTELEGERII..., Cultura INTREBARII..., Cultura ISTORIEI..., Cultura MORTII..., Cultura NEBUNIEI..., Cultura NEPASARII..., Cultura SARACIEI..., Cultura UMILINTEI..., Cultura URITULUI..., Cultura VIETII de DUPA..., Dulcele GUST al TRADARII de TARA..., Elogiul adus lui Hans ZIMMER..., Fiul meu..., INCAPINAREA de a nu cadea in GENUNCHI..., INCULTURA - draga noastra PRIETENA..., Istorii..., Mamei...

« Intrări mai vechi